Inadmisibilitatea constatării nevalabilităţii titlului Statului asupra imobilului preluat abuziv în cadrul unei acţiuni în realizare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi 481 Cod civil, raporta la prevederile Legii 10/2001 şi practica cedo în materie.

R O M Â N I A

TRIBUNALUL BRAŞOV

SECŢIA I CIVILĂ

DOSAR NR. 15377/197/2011

DECIZIA NR. 954/R

Şedinţa publica de la 20 noiembrie 2014

Completul compus din:

PREŞEDINTE: (…) - judecător

Judecător: (…)

Judecător: (…)

Grefier: (…)

Pentru astăzi fiind amânata pronunţarea asupra recursului de fata care s-a judecat in şedinţa publica din 13 noiembrie 2014 când partile prezente au pus concluzii potrivit celor consemnate in încheierea de şedinţa de la respectivul termen de judecata, încheiere care face parte integranta din prezenta hotărâre si când, având in vedere lipsa de timp pentru deliberare, instanţa a amânat pronunţarea pentru data de 20 noiembrie 2014.

La apelul nominal făcut în şedinţa publica la pronunţare se constata lipsa parţilor.

S-a făcut referatul cauzei după care:

Instanţa, in urma deliberării pronunţa următoarea hotărâre:

T R I B U N A L U L

Constata ca prin sentinţa civila nr. 1047/04.02.2014, pronunţata in cauza de Judecătoria Braşov, instanţa a admis cererea formulată de reclamantele DA, FC si BI, în contradictoriu cu pârâţii STATUL ROMÂN, prin Ministerul Finanţelor Publice si MUNICIPIUL SĂCELE, prin Primar şi, în consecinţă, a constatat că imobilul teren în suprafaţă de 300 mp. înscris în CF nr. (…) - Satulung, nr. top (…),(…) a fost preluat abuziv de Statul Român, i-a obligat pe pârâţi să plătească reclamantelor suma de 10.100 euro, despăgubire si le-a obligat pe reclamante să plătească expertului IVS suma de 1.280 lei, cu titlu de diferenţă onorariu expert.

Pentru a pronunţa aceasta hotărâre instanţa a avut in vedere că prin cererea formulata, reclamantele DA, FC si BI au chemat în judecată pe pârâţii STATUL ROMAN, prin Ministerul Finanţelor Publice si MUNICIPIUL SĂCELE, prin Primar, solicitând a se constata că imobilul - teren în suprafaţă de 300 mp., înscris în CF (…)- Satulung, nr. top (…) a fost preluat abuziv de Statul Român si obligarea paraţilor la plata sumei de 10.100 euro, despăgubire si la plata cheltuielilor de judecată, invocându-se dispoziţiile art. 480 si 481 Cod civil, ale Legii nr. 10/2001 si pe cele ale art. 1 din Protocolul 1 al CEDO.

Instanţa a reţinut ca reclamantele sunt moştenitoarele fostului proprietar, defunctul DM si ca susţin că imobilul in cauza a fost preluat în mod abuziv de Statul Român.

Din concluziile raportului de expertiză topografică întocmit de expert CG (fila 161), instanţa a reţinut ca Statul Roman a preluat în mod abuziv, a deposedat pe autorul reclamantelor de suprafaţa de 300 mp., urmare a emiterii decretului  de expropriere nr. 34/1978 si ca deşi s-a emis un aşa-zis decret de expropriere, în fapt a operat o autentică deposedare abuzivă întrucât, chiar dacă acesta avea la bază o cauză de utilitate publică (construirea unui cartier de locuinţe), totuşi, nici fostul proprietar, dar nici moştenitoarele sale, nu au beneficiat de o dreaptă și prealabilă despăgubire, încălcându-se atât art. 481 Cod civil cât şi art. 1 din Protocolul 1 al CEDO.

Reţinând din raportul de expertiză evaluare imobil (fila 23), ca terenul are o valoare de 10.100 euro, instanţa, în temeiul art. 4 al. 2 din Legea nr. 10/2001 i-a obligat pe pârâţi la plata acestei sume si, in baza art. 274 Cod procedura civilă, reţinând culpa procesuală a pârâţilor, i-a obligat pe aceştia şi la plata cheltuielilor de judecată suportate de către reclamanţi în prezenta cauză.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs paratul STATUL ROMAN, solicitând admiterea acestuia si modificarea in tot a sentinţei in sensul respingerii acţiunii.

