Contestaţie act administrativ fiscal

Sentinţă civilă 85 din 18.01.2017


Prin cererea înregistrată la nr.X/104/2016, reclamanta SC X SRL a formulat în contradictoriu cu  Agenţia  Naţională de Administraţie Fiscală, Direcţia Generală a Finanţelor  Publice- C, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice O, contestaţie împotriva procesului verbal nr. X/05.10.2015, a deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. F-OT X/05.10.2015 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. F-GT X/05.10.2015, toate emise la data de 05.10.2015, pe care le consideră nelegale şi netemeinice, solicitând admiterea contestaţiei, anularea înscrisurilor indicate şi exonerarea de la plata sumelor stabilite ca obligaţii fiscale principale, respectiv 493.003 lei, dobânzi/majorări de întârziere în sumă de 65.594 lei şi penalităţi de întârziere 69.050 lei.

Se motivează cererea în sensul că, în baza raportului de  inspecţie fiscală emis de DGRFP C - AJFP O, s-a stabilit că societatea datorează ca şi prejudiciu fiscal bugetului consolidat al statului sumele de bani menţionate pe anumite criterii, constând în aceea că în anumite cazuri nu există CNP-ul celui care a emis factura şi nici a delegatului, pe anumite facturi apar delegate persoane care nu se regăsesc ca salariaţi în cadrul societăţii furnizoare, pe unele facturi nu se regăsesc seriile care  să  le identifice în mod unic, pe unele nu există trecut contul bancar, la unele dintre facturi nu se demonstrează realitatea achiziţiilor mărfurilor de către furnizorii lui SC X SRL, sau diverse alte motive care, în opinia contestatoarei nu relevă sub nicio formă situaţia reală.

Din verificările efectuate de organele  fiscale s-a constatat că reclamanta  a înregistrat facturi de achiziţie a unor mărfuri de la diverşi furnizori care sunt menţionaţi în raportul de inspecţie fiscală întocmit anterior, care nu ar fi corespuns cu realitatea, aceste facturi fiind considerate fictive.

Organele de  control recunosc ca marfa a existat, astfel condiţia de fond este îndeplinită, dar au existat îndoieli cu privire la facturile de aprovizionare, ori în această situaţie în actele de control întocmite, organele fiscale fac referire  la alte acte normative decât cele fiscale, depăşind competenţa data de legiuitor, aceea de a interpreta strict doar reglementările fiscale. Este foarte important că legiuitorul statuează că orice stare de fapt fiscală se analizează după conţinutul economic al operaţiunii care a stat la baza stării de fapt analizate, iar sub această condiţie organul fiscal era obligat să analizeze dacă bunurile achiziţionate au fost utilizate pentru realizarea procesului de producţie al societăţii, iar produsele obţinute au fost vândute mai departe generând venituri impozabile, în aceste condiţii trebuie reţinut că toate cheltuielile efectuate de S.C. X S.R.L. au fost efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, că aceste cheltuieli se regăsesc în costurile generale ale societăţii şi au contribuit la formarea preţului de vânzare al produselor rezultate din procesul de producţie.

Potrivit art.64 documentele justificative şi evidenţele contabile ale contribuabililor constituie probe la stabilirea bazei de impunere. în cazul în care exista şi alte documente doveditoare, acestea vor fi luate în considerare la stabilirea bazei de impunere.", menţionând si conţinutul art.65 C.p.f. referitoare la sarcina probei, ce revine contribuabilului dar si organului fiscal, potrivit alin.2

Împrejurarea că, facturile privind cumpărarea mărfurilor de către societatea contestatoare, de la societăţi care nu au existat în realitate sau care şi-au încetat activitatea comercială, nu este de natură să determine neluarea în calcul a  acestor documente, întrucât din documentele contabile ale societăţii rezultă faptul că, mărfurile au fost revândute altor beneficiari, operaţiunea de  vânzare efectuându-se  în baza unor documente de însoţire a mărfurilor.

