Măsurile asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, se dispun în cazuri excepţionale. Luarea măsurilor asigurătorii trebu

Decizie 3196 din 26.07.2017


Prin sentinţa nr. 1216 din data de 13 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul  nr. 2069/63/2017, a fost admisă cererea formulată de reclamanta SC, în contradictoriu cu pârâtele X şi Y. A fost anulată Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii emisă de Y.

Împotriva sentinţei nr. 1216 din data de 13 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul  nr. 2069/63/2017, a formulat recurs pârâta X în nume propriu şi în numele pârâtei Y, considerând sentinţa netemeinică şi nelegală.

În motivarea recursului, s-a arătat că, din cuprinsul deciziei de instituire a masurilor asigurătorii se desprind argumentele pentru care inspectorii au apreciat ca se impune luarea unor masuri asigurătorii, in sensul ca bunurile din patrimoniul reclamantei si disponibilităţile in numerar sau in conturile bancare nu sunt suficiente achitării obligaţiilor stabilite suplimentar, iar contribuabilul nu realizează venituri, fiind in inactivitate temporara, situaţie care nu necesita acte în plus pentru aprecierea pericolului social. Toate aceste aspecte sunt suficiente pentru a crea organelor fiscale o suspiciune rezonabila cu privire la veridicitatea evidentelor financiar contabile întocmite de contestatoare, suspiciune pe care în mod plauzibil au extins-o si asupra bunei credinţe a contestatoarei fata de eventualele acte de executare silita ce s-ar putea întreprinde pentru recuperarea prejudiciului estimat, astfel ca, în mod corect au apreciat ca exista pericolul ca debitoarea sa sustragă de la urmărire ori sa îşi ascundă sau să îşi risipească patrimoniul periclitând sau îngreunând considerabil urmărirea.

Mai mult, prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii sunt dispuse masuri de către organul fiscal competent cu scopul de a-şi crea o garanţie că persoana supusă verificării fiscale nu-şi va înstrăina bunurile în timpul desfăşurării inspecţiei fiscale sau până la emiterea titlului de creanţă. Măsurile asigurătorii se dispun şi se duc la îndeplinire, prin procedura administrativă, de organele fiscale competente.

Masurile asigurătorii nu sunt acte de executate silita, aceste măsuri pot fi luate şi înainte de emiterea titlului de creanţă, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât şi de instanţele judecătoreşti ori de alte organe competente, dacă nu au fost desfiinţate în condiţiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalităţi. Odată cu individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în cazul neplăţii, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii.

Mai mult de atât, masurile asigurătorii dispuse asupra bunurilor imobile si mobile nu afectează cu nimic si nu împiedica desfăşurarea activităţii in condiţii normale. Masurile asigurătorii fiind definite ca fiind masuri de prevedere, de conservare si de asigurare la care apelează creditorul care nu are un titlu executoriu si care doreşte preîntâmpinarea riscului la care este supus in care debitorul ar folosi manopere dolosive contra sa.

Ori in raport de aceste prevederi in mod neîntemeiat a apreciat instanţa de fond ca motivarea Deciziei de instituire a masurilor asiguratorii nu este menita sa justifice temeinicia luării acestei decizii, bazata pe riscul ca debitoarea sa se sustragă de la urmărire sau sa ascundă ori sa risipească patrimoniul.

Având în vedere cele prezentate, solicită admiterea recursului, casarea sentinţei rejudecând cauza să se dispună respingerea contestaţiei formulată împotriva deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii ca fiind neîntemeiată.

În drept, a invocat art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 483-488 pct. 6, 8 N.C.proc.civ.

Recurentele au solicitat judecarea cauzei în lipsă potrivit art. 411 pct.2 N.C.proc.civ.

Intimata reclamantă SC a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Intimata reclamantă a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Curtea menţionează că prin intermediul recursului se realizează doar un control de legalitate, de aplicare a regulilor de drept în limitele stabilite de lege, în condiţii restrictive şi exclusiv pentru motive de nelegalitate.

Recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 488 din Noul Cod de procedură civilă care prevede expres şi limitativ motivele de casare, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea probelor şi reevaluarea situaţiei de fapt.