Prima critica a vizat împrejurarea ca hotărârea s-a pronunţat in contradictoriu cu o parte lipsita de calitate procesuala pasiva, arătându-se ca Statul Roman nu are aceasta calitate in speţa. S-a arătat ca din interpretarea coroborata a dispoziţiilor art. 3 si 4 din Legea nr. 213/1998, art. 4, 5, 6 si 36 alin. 1 din Legea nr. 18/1991, rezulta bunurile care aparţin domeniului public si domeniului privat al statului si/sau al unităţilor administrativ teritoriale, in speţa, imobilul aflându-se pe raza teritoriala a Municipiului Săcele si nefăcând parte din domeniul public, este evident ca se afla in proprietatea Municipiului Săcele, astfel ca nu exista temei pentru analizarea acţiunii in revendicare formulata de reclamante in contradictoriu cu Statul Roman.

E fond s-a arătat in esenţa ca acţiunea este inadmisibila deoarece a fost promovata in temeiul dreptului comun, fiind invocate disp. art. 480 si 481 Cod civil, fără ca reclamantele sa fi făcut dovada apelării la procedura administrativa a Legii nr. 10/2001.

Pe de alta parte s-a arătat ca prin pronunţarea hotărârii s-au eludat dispoziţiile din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 care reglementează regimul stabilirii si plaţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, respectiv si sursele de finanţare, cuantumul si procedura de acordare a acestor despăgubiri. S-a arătat in concret ca pentru acordarea unor despăgubiri se impunea emiterea unei Decizii de către Comisia Centrala din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.

Împotriva sentinţei a declarat recurs si paratul Municipiul Săcele, prin Primar, solicitând admiterea acestuia, modificarea in tot a hotărârii instanţei de fond si respingerea cererii de chemare in judecata.

In motivarea recursului s-a arătat in esenţa, de asemenea, ca procedura acordării despăgubirilor pentru imobilele naţionalizate in perioada comunista, este reglementata de Legea nr. 10/2001, neputându-se solicita acest lucru direct instanţei de judecata, procedura administrativa instituita de acest act normativ fiind obligatorie.

Intimatele reclamante nu au formulat întâmpinare in cauza, limitându-se la depunerea unor concluzii scrise.

Analizând recursurile de fata prin raportare la motivele invocate, tribunalul retine ca acestea sunt fondate, având in vedere următoarele:

In ceea ce priveşte lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Roman, deşi soluţionarea acestei excepţii nu a făcut obiectul sentinţei recurate, tribunalul constata ca aceasta critica este nefondata, câta vreme petitul principal al cererii de chemare in judecata este constatarea nevalabilităţii titlului Statului Roman de preluare in proprietate a imobilului in litigiu. Or, câta vreme ceea ce este supus analizei este titlul Statului, nu se poate susţine in mod întemeiat ca acesta nu ar avea calitate procesuala in cauza.

Pe fond si in ceea ce priveşte inadmisibilitatea cererii de chemare in judecata, tribunalul retine următoarele:

Cererea de chemare in judecata formulata de către reclamante, de solicitare a constatării nevalabilităţii titlului Statului asupra imobilului, cu consecinţa despăgubirii lor, are natura unei acţiuni in realizare. De altfel, reclamantele insele si-au întemeiat in drept acţiunea pe disp. art. 480 si 481 Cod civil.

Fara îndoiala, imobilul in litigiu, fiind preluat de Statul Roman printr-un decret de expropriere, in anul 1978, este supus procedurii reparatorii reglementata de Legea nr. 10/2001.

Acţiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deşi admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce priveşte criteriile de comparaţie a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.

A considera altfel şi a aprecia că există posibilitatea pentru reclamant, de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării si nu numai, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant şi o judecare formală a cauzei, în care instanţa să dea preferinţa titlului mai vechi, făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate in sensul ca trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice.