Mărfurile cumpărate de societate sunt mărfuri care au fost transportate de furnizori la sediul societăţii, existând dovezi, reprezentate de martori privind faptul ca, persoanele împuternicite ale societăţii au fost de bună-credinţă, în momentul aprovizionării, în sensul că, au achitat contravaloarea mărfurilor, le-a introdus în depozitul societăţii şi a îndeplinit formalităţile legale pentru evidenţierea acestora în contabilitate.

Activitatea de identificare a societăţilor care livrează mărfuri fără documente legale, revine organelor de stat specializate, astfel că, reclamanta, făcând dovada că a primit în gestiune mărfurile prevăzute în gestiune şi a înregistrat aceste mărfuri, urmează să fie exonerată de plata obligaţiilor  fiscale.

Reclamanta consideră că toate facturile de achiziţie îndeplinesc în totalitate condiţiile prevăzute de legea contabilităţii în ceea ce priveşte întocmirea unei facturi fiscale.

Organele fiscale nu au admis  dreptul de deducere a taxei pe  valoarea  adăugată pentru achiziţiile efectuate de la Y, pentru unele dintre acestea pentru că nu  exista  CNP-ul celui care a emis factura şi nici a delegatului, însă conform prevederilor art. 155 alin.(5) în vigoare la data efectuării tranzacţiilor şi, ulterior alin.19 Cod fiscal  nu există obligativitatea înscrierii CNP-ului. Pe de altă parte, emitentul facturii este persoana juridică impozabilă care se identifică prin cod de înregistrare fiscală în conformitate cu prevederile art.72 alin.(l) lit.a) Cod procedură fiscală.

Pe unele facturi nu se regăsesc seriile, care să le identifice în mod unic, nu s-a menţionat cota de TVA, lipsa capitalului social, nu aveau notă de intrare recepţie, la caseta furnizor cât şi la caseta cumpărător nu exista banca cât şi contul bancar, iar adresa era incompletă. În conformitate cu prevederile art.155 alin.5 în vigoare la data efectuării  tranzacţiilor şi, ulterior, alin.(19) Cod fiscal nu este prevăzută obligativitatea înscrierii pe factură a băncii furnizorului şi a contului bancar ale acestuia şi nici banca şi conturile bancare ale clientului şi conturile sale bancare.

Lipsa salariaţilor, faptul că furnizorii nu au avut salariaţi nu este o condiţie impusă de Codul fiscal şi Directiva 2006/112 CE  pentru  a nu se acorda dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferentă achiziţiilor efectuate.

Un contribuabil - persoană impozabilă  poate utiliza salariaţi  fără a-i  declara în mod  legal, dar acest aspect nu împiedică beneficiarul să-şi exercite dreptul de deducere atâta timp cât sunt îndeplinite cele condiţiile de formă şi fond prev. de art.146 alin.1 şi 2 Cod fiscal,, respectiv, să deţină o factură legal întocmită care să cuprindă  toate elementele impuse de lege, iar bunurile  achiziţionate să fie utilizate în scopul realizării propriilor operaţiuni taxabile, generatoare de venituri impozabile şi taxă pe valoarea adăugată colectată.

Potrivit art.145 alin.(2) lit.a) Cod fiscal: „  Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul unor operaţiuni taxabile, condiţie pe care S.C. X S.R.L. a respectat-o, bunurile aprovizionate fiind utilizate în propriul proces de producţie, care a avut ca rezultat obţinerea de produse finite care au fost vândute clienţilor şi care au generat venituri impozabile şi taxă pe valoarea adăugată colectata.