Pentru a se reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 N.C.proc.civ., indicat de recurente, trebuie ca hotărârea atacată să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază şi inexistenţa acestora să împiedice exercitarea controlului judiciar, sau să cuprindă motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Curtea constată că cererea reclamantei a fost analizată în raport de motivele prezentate în acţiunea dedusă judecăţii şi de argumentele aduse în apărare de partea adversă, iar motivarea hotărârii recurate îndeplineşte cerinţele art. 425 alin. 1 lit. b N.C.proc.civ., făcând posibilă exercitarea controlului judiciar, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 N.C.proc.civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 N.C.proc.civ., indicate de recurentele pârâte în cererea de recurs: „Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”.

Contrar susţinerilor recurentelor pârâte, hotărârea a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale incidente.

Curtea reţine că potrivit Deciziei nr. 14264/05.05.2016 necesitatea instituirii măsurilor asiguratorii rezultă din faptul că bunurile din patrimoniul reclamantei şi disponibilităţile în numerar sau în conturi bancare nu sunt suficiente achitării obligaţiilor stabilite suplimentar, iar contribuabilul nu realizează venituri fiind în inactivitate temporară.

Potrivit art. 213 C.proc.fiscală „(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.”

Caracterul excepţional al măsurii este menţionat şi în Ordinul nr. 2546/2016 din 5 septembrie 2016 pentru aprobarea Procedurii de aplicare a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale competente, care statuează: „16. Organul de control poate dispune măsuri asigurătorii, în mod excepţional, respectiv atunci când există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea (...). 17. În situaţia în care organul de control, în timpul acţiunii de control, efectuată după procedurile prealabile de documentare pentru control, şi în urma analizei dosarului fiscal, situaţiilor financiare, declaraţiilor fiscale sau a altor documente şi a informaţiilor pe care le deţine, constată că există suficiente informaţii că debitorul nu şi-a declarat materia impozabilă şi totodată apreciază că există pericolul iminent să se sustragă de la plata obligaţiilor la bugetul general consolidat sau să prejudicieze bugetul, prin ascunderea sau risipirea patrimoniului, periclitând sau îngreunând în mod deosebit colectarea, va dispune luarea măsurilor asigurătorii, iar organul de executare va proceda la ducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii.”

Aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, pericolul la care face referire legea trebuie să fie unul concret şi obiectiv, în sensul existenţei unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligaţiilor fiscale care îi vor incumba.

Luarea măsurilor asigurătorii trebuie raportată la o anumită atitudine de rea-credinţă a debitorului care încearcă să-şi sustragă, ascundă sau distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanţa fiscală.

Însuşi legiuitorul a definit ce înseamnă caracterul excepţional: „atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.”

Deşi în conformitate cu pct. 25 din Ordinul nr. 2546/2016 din 5 septembrie 2016 pentru aprobarea Procedurii de aplicare a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale competente „Referatul justificativ al dispunerii măsurilor asigurătorii va conţine cel puţin următoarele elemente (...) f) motivarea necesităţii dispunerii măsurilor asigurătorii, în sensul înscrierii indiciilor referitoare la pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, ţinând cont şi de istoria comportamentului fiscal al debitorului, al reprezentanţilor legali şi al asociaţilor/acţionarilor majoritari”, în Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nu sunt evidenţiate astfel de indicii.

Curtea reţine din dispoziţiile legale caracterul de excepţie al acestor măsuri asigurătorii. Pentru ca măsurile asigurătorii să poată fi dispuse trebuie verificate, la data luării măsurilor, ipotezele de excepţie avute în vedere de legiuitor. Ca atare, pentru luarea măsurilor în aceste condiţii, trebuie să existe date certe, susţinute de probatoriu, care să ducă la concluzia existenţei pericolului ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul.

Faptul că bunurile din patrimoniul reclamantei şi disponibilităţile în numerar sau în conturi bancare nu sunt suficiente achitării obligaţiilor stabilite suplimentar, nu reprezintă un temei suficient pentru luarea măsurilor asigurătorii, în lipsa unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligaţiilor fiscale.

Ca urmare, în mod corect instanţa de fond a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii emisă de Y.

Analizând argumentele instanţei de fond, Curtea reţine că acestea sunt judicioase, fiind rezultatul unei corecte aplicări şi interpretări a dispoziţiilor legale, nefiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 din Noul Cod de procedură civilă.

Pentru aceste considerente, criticile formulate sunt neîntemeiate, astfel că în temeiul art. 496 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, recursul declarat a fost respins ca nefondat.