Prin cererea introductivă de instanţă, reclamantele au solicitat in principal constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului.

În condiţiile în care însă reclamantele nu au uzat de procedura prevăzută de legea specială de reparaţie, solicitarea privind constatarea nevalabilităţii titlului statului nu poate fi primita, deoarece dreptul reclamantelor nu poate fi valorificat în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun, căci s-ar ajunge în acest mod la eludarea prevederilor legii speciale.

Soluţionarea unei cereri de constatare a nevalabilităţii titlului statului în cadrul unei acţiuni în revendicare ar crea astfel posibilitatea, pentru părţile litigante care nu au uzat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, de a obţine, în afara cadrului legal stabilit prin actul normativ arătat, satisfacerea pretenţiilor lor legate de imobile şi situaţii ce cad sub incidenţa acestei legi, situaţie de natură să încalce atât principiul securităţii raporturilor juridice, cât şi principiul prevalenţei legii speciale faţă de legea generală.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 „(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. (2) Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. (3) Instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.”.

Din conţinutul actului normativ mai sus redat, rezulta fără dubiu că, odată cu apariţia Legii nr. 10/2001, lege specială de reparaţie in domeniul restituirii bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, persoanele interesate nu mai au la dispoziţie acţiunea întemeiată exclusiv pe disp. art. 6 alin. 3 din Legea nr. 213/1998 si care a reprezentat dreptul comun in materie, Legea nr. 10/2001 având caracter special.

Or, câta vreme imobilul ce face obiectul acţiunii de fata cădea in mod evident sub incidenta Legii nr. 10/2001, aspect necontestat de niciuna dintre parţi, reclamantele aveau obligaţia sa apeleze la dispoziţiile legii speciale in scopul redobândirii lui sau obţinerii unor juste despăgubiri.

Decizia nr. 33/2008 dată de ICCJ în interesul legii a fost interpretată şi aplicată corect la circumstanţele cauzei de către instanţa de fond, în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială şi cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acţiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, situaţie care însă nu se regăseşte în speţă.

Astfel, prin legea nouă, nr. 10/2001, sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 34 din Decretul – Lege nr. 115/1938 raportat la art. 6 alin. 2 si 3 din Legea nr. 213/1998.

Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială in raport cu toate celelalte legi sau temeiuri anterioare in baza carora se puteau promova actiuni in revendicare, singurul aspect  care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant fiind existenţa unei norme speciale şi a unei norme generale cu acelaşi domeniu de reglementare, situaţie în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.

Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a perfecţionat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.

Or, în speţă, reclamantele nu se găsesc în niciuna din situaţiile de excepţie ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea de drept comun, neavând un „bun” în sensul Convenţiei.

Soluţia se impune justificat şi de faptul că, referitor la exerciţiul aceluiaşi drept, nu se poate accepta existenţa unui tratament juridic discriminatoriu şi inegal cu privire la aceeaşi categorie de persoane care se adresează justiţiei şi care invocă împrejurări de fapt şi de drept similare, urmărind acelaşi scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri sau obtinerea unor despagubiri reparatorii.

Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiaşi categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedaţi abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, unii să îşi poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparaţie, iar alţii să poată acţiona în justiţie pe cale separată, nelimitat şi în acelaşi scop de a obţine retrocedarea bunului sau despagubiri, fapt contrar principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.

Tot astfel, nu poate fi acceptata situatia de disciminare potrivit cu care fostii proprietari ai imobilelor situate in zonele supuse regimului de carte funciara sa aiba posibilitatea suplimentara, care nu se afla la indemana celorlalti fosti proprietari, de a eluda prevederile legii speciale prin promovarea unei actiuni pretins a nu fi in revendicare, intemeiata pe disp. Decretului - Lege nr. 115/1938.

Art. 6 din Convenţia EDO garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale, însă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.

În acelaşi timp, instanţa de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/dispoziţiei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei la instanţă, căreia i se oferă o jurisdicţie deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiţie.

Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare (cazul Legii nr. 213/1998), nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.