Invocă jursirpudenţa CJUE în cauza C-324/11 si Directiva 2006/112, în sensul că, Curtea se opune ca autoritatea fiscală să refuze unei persoane  impozabile  dreptul de a deduce taxa pe valoarea adăugată datorată sau achitată pentru servicii care i-au fost furnizate pentru motivul că emitentul facturii aferente acestor servicii nu a declarat lucrătorii pe care îi folosea, fără ca această autoritate să o dovedească, având în vedere elemente obiective, că această persoană impozabilă ştia sau ar fi trebuit să ştie că operaţiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă săvârşită de emitentul respectiv sau de un  alt operator care intervine în amonte în lanţul de prestaţii si împrejurarea că,  persoana  impozabilă nu a verificat daca există un raport juridic între lucrătorii folosiţi pe şantier şi emitentul  facturii sau dacă emitentul facturii a declarat aceşti lucrători nu constituie o circumstanţa obiectivă de natură să permită să se concluzioneze că destinatarul  facturii ştia sau ar fi trebuit să ştie că lua parte la o operaţiune implicată într-o fraudă privind taxa pe valoarea adăugată, în cazul în care acest destinatar nu dispune  de indicii care să justifice presupunerea unor nereguli sau a unei fraude în sfera emitentului menţionat.

Toţi furnizorii arătaţi s-au aflat în stare de insolvenţă sau radiaţi de la registrul comerţului, dar organul de control nu a reţinut faptul că tranzacţiile avut loc înainte ca aceşti furnizori să intre într-o asemenea situaţie. Mai mult decât atât, în situaţia în care ar fi fost radiaţi de registrul comerţului,  dar totuşi ar fi desfăşurat tranzacţii comerciale, aceasta nu ar fi limitat dreptul de deducere al taxei pe valoarea adăugată dacă au fost îndeplinite condiţiile de formă şi de fond menţionate, iar organele de control nu ar fi demonstrat, pe baza unor elemente obiective, că  reclamanta ştia sau ar fi trebuit de această situaţie sau  că furnizorii săi sunt implicaţi într-o eventuală fraudă fiscală.

Invocă cauza C-324/11 G T  Curtea Europeană de Justiţie care are la bază tot interpretarea dată acestei situaţii de fapt prin directiva 2006/112.

Concluzia organelor  de inspecţie fiscală a fost că, pentru toate aprovizionările efectuate şi analizate, S.C. X S.R.L ar fi prezentat documente care nu demonstrează realitatea tranzacţiilor, deci nu reprezintă documente  justificative de înregistrare în contabilitatea societăţii. 

Autoritatea  fiscală nu poate impune S.C. X S.R.L să se informeze cu privire la furnizorii săi, emitenţi ai facturilor, dacă aceştia dispuneau de lingourile de  aluminiu şi  erau în măsură să le livreze şi dacă şi-au îndeplinit obligaţiile privind declararea şi plata TVA-ului pentru a se asigura că nu există nereguli sau fraude la nivelul lor sau al furnizorilor lor  sau, pe de altă de parte, să dispună de documente în  această privinţă - de exemplu bonurile de cântar. Pe de altă parte, autoritatea fiscală nu  poate refuza dreptul de  deducere, deoarece nu poate stabili identitatea  adevăratului furnizor. În acest sens relevante sunt afirmaţiile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-277/14.

Autoritatea fiscală trebuia să efectueze o analiză a cheltuielilor efectuate de societatea  contestatoare şi, prin această analiză, trebuia să stabilească dacă cheltuielile efectuate cu achiziţia acestor lingouri de aluminiu se regăsesc în costurile generale ale S.C. X. S.R.L, în preţul final al produselor finite obţinute şi comercializate  către clienţii societăţii.

În dovedirea motivele invocate solicită să fie administrată proba cu înscrisuri şi efectuarea  unui raport de expertiză de specialitate care să stabilească existenţa sau inexistenţa unui prejudiciu.

A depus la dosar copia actelor contestate, sumele achitate conform deciziei de impunere, constând în extras bancar si ordin de plată, procesul-verbal de control din 05.10.2015, contestaţia administrativ-fiscală, înregistrată  la organul fiscal la 12.11.2015.

 Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice O a formulat întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepţie inadmisibilitatea contestaţiei, deoarece nu a fost parcursă procedura prealabilă prev. de art.7 alin. 1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cât si art.193 alin.1 C.p.c, raportat la art.205 - 207 din OUG nr.92/2003.

