Excepţia necompetenţei instanţelor române admisă

Sentinţă civilă 4718 din 18.05.2017


Prin Sentinţa civila nr. 4718/06.04.2017 pronunţată în cauză, instanţa a admis excepţia necompetenţei instanţelor române şi a respins cererea ca nefiind de competenţa instanţelor române.

Pentru a decide în acest sens, instanţa a reţinut că în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. 1 C. pr civ., instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

De asemenea, potrivit art. 130 alin. 1 C. pr. Civ., necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti poate fi invocată de către părţi ori de către judecător în orice stare a pricinii.

În fapt, instanţa reţine că din căsătoria părţilor au rezultat minorele B A, B A şi B A. Prin sentinţa civilă nr. 15220/26.11.2013, pronunţată de Judecătoria Iaşi, în dosarul cu nr. 18499/245/2012, s-a dispus desfacerea căsătoriei dintre părţi şi exercitarea autorităţii părinteşti cu privire la minore în comun, de către ambii părinţi, stabilindu-se domiciliul minorelor la mamă, cu obligarea tatălui la plata pensiei lunare de întreţinere în favoarea acestora (filele 14-15).

Din actele de procedură depuse în cauză (cererea de chemare în judecată) precum şi din înscrisurile depuse la dosarul cauzei şi a precizărilor formulate de către reclamantă, prin apărător, instanţa reţine că, raportat la data formulării cererii de chemare în judecată, locuinţa obişnuită a minorelor, este în Italia, acestea locuind în fapt pe teritoriul acestui stat încă din anul 2013, alături de reclamantă.

Instanţa constată că orice cauză cu element de extraneitate ridică o serie de probleme care trebuie să fie soluţionate în următoarea ordine:

1) determinarea competenţei jurisdicţionale în dreptul internaţional privat. Articolul 8 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 reprezintă o normă de drept internaţional privat şi soluţionează conflictele de competenţă jurisdicţională de drept internaţional privat (teritorială) care determină competenţa instanţelor unei ţări în raport cu instanţele altei ţări.

2) determinarea legii procesuale aplicabile. Astfel, odată stabilită competenţa unei instanţe dintr-un stat, trebuie determinată legea procesuală internă aplicabilă litigiului.

3) stabilirea legii aplicabile (dreptul material).

Elementul de extraneitate este acea parte componentă a raportului juridic care se află în străinătate sau sub incidenţa unei legi străine. Elementul este străin prin raportare la legea română sau la statul român. Elementele de extraneitate pentru persoanele fizice sunt cetăţenia, domiciliul şi reşedinţa.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 8 din Regulamentul nr. 2201 din 2008 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, regulament ce beneficiază de aplicare directă, instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părinteşti privind un copil care are reşedinţa obişnuită în acest stat membru la momentul la care instanţa este sesizată.

Răspunderea părintească este definită de art. 2 punctul 7 din acelaşi regulament, ca fiind ansamblul drepturilor şi obligaţiilor conferite unei persoane fizice sau unei persoane juridice în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, în temeiul legii sau al unui acord în vigoare privind persoana sau bunurile unui copil. Aceasta cuprinde în special încredinţarea şi dreptul de vizită.

Prevederile art. 8 alin. 1 din Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului sunt aplicabile sub rezerva prevederilor art. 9 (care reglementează menţinerea competenţei fostei reşedinţe obişnuite a copilului în cazul cererilor având ca obiect modificarea unei hotărâri privind dreptul de vizită pronunţate înainte de mutarea copilului), art. 10 (care reglementează competenţa judecătorească în cazuri de răpire a copilului) şi art. 12 (care reglementează proprogarea de competenţă a instanţelor investite cu soluţionarea cererii de divorţ, de separare de corp sau de anulare a căsătoriei).

Niciuna dintre situaţiile prevăzute de art. 9, art. 10 şi art. 12 din Regulamentul nr. 2201 din 2003 nu este incidentă în prezenta cauză.

