Divorţ cu minori culpă comună

Prin Sentinţa civila nr. 482/26.01.2016 pronunţată în cauză, instanţa a admis în parte cererea de chemare în judecată, a dispus desfacerea căsătoriei dintre părţi din culpă comună, a dispus ca exercitarea autorităţii părinteşti cu privire la minor să se realizeze în mod exclusiv, de către mamă şi a stabilit locuinţa minorului la aceasta, cu obligarea tatălui la pensie de întreţinere. 

Pentru a decide în acest sens, instanţa a reţinut că părţile s-au căsătorit la data de , căsătoria fiind înregistrată în Registrul de stare civilă al Primăriei, sub nr. din, din relaţie rezultând minorul B A C, născut la data de  (filele 8-11).

Conform prevederilor art. 6 alin. 6 C.civ., dispoziţiile legii noi sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, obligaţia legală de întreţinere. În acord cu dispoziţiilor art. 39 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, dispoziţiile Codului civil privind divorţul se aplică fără a deosebi între căsătoriile încheiate înainte sau după intrarea sa în vigoare.

Instanţa reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 373 lit. b Cod civil, divorţul poate avea loc: b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă iar potrivit prevederilor art. 379 alin. 1 din acelaşi act normativ, în cazul prevăzut la art. 373 lit. b), divorţul se poate pronunţa dacă instanţa stabileşte culpa unuia dintre soţi în destrămarea căsătoriei iar dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soţi, instanţa poate pronunţa divorţul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorţ, dispoziţii care se coroborează cu cele ale art. 934 C. pr. Civ., care prevăd că instanţa va pronunţa divorţul din culpa ambilor soţi, chiar şi atunci când numai unul dintre ei a făcut cerere, dacă din dovezile administrate reiese că amândoi sunt vinovaţi de destrămarea căsătoriei.

Instanţa constată întemeiată cererea de chemare în judecată, din probele administrate în cauză reieşind vina comună a ambelor părţi, întrucât acestea nu au făcut eforturi în vederea înlăturării stării tensionate şi a menţinerii relaţiilor de căsătorie şi a unei bune comunicări pentru a evita destrămarea familiei. Comportamentul ambelor părţi a determinat estomparea afecţiunii dintre soţi, a respectului dintre ei şi comunităţii spirituale, astfel cum susţine şi reclamanta în cererea de chemare în judecată, părţile ajungând să se certe din orice motiv, încălcându-se obligaţia de respect reciproc, fidelitate şi sprijin moral, instanţa având în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 309 alin. 1 C.civ., soţii îşi datorează reciproc respect, fidelitate şi sprijin moral, aceştia având îndatorirea de a locui împreună.

Instanţa constată că ruptura apărută în relaţia părţilor s-a produs şi datorită separaţiei în fapt a părţilor, pârâtul mutându-se de la domiciliul conjugal în ianuarie 2014, în urma unor certuri ivite între părţi, relaţia lor nu a supravieţuit distanţei, părţile înstrăinându-se unul de celălalt iar sentimentele de afecţiune pe care le nutreau unul pentru altul estompându-se. Având în vedere şi poziţia procesuală a pârâtului, care nu a înţeles să se prezinte la nici un termen al acţiunii de divorţ, dar şi de timpul scurs de la separarea în fapt a părţilor, este evident că cei doi soţi au hotărât să nu mai încerce reluarea vieţii de cuplu, ci să pornească pe drumuri diferite, continuarea relaţiei lor nemaifiind, aşadar, posibilă.

Astfel, dat fiind ca partile nu mai realizeaza relatii specifice casatoriei, iar o solutie contrara admiterii cererii ar duce la incalcarea dispozitiilor art. 8 din Conventia EDO cu referire la dreptul fiecarei persoane la respectarea vietii private, dat fiind ca raporturile dintre soti sunt grav vatamate si continuarea casatoriei nu mai este posibila, conturandu-se deci culpa comuna in destramarea relatiilor de familie, instanta va dispune desfacerea casatoriei  in baza art. 373 lit.b Noul Cod Civil.

În cauza de faţă, este evident că relaţiile dintre soţi nu mai corespund celor definite de articolul de lege menţionat anterior iar instanţa, constatând ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, în temeiul art. 373 lit. b C. civ., ale art. 379 alin. 1 C. civ. şi art. 934 C. proc. civ., va admite cererea şi va dispune desfacerea căsătoriei din culpa comună a părţilor.