Astfel, în cazul de faţă, cu toate că reclamanta a formulat contestaţie impotriva deciziei de impunere nr. F-OT X/05.10.2015 si a raportului de inspecţie fiscala nr. F-OT X/05.10.2015, consideră că cererea formulată de către aceasta direct instanţei de judecată, fara a avea si o soluţie pe cale administrativa in care sa fi fost analizat fondul raportului juridic dintre parti, este inadmisibila, având în vedere şi Deciziile Curţii Constituţionale nr. 409/2004 şi 927/2007.

De altfel, şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sensul că pentru contestarea actelor de control fiscal este obligatorie urmarea căii de atac administrative prevăzute de Codul de procedură fiscală, invocându-se deciziile decizia nr. 2352 din 4 mai 2007 si decizia nr. 3986/2006 a  ICCJ.

Consideră, de asemenea, inadmisibila si contestaţia impotriva procesului verbal nr. X/05.10.2015, intrucat potrivit art. 205 alin. 1 Cod procedura fiscala, contestaţia pe cale administrativa se poate formula impotriva titlului  de creanţa, care este decizia de impunere, procesul verbal fiind un act premergător actului administrativ fiscal.

In drept, intampinarea se întemeiază  pe dispoziţiile art. 205 Cod procedura civila.

 Au fost anexate decizia de impunere nr. F-OT X/05.10.2015 si raportul de inspecţie fiscala nr. F-OT X/05.10.2015, emise de AJFP O, precum si contestaţia pe cale administrativa formulata împotriva actelor administrativ fiscale.

La termenul din 29.06.2016, reprezentantul  intimatei AJFP O a depus la dosar decizia nr.X/18.01.2016, emisă de DGRFP C, privind soluţionarea contestaţiei administrativ fiscale a contestatoarei, în sensul suspendării soluţionării acesteia, deoarece s-a formulat  plângere penală de către organele de inspecţie fiscală.

În această situaţie, instanţa a solicitat relaţii de la DGRFP C, pentru a face dovada comunicării către societatea reclamantă a acestei decizii, si prin adresa din 09.08.2016, s-a depus confirmarea de primire a deciziei de către societatea petentă, conform trimiterii postale din 13.07.2016 (fila 226).

În raport de această comunicare, societatea petentă a  formulat contestaţie şi împotriva deciziei nr.X/18.01.2016 privind soluţionarea contestaţiei formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală  nr.F-OT X/05.10.2015,  ce a fost înregistrată la instanţă la data de 14.09.2016, în termenul prevăzut de Legea nr.554/2004, instituţie care a fost introdusă în cauză ca emitent al actului administrativ contestat.

În motivarea contestaţiei administrativ - fiscale, societatea petentă consideră că decizia emisă este nelegală, deoarece s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei până la pronunţarea organelor de cercetare penală, care au fost sesizate de organul fiscal, sub aspectul comiterii infracţiunii de evaziune fiscală si prin aceasta se încearcă tergiversarea cauzei, împiedicând instanţa să analizeze situaţia juridică reală a societăţii petente.

În continuare, se reiterează motivele acţiunii privind contestarea deciziei de impunere , considerând că operaţiunile efectuate de către societate au fost legale, în concordanţă si cu practica judiciară si jurisprudenţa CJUE , asa cum s-a relatat.

La contestaţia administrativ-fiscală depusă de către societatea petentă, intimata Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice O pentru DGRFP C, în baza mandatului nr.X/13.07.2016,  a formulat întâmpinare, prin care se solicită  respingerea cererii de chemare in judecata, aşa cum a fost formulata si precizata de reclamanta, ca neîntemeiata.

In fapt, in urma controlului efectuat la contestatoare a fost încheiat raportul de inspecţie fiscală nr. F-OT X/05.10.2015, iar în baza acestuia a fost emisă Decizia de impunere nr. F-OT X/05.10.2015 privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de inspecţia fiscală, acte prin care s-au calculat în sarcina contestatoarei obligaţii fiscale în sumă totală de 751.989 lei.

Împotriva acestor acte de control s-a formulat contestaţie, iar prin Decizia nr. X/18.01.2016 emisă de DGRFP C, în conformitate cu art. 214 alin. 1 lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală rep. s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de S.C X S.R.L., până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latură penală, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea.