De asemenea, nu sunt incidente nici prevederile art. 15 din Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului, întrucât textul menţionat reglementează, cu titlu de excepţie,  posibilitatea instanţelor competente pentru a soluţiona cauza pe fond, în cazul în care consideră că o instanţă dintr-un alt stat membru cu care copilul are o legătură specială este mai bine plasată pentru a soluţiona cauza sau o parte specifică a acesteia şi atunci când acest lucru serveşte interesul superior al copilului, de a suspenda procedura sau respectiva parte a acesteia şi de a  invita părţile să depună o cerere la instanţa judecătorească din acest alt stat membru în conformitate cu alineatul (4) sau de a solicita instanţei judecătoreşti din alt stat membru să-şi exercite competenţa în conformitate cu alineatul (5).

Aşadar, astfel cum rezultă din textul art. 15 din Regulamentul nr. 2201/2003, dreptul de a sesiza o instanţă dintr-un alt stat membru aparţine instanţei competente să soluţioneze fondul, potirivit art. 8 din acelaşi regulament.

Or, instanţa competentă este instanţa din statul membru unde copilul îşi are reşedinţa obişnuită. Astfel cum reclamanta a arătat în cererea de chemare în judecată, reşedinţa minorelor este în Italia.

Mai mult, instanţa reţine că, potrivit art. 13 din Regulamentul nr. 2201/2003, atunci când reşedinţa obişnuită a copilului nu poate fi stabilită şi competenţa nu poate fi stabilită pe baza art. 12, instanţele judecătoreşti din statul membru în care este prezent copilul sunt competente.

În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 12 alin. 3 din Regulament, care stabilesc că instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente, de asemenea, în materie de răspundere părintească în alte proceduri decât cele menționate la alineatul (1) atunci când (a) copilul are o legătură strânsă cu acest stat membru, în special datorită faptului că unul dintre titularii răspunderii părintești își are reședința obișnuită aici sau copilul este resortisant al acestui stat membru și (b) competența instanțelor a fost acceptată în mod expres sau în orice alt mod neechivoc de către toate părțile la procedură la data sesizării instanței, iar competența este în interesul superior al copilului, instanţa constatând că nu sunt aplicabile în cauză, fiind în interesul copilului să se pronunţe instanţa de la domiciliul acestuia şi nu altă instanţă, respectiv instanţa română, în cauză, nefăcându-se nici dovada că a fost acceptată la data sesizării instanţei de judecată, de către pârât, a competenţei instanţei române.

Prin urmare, reţinând că, în temeiul dispoziţiilor art. 8 din Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului, competenţa de a soluţiona prezenta cauză revine instanţei italiene şi că numai instanţa competentă poate aprecia, în funcţie de interesul superior al copilului dacă se impune sesizarea unei instanţe dintr-un alt stat membru, instanţa, apreciind ca întemeiată excepţia necompetenţei instanţelor române invocată din oficiu, o va admite şi, pe cale de consecinţă, va respinge cererea de chemare în judecată ca nefiind de competenţa instanţelor române.

Prin urmare, având în vedere că la data introducerii cererii reşedinţa obişnuită a minorelor era în Italia, conform dispoziţiilor art. 8 din Regulamentul CE nr. 2201/2003, competenţa nu aparţine instanţelor române, astfel că, în temeiul art. 132 alin. 4 N. C. proc. civ., instanţa va admite excepţia necompetenţei instanţelor române şi va respinge cererea.

Instanţa reţine că, în concluziile scrise depuse de către reclamantă, apărările formulate s-au realizat prin raportare la dispoziţiile Regulamentului 2201/2003, dispoziţii aplicabile în cauză şi pe care instanţa şi-a întemeiat soluţia pronunţată iar, în şedinţa de judecată, la momentul invocării excepţiei, reclamanta, prin apărător, nu a avut nelămuriri cu privire la temeiul de drept în baza căruia a fost invocată şi pusă în discuţie excepţia de necompetenţă.

Referitor la susţinerile reclamantei privitoare la dispoziţiile art. 17, 21 şi 26 din Constituţie cu trimitere la excepţia de neconstituţionalitate, instanţa constată că, în măsura în care se invocă o astfel de excepţie prin concluzii pe fond, aceasta nu mai poate fi analizată de către instanţă după închiderea dezbaterilor, în al doilea rând, s-a învederat care dispoziţii din legea fundamentală a statului au fost încălcate, însă, trebuie avut în vedere că normele contestate ca fiind contradictorii cu cele ale Constituţiei sunt norme europene, ale Regulamentului 2201/2003, în baza căruia a fost verificată competenţa internaţională a instanţei.