Sub aspectul capătului de cerere referitor la nume, instanţa va da efect dispoziţiilor art. 383 alin. 1 C.civ., care stipulează că la desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, instanţa urmând a lua act de această înţelegere prin hotărârea de divorţ. Pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soţi sau de interesul superior al copilului, instanţa poate să încuviinţeze ca soţii să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înţelegeri între ei iar dacă nu a intervenit o înţelegere sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi vor purta numele dinaintea căsătoriei, potrivit alin. 2 şi 3 ale aceluiaşi articol. Având în vedere manifestarea de voinţă a reclamantei în sensul revenirii acesteia la numele purtat anterior căsătoriei, instanţa urmează a dispune ca aceasta să revină la numele anterior, acela de N.

În conformitate cu dispoziţiile art. 919 C. pr. Civ., la cerere, instanţa de divorţ se pronunţă şi cu privire la: a) exercitarea autorităţii părinteşti, contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor, locuinţa copilului şi dreptul părintelui de a avea legături personale cu acesta; b) numele soţilor după divorţ; c) locuinţa familiei; d) despăgubirea pretinsă pentru prejudiciile materiale sau  morale suferite ca urmare a desfacerii căsătoriei; e) obligaţia de întreţinere sau prestaţia compensatorie între foştii soţi; f) încetarea regimului matrimonial şi, după caz, lichidarea comunităţii de bunuri şi partajul acestora.

De asemenea, când soţii au copii minori, născuţi înaintea sau în timpul căsătoriei ori adoptaţi, instanţa se va pronunţa asupra exercitării autorităţii părinteşti, precum şi asupra contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor, chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorţ. Potrivit alin. 3 al aceluiaşi articol, instanţa se va pronunţa din oficiu şi asupra numelui pe care îl vor purta soţii după divorţ, potrivit prevederilor Codului civil.

Potrivit anchetei sociale efectuate în cauză, minorul este înscris la Grădiniţa nr. X din mun. Iaşi, fiind un copil bine integrat în colectiv, o fire energică, sociabilă, locuieşte în fapt cu mama sa, în mun. Iaşi, proprietatea bunicii materne, imobilul fiind o garsonieră compusă din cameră, baie, bucătărie, fiind mobilat cu cele necesare unui trai decent.

Instanţa va analiza cererea reclamantei de exrcitare exclusivă a autorităţii părinteşti cu privire la minor prin prisma principiului interesului minorilor, astfel cum este consacrat prin prevederile art. 2 din Legea nr. 272 din 2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, care stabilesc că orice act juridic emis sau încheiat în domeniul respectării şi promovării drepturilor copilului se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului şi ale art. 263 alin. 1 Cod civil, care prevăd că orice măsură privitoare la copil trebuie să fie luată cu respectarea interesului superior al copilului.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. 6 din acelaşi act normativ, în determinarea interesului superior al copilului se au în vedere cel puţin următoarele: a) nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educaţie şi sănătate, de securitate şi stabilitate şi apartenenţă la o familie; b) opinia copilului, în funcţie de vârsta şi gradul de maturitate; c) istoricul copilului, având în vedere, în mod special, situaţiile de abuz, neglijare, exploatare sau orice altă formă de violenţă asupra copilului, precum şi potenţialele situaţii de risc care pot interveni în viitor; d) capacitatea părinţilor sau a persoanelor care urmează să se ocupe de creşterea şi îngrijirea copilului de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia; e) menţinerea relaţiilor personale cu persoanele faţă de care copilul a dezvoltat relaţii de ataşament.

Potrivit dispozițiilor art. 483 Cod civil, autoritatea părintească este ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţine în mod egal ambilor părinţi. Părinţii exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, şi îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ţinând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate. Ambii părinţi răspund pentru creşterea copiilor lor minori.

Conform dispozițiilor art. 397 din Noul Cod Civil, după divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, afară de cazul în care instanța decide altfel iar dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanța hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți.

Dispoziţiile art. 36 din Legea 272/2004 stabilesc că ambii părinți sunt responsabili pentru creșterea copiilor lor, exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului și să asigure bunăstarea materială și spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menținerea relațiilor personale cu el, prin asigurarea creșterii, educării și întreținerii sale, precum și prin reprezentarea sa legală și administrarea patrimoniului său. Se consideră motive întemeiate pentru ca instanța să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte alcoolismul, boala psihică, dependența de droguri a celuilalt părinte, condamnările pentru infracțiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracțiuni cu privire la viața sexuală, infracțiuni de violență, precum și orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorității părintești.