Potrivit art. 214 alin. 1 lit. a) din O.G. nr. 92/2003 organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci  când: a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organ în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a că constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează fie dată în procedura administrativă;

Prin adresa nr.X/05.10.2015 organele de inspecţie fiscala au înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt plângerea penala cu acelaşi  număr împreună cu întreaga documentaţia întocmită ca urmare a verifică efectuate în legătură cu realitatea şi legalitatea activităţii desfăşurate operatorul economic, în vederea continuării cercetărilor pentru stabilirea  existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunilor evaziune fiscală prevăzute de Codul fiscal şi Legea nr. 241/2005.

Între stabilirea creanţelor fiscale cu titlu de TVA în sumă total 751.989 lei din decizia de impunere nr. F-OT X/05.10.2015, emisă în raportului de  inspecţie  fiscală  nr. F-OT X/05.10.2016  şi stat caracterului infracţional al faptelor săvârşite de reprezentanţii societăţii o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei dedusă judecăţii. Legătura strânsă dintre posibilul caracter infracţional al faptelor şi  soluţionarea contestaţiei administrative a reclamantei constă în necesitatea ca  organul de soluţionare a contestaţiilor să stabilească mai întâi realitatea  operaţiunilor economice în baza cărora au fost stabilite obligaţiile bugetare  contestate şi asupra cărora urmează să se pronunţe organele de cercetare  penală.

Ca urmare, organele administrative nu se pot pronunţa pe  fondul cauzei înainte de finalizarea soluţionării laturii penale. Prioritatea de soluţionare în speţă o au organele de cercetare penală care se vor pronunţa asupra caracterului infracţional al faptului ce atrage plata la bugetul statului a creanţelor datorate şi constatate în virtutea faptei infracţionale. Valoarea foarte mare a obligaţiilor fiscale reţinute ca datorate de către reclamantă întăresc ideea pronunţării cu întâietate a organelor penale asupra legalităţii operaţiunilor ce au generat calculul acestora.

Acest lucru este în acord cu dispoziţiile art. 214 alin. (3) din Codul de procedură fiscală, procedura administrativă urmând a fi reluată la data încetării motivului care a determinat suspendarea.

În plus, este chiar în interesul contestatoarei să fie lămurite toate aspectele, de natură penală sau fiscală, ale situaţiei sale. De asemenea, având în vedere dispoziţia deciziei contestate, aceea de suspendare a procedurii administrative, apreciază că respectiva decizie nu produce prin ea însăşi consecinţe de natură a o păgubi pe reclamantă.

Finalitatea normei legale în temeiul căreia a fost suspendată procedura administrativă, raţiunea ei sau mai bine spus scopul în care a fost edictată (ratio legis) este aceea de a clarifica şi elimina toate bănuielile, respectiv indiciile privind săvârşirea unei fapte penale a cărei constatare ar avea o directă influenţă asupra soluţiei date în procedura administrativă, prealabil însă emiterii deciziei administrative (Decizia nr. 4461/20.11.2007 a ÎCCJ - Secţia de contencios administrativ şi fiscal).

Ceea ce este hotărâtor, aşadar, este legătura dintre potenţialul caracter penal al faptei şi soluţia organului administrativ, legiuitorul înţelegând să acorde prioritate organului de cercetare penală. In acest sens, intimata a invocat deciziile nr.449/2004 si 95&20111 a Curţii Constituţionale.

De asemenea, si jurisprudenţa CJUE este în acelasi sens, luarea măsurii suspendării are ca efect preîntâmpinare emiterii unor hotărâri contradictorii.

Având în vedere soluţia pronunţată de către intimată, prin decizia contestată, nu se poate dispune anularea raportului de inspecţie fiscală, deoarece acesta nu este susceptibil de a fi cenzurat în mod direct, atâta timp cât este suspendată procedura de analizare administrativ - fiscală prevăzută de art.205 alin.1 C.p.f.