Prin imposibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, norma arătată garantând protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Potrivit deciziei pronunţate în interesul legii, în măsura în care reclamantul dintr-o acţiune în revendicare se prevalează de un „bun” în sensul Convenţiei, dispoziţiile acestui instrument internaţional au prioritate faţă de prevederile legii naţionale – respectiv Legea nr. 10/2001. Este esenţial, aşadar, ca reclamantele să fi făcut dovada că deţine un „bun” în sensul Convenţiei, noţiune explicitată şi dezvoltată în jurisprudenţa Curţii Europene, inclusiv în cauzele împotriva României şi, mai ales, în cauza Atanasiu ş.a., din 15.10.2010.

După cum rezultă din această jurisprudenţă, aprecierea existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamantei implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată, atât a unui „bun actual”, cât şi a unei „speranţe legitime”de valorificare a dreptului de proprietate.

Dacă în jurisprudenţa anterioară a Curţii Europene simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate (cauza Străin, cauza Porţeanu, cauza Andreescu Murăreţ şi alţii, etc.), în cauza Atanasiu s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.

Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie.

Proprietarul care nu deţine un „bun actual” în accepţiunea dată de hotărârea pilot anterior evocată nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială.

In raport de aceste reţineri, tribunalul constata că, în speţă, reclamantele nu pot invoca ca deţin un „bun”, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea valabilităţii sau nevalabilităţii titlului statului constituit prin naţionalizarea imobilului în care se află apartamentul în litigiu, în baza Decretului nr. 53/1978.

Neafectarea drepturilor altor persoane si a securităţii raporturilor juridice este numai una dintre condiţiile de admisibilitate a acţiunii de drept comun, alături de existenta motivelor independente de voinţa celor implicati si care i-ar fi impiedicat să utilizeze procedura speciala în termenele legale.

Pe de altă parte, nu se poate susţine că securitatea si/sau stabilitatea juridică nu ar avea de suferit, dacă persoanelor in situaţia reclamantelor le-ar fi permis la nesfârşit să obţină revendicarea bunurilor preluate de stat, perpetuând astfel o incertitudine cu privire la situaţia juridica a imobilelor aflate in proprietatea statului roman, dobândite in perioada de referinţa a Legii nr. 10/2001.

In fine, tribunalul apreciază ca satisfacţia la care reclamantele ar putea fi îndreptăţite având in vedere caracterul abuziv al preluării de către stat a bunului aparţinând autorilor săi, nu poate fi nicidecum primită si nici pretinsa intr-o modalitate contrara legislaţiei in vigoare, deoarece nu este permisa repararea unei inegalităţi prin săvârşirea alteia.

Or, câta vreme calea aleasa de către reclamante eludează dispoziţiilor legale in vigoare, in materie, indiferent de temeinicia pretenţiilor afirmate, instanţa nu poate acorda satisfacţia solicitata pe calea unei proceduri inadmisibile, care contravine legislaţiei in domeniu.

Pentru toate aceste motive, tribunalul apreciază ca soluţia recurata, de admitere a acţiunii s-a pronunţat cu aplicarea greşita a legii in materie, motiv pentru care, in temeiul art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedura civila, tribunalul va admite recursurile si va modifica in tot sentinţa recurata in sensul ca va respinge acţiunea formulata de reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Admite recursurile declarate de către recurenţii paraţi STATUL ROMAN, prin MFP, prin DGRFP Braşov si MUNICIPIUL SACELE, prin Primar, in contradictoriu cu intimatele reclamante DA, FC (născuta D) si BI (născuta D), împotriva sentinţei civile nr. 1047 din 04.02.2014 pronunţata in cauza de Judecătoria Braşov, pe care o modifica in tot in sensul ca:

Respinge acţiunea civila formulata de reclamantele DA, FC (născuta D) si BI (născuta D), in contradictoriu cu paraţii STATUL ROMAN, prin MFP, prin DGRFP Braşov si MUNICIPIUL SACELE, prin Primar.

IREVOCABILA.

Pronunţata in şedinţa publica azi, 20.11.2014.

PREŞEDINTE,  JUDECATOR, JUDECATOR,

(…)(…) (…)

GREFIER,

(…)

Domenii speta

Spete similare