Având în vedre aceste dispoziţii legale, instanţa reţine că, din probele administrate în cauză, nu reiese vreuna din situaţiile menţionate de legiuitor şi nici vreun alt aspect care ar creea presupunerea rezonabilă că prin exercitarea de către pârât a autorităţii părinteşti cu privire la minor, copilul ar fi suspus vreunui risc. Astfel, cum arată şi martorul audiat în cauză şi propus de către reclamantă, martor care este cumnatul reclamantei şi care a avut o relaţie apropiată cu părţile din cauză, pârâtul nu a fost cunoscut ca fiind o fire nervoasă şi violentă, până la incidentul din ianuarie 2014, când părţile s-au separat în fapt în urma unei certe în cadrul căreia pârâtul a acţionat cu violenţă verbală şi psihică iar faptul că pârâtul nu s-a implicat în mod constat în creşterea şi educarea minorului nu poate convinge instanţa de judecată de existenţa vreunui risc pentru minor, pentru a dispune ca exercitarea autorităţii părinteşti să se realizeze în mod exclusiv, de către reclamantă.

De asemenea, în ceea ce priveşte locuinţa minorului, instanţa reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 496 C. civil, copilul minor locuieşte la părinţii săi iar dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor stabili, de comun acord, locuinţa copilului.

Potrivit dispoziţiilor art. 400 Cod civil, în lipsa înţelegerii dintre părinţi sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, instanţa de tutelă stabileşte, odată cu pronunţarea divorţului, locuinţa copilului minor la părintele cu care locuieşte în mod statornic iar dacă până la divorţ copilul a locuit cu ambii părinţi, instanţa îi stabileşte locuinţa la unul dintre ei, ţinând seama de interesul său superior.

Prin urmare, având în vedere principiul interesului superior al copilului, faptul că minorul locuieşte din ianuarie 2015 numai cu mama, nevoia de stabilitate şi echilibru a acestuia, vârsta fragedă a minorului, nevoile emoţionale şi psihologice specifice vârstei, faptul că reclamanta îi poate oferi copilului condiţii materiale şi spirituale bune, precum şi concluziile raportului de anchetă psihosocială, instanţa, în temeiul art. 400 alin. 1 C.civ., va stabili locuinţa minorului la reclamantă. Instanţa are în vedere şi faptul că acesta se află la o vârstă la care ataşamentul faţă de mamă este accentuat, prezenţa efectivă a acesteia şi influenţa sa în dezvoltarea şi evoluţia copilului fiind deosebit de importante, ataşament care reiese din declaraţiile martorilor cât şi ancheta psihosocială efectuată în cauză. De asemenea, reclamanta-pârâtă realizează venituri stabile, aceasta fiind angajată ca bucătar la un restaurat din localitate.

Referitor la plata pensiei de întreţinere, instanţa reţine că în conformitate cu prevederile art. 402 C. civil, instanţa de tutelă, prin hotărârea de divorţ, stabileşte contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor, dispoziţiile titlului V privind obligaţia de întreţinere aplicându-se în mod corespunzător. Potrivit art. 499 Cod civil, tatăl şi mama sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi pregătirea sa profesională. Dacă minorul are un venit propriu care nu este îndestulător, părinţii au obligaţia de a-i asigura condiţiile necesare pentru creşterea, educarea şi pregătirea sa profesională. Părinţii sunt obligaţi să îl întreţină pe copilul devenit major, dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depăşi vârsta de 26 de ani. Întreţinerea este datorată de părinte, ea se stabileşte până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii şi o jumătate pentru 3 sau mai mulţi copii (art. 529 C. civil).

Instanţa reţine, astfel cum susţine reclamanta, că pârâtul nu este angajat şi nu realizează venituri din muncă, urmând a stabili pensia de întreţinere raportat la salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată.

Întrucât legea prezumă starea de nevoie a minorului (art. 499 si 525 C.civ.),  faţă de solicitarea părţilor va obliga paratul la plata unei pensii de întreţinere lunare în favoarea minorului în cota procentuală de 1/4 raportată la salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată, începând cu data de 06.05.2015 (data introducerii cererii) şi până la majoratul minorului.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, instanţa reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 453 alin. 1 C. pr. Civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, însă, ţinând cont de principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, instanţa urmează a lua act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Domenii speta

Spete similare