În ce priveste excepţia de inadmisibilitate a contestaţiei societăţii petente, invocate de intimata AJFP O, prin lipsa plângerii prealabile, prev. de art.7 din Lg.554/2004 cât si art.209 C.p.f., aceasta este neîntemeiată, deoarece, s-a făcut dovada că societatea petentă a formulat contestaţie administrativ-fiscală, ce a fost înregistrată la intimată la 12.11.2015  (fila 197), iar acţiunea la instanţă a fost introdusă la data de 18.03.2016, desi  DGRFP C  a emis decizia nr.X la data de  19.01.2016, care însă  a fost comunicată  societăţii abia  la data de 13.07.2016, (fila 226).

Din analiza actelor si lucrărilor dosarului, instanţa constată că în urma controlului efectuat  de organele fiscale la societatea petentă s-a întocmit raportul de inspecţie fiscală nr. F-OT X/05.10.2015 si,  în baza acestuia a fost emisă decizia de impunere nr. F-OT X/05.10.2015, privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de inspecţia fiscală, în sumă totală de 751.989 lei, reprezentând TVA în sumă de 493.003 lei si accesorii de 258.986 lei, neluându-se în considerare ca fiind operaţiuni legale, achiziţia unor produse  de la diversi furnizori menţionaţi în raportul de inspecţie si ale căror facturi au fost considerate fictive, prin lipsa unor elemente certe de identificare, sau prin faptul că aceste societăţi nu erau în fiinţă la data operaţiunilor.

Împotriva acestor acte de control s-a formulat contestaţie administrativ-fiscală si,  prin Decizia nr. X/18.01.2016 emisă de DGRFP C, s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latură penală, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea, potrivit art.214 alin.1 din OUG nr.92/2003.

Din înscrisurile depuse, rezultă că prin adresa nr. X/05.10.2015, organele de inspecţie fiscală, la finalizarea controlului efectuat societăţii petente,  au sesizat Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt cu plângere penală, înaintând întreaga documentaţie  în legătură cu realitatea şi legalitatea activităţii desfăşurate de societate, pentru stabilirea existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzute atât de Codul fiscal cât şi  de Legea nr.241/2005.

Instanţa apreciază că măsura dispusă prin decizia contestată este legală, fiind în acord cu dispoziţiile art.214 alin.3 din OG nr.92/2003.

De altfel, această măsură nu produce prin ea însăşi consecinţe de natură să o păgubească pe reclamantă, fiind important să se clarifice toate împrejurările de fapt care să elimine indiciile referitoare la săvârşirea unei fapte penale, ce ar avea o influenţă directă asupra soluţiei date în procedura administrativă. De asemenea, dispoziţiile art.28 C.p.p prevăd că hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.

Decizia pronunţată de către intimată este motivată în acest sens şi, este important în cauză, pentru a se stabili cu certitudine dacă livrările de bunuri au fost efectiv realizate şi dacă acestea au fost utilizate în scopul operaţiunilor taxabile, care stau la baza dreptului de deducere a TVA, în acest sens pronunţându-se atât ICCJ (decizia nr.446/2007), cât şi Curtea Constituţională (decizia 95/2011).

Pe de altă parte, instanţa a solicitat relaţii de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt, în legătură cu stadiul cercetărilor penale efectuate în baza sesizării AJFP O, care cu adresa nr.X/P/2015, a comunicat că această sesizare face obiectul dosarului penal cu numărul  de  mai sus şi care se află în lucru la IPJ O – Serviciul de Investigare a Criminalităţii Economice, fiind începută urmărirea penală sub aspectul infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută. de art.9 alin.1 lit.c din Lg. 241/2005, constând în evidenţierea în contabilitatea societăţii reclamante a unor operaţiuni comerciale fictive, în scopul diminuării bazei impozabile.

Prin urmare, contestaţia formulată de către societatea petentă împotriva actelor fiscale, a cărei soluţionare a fost  suspendată prin decizia nr.X/2016, de către DGRFP C, în temeiul art.214  din OG nr.92/2003, este neîntemeiată, instanţa procedând la respingerea contestaţiei

Data publicarii pe portal: 11.05.2017