Achiziţii publice

Achiziţii publice

Prin Decizia menţionată s-a admis recursul formulat împotriva Sentinţei Tribunalului Harghita.

Instanţa de control judiciar a reţinut că, prin cererea de recurs, recurenta critică hotărârea primei instanţe  prin prisma aplicării prevederilor art.7 alin.6 şi art. 11 lit.e din Legea nr. 554/2004 în soluţionarea excepţiei tardivităţii acţiunii în contencios administrativ formulate, iar în fond consideră că hotărârea se bazează  aplicarea greşită a normelor privind răspunderea contractuală, schimbând în totalitate raporturile instituite de către părţi prin contractul încheiat.

Aceste critici pot fi încadrate la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.8  N. C. pr.civ., potrivit căruia se poate cere modificarea hotărârii pronunţate în primă instanţă, dacă aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Verificând legalitatea hotărârii pronunţate, prin prisma criticilor formulate de recurentă,  Curtea apreciază că recursul este întemeiat.

Excepţiile invocate de intimatul-reclamant prin întâmpinare au fost respinse prin Încheierea din 22.10.2014, pentru motivele menţionate în cuprinsul acestei încheieri.

Cu referire la excepţia tardivităţii, prima instanţă a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 554/2004, privitoare la procedura prealabilă, întrucât, în prezenta cauză reclamantul Consiliul Judeţean Harghita nu are calitate de persoană vătămată, iar pârâta nu are calitatea de autoritate publică emitentă.

Curtea nu îşi poate însuşi în totalitate considerentele primei instanţe, reţinute în soluţionarea excepţiei tardivităţii.

În cazul contractelor administrative, dispoziţiile art. 7 alin.6 din Legea nr. 554/2004, cu modificările aduse prin Legea Nr. 262 din 19 iulie 2007, au echivalat procedura plângerii prealabile cu procedura concilierii prealabile, aplicabilă în litigiile comerciale, care urma să fie realizată conform dispoziţiilor C.pr.civ.

Dispoziţiile art.7 alin.6 din Legea nr. 554/2004 au rămas neschimbate, deşi N.C.pr.civ. (intrat în vigoare la data de 15.02.2013), nu a mai reglementat procedura concilierii prealabile sau alte proceduri speciale în soluţionarea litigiilor dintre profesionişti.

În temeiul dispoziţiilor art. 286 din OG 34/2006, la data de 22.08.2011- data realizării procedurii concilierii directe – cererile care aveau ca obiect  „executarea, nulitatea, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractelor de achiziţie publică” erau de competenţa secţiei comerciale a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante şi se soluţionau în conformitate cu dispoziţiile art. 720^2 - 720^7 şi art. 720^9 din Codul de procedură civilă, care se aplicau în mod corespunzător.

În temeiul acestor dispoziţii reclamantul-intimat era îndreptăţit să considere că are de a face cu dispoziţiile de procedură specifice litigiile comerciale, fiind aplicabile, totodată, termenele de  generale prescripţie prevăzute de Decretul nr. 167/1958. La data realizării concilierii directe reclamantul nu avea niciun temei  să considere că procedura de judecată se completează cu termenele de decădere sau de prescripţie speciale prevăzute de legea contenciosului administrativ. 

Prin OUG Nr. 77 din 27 noiembrie 2012, pentru modificarea şi completarea OUG  nr. 34/2006, (intrat în vigoare la 1 ianuarie 2013), s-a modificat alin.1 din art. 286 şi s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzelor cu obiect  „executarea, nulitatea, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractelor de achiziţie publică” în favoarea secţiilor de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului. Nu s-au adus modificări în ceea ce priveşte conţinutul art. 286 alin.2, potrivit cărora procedura de judecată urma să se realizeze conform dispoziţiilor art. 720^2 - 720^7 şi art. 720^9 din Codul de procedură civilă.

Dispoziţiile alineatului 2 din articolul 286, au fost modificate prin art. 61 pct.3  din Legea  nr. 76 din 24 mai 2012, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă având următorul cuprins: "(2) În faţa instanţei de judecată, litigiile privind drepturile şi obligaţiile contractate în cadrul procedurilor de atribuire care intră în sfera de aplicare a dispoziţiilor prezentei ordonanţe de urgenţă se soluţionează de urgenţă şi cu precădere."

Prin urmare, modificările succesive ale art. 286 din  OUG  nr. 34/2006 ( aşa cum s-au redat anterior), nu pot, în defavoarea reclamantei să înlocuiască termenele de prescripţie aplicabile la data naşterii raportului juridic, respectiv a dreptului de creanţă dedus judecăţii. Termenele de prescripţie nu pot fi modificate de legea nouă, care schimbă calificarea litigiului din litigiu comercial în litigiu de contencios administrativ, determinând totodată modificarea procedurii de judecată şi a competenţei instanţelor judecătoreşti.

 În acest context trebuie menţionat că potrivit dispoziţiilor tranzitorii ale art. 6 alin.4 din N.C.civ., prescripţiile, decăderile (…)începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Faţă de cele reţinute, Curtea apreciază că  soluţia respingerii excepţiei tardivităţii este corectă, însă se impune substituirea considerentelor primei instanţe cu cele menţionate anterior.

Pe fondul litigiului, prima instanţă a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1073 V.C.civ., potrivit cărora creditorul, care nu a dobândit îndeplinirea exactă a obligaţiei, „are dreptul la dezdăunare”, iar autorul prejudiciului este obligat să repare atât pierderea suferită cât şi beneficiul nerealizat. În ce priveşte beneficiul nerealizat, a reţinut că acesta constă în profitul net pe care reclamantul  l-ar fi putut obţine prin folosirea contravalorii materialelor de construcţii, în condiţiile în care lucrarea a fost executată cu întârziere. A conchis că aceste foloase, fiind achitate de pârâtă benevol pentru perioada 29.12.2010-12.10.2011, se cuvin reclamantului în continuare, până în data de 05.12.2011, data când trebuia achitat preţul lucrărilor executate.

Curtea reţine că în opinia intimatului-reclamant beneficiul nerealizat derivă din faptul că  „a fost lipsit de utilizarea banilor publici pe perioada cuprinsă între data plăţii efectuate în mod prematur şi data la care plata a devenit exigibilă” (…).

Răspundere contractuală derivă, într-adevăr, aşa cum susţine recurentul-pârât, din neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale asumate. În acest sens, prejudiciul reclamat, chiar şi sub forma beneficiului nerealizat de creditor, trebuie să fie o consecinţă a neexecutării sau executării necorespunzătoare, în mod culpabil, a obligaţiei din partea debitorului. În completarea acestor obligaţii se pot invoca, în conformitate cu dispoziţiile art.970 V.C.civ., „toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa”, însă nu pot fi invocate acele efecte care sunt consecinţa faptei creditorului.

Având în vedere că în cauză părţile au prelungit termenul de executare prin încheierea unor acte adiţionale, nu se poate reţine că întârzierea în executarea lucrărilor este o faptă culpabilă a recurentei-pârâte.

Efectuarea unei plăţi premature faţă de condiţiile de plată stabilite prin contract nu este imputabilă pârâtei –recurente, prin urmare nu conferă reclamantului-intimat dreptul la despăgubiri.

Astfel, prin pct. 20.1 din Contractul de lucrări nr. 47/24153/16.11.2010 s-au reglementat condiţiile de efectuare a unor plăţi intermediare, prin care s-a prevăzut un termen de plată de 180 de zile. Termenul a început să curgă de la data înregistrării, la sediul Achizitorului, a facturilor fiscale emise conform situaţiilor de lucrări anterior verificate în temeiul documentelor necesare pentru decontare, enumerate la Anexa 1 la contract.

Neregularităţile privitoare la modul de angajare, ordonanţare şi plată  a unor cheltuieli bugetare, constatate de organele Curţii de Conturi, vizează consecinţele renunţării Achizitorului la termenul suspensiv, precum şi la formalităţile prin care au fost stabilite condiţiile plăţii, renunţare care constituie o manifestare de voinţă unilaterală din partea acestuia. Prin urmare plăţile necuvenite, premature, nu sunt consecinţa unor fapte ale antreprenorului, acesta executându-şi obligaţiile contractuale.

Având în vedere aceste considerente, Curtea  reţine că aplicarea greşită a normelor de drept material privitoare la răspunderea contractuală este consecinţa omisiunii instanţe de a stabili legătura de cauzalitate dintre prejudiciul reclamat şi acţiunea care a determinat producerea acestuia.

În consecinţă,  în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin.1 pct.8 şi art. 498 Cod de procedură civilă, Curtea va admite  recursul, va casa  hotărârea atacată în parte şi, în urma rejudecării în fond a cauzei,  va respinge acţiunea formulată de reclamantă, menţinând dispoziţia primei instanţe privind respingerea excepţiei tardivităţii.

Domenii speta

Spete similare