Calea de atac împotriva sentinţei. Valoarea obiectului litigiului de peste 100.000 lei. Apel, iar nu recurs

Curtea de Apel Cluj,  Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, Decizia nr. 1250 din 28 mai 2010

Prin sentinţa civilă nr. 1854/23.03.2009 a Judecătoriei Baia Mare, s-a admis acţiunea civilă formulată de reclamantul B.L. împotriva pârâţilor S.M. decedată în cursul procesului, având ca moştenitori pe S.V.  (soţ supravieţuitor), V.V., B.A., S.E.F., S.S.M., S.Z., S.A., s-a admis în parte şi cererea reconvenţională formulată de pârâţii 4-7 împotriva reclamantului şi a soţiei B.M. şi în consecinţă:

S-a constatat că la data de 5 ianuarie 1962 între P.M. în calitate de vânzător, pe de o parte, şi numiţii V.V. şi V.A. în calitate de cumpărători, pe de altă parte, a intervenit o promisiune de vânzare-cumpărare cu privire la terenul în suprafaţă de 1121 mp., situat în Baia Mare str.F. nr. 3 înscris în C.F. 21263 Baia Mare nr. cadastral 8564/1.

Au fost obligaţi moştenitorii pârâtei S.M. şi pe pârâţii 2 şi 3 să se prezinte la un notar public în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică cu privire la terenul în suprafaţă de 1121 mp., situat în Baia Mare str.F. nr. 3, înscris în C.F. 21263 Baia Mare nr. cadastral nou 8564/1, în caz contrar prezenta hotărâre ţine loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

S-a constatat că la data de 17 III 1984 între V.V. şi V.A. în calitate de vânzători, pe de o parte, şi reclamant în calitate de cumpărător, pe de altă parte, a intervenit o promisiune de vânzare-cumpărare cu privire la casa de locuit cu 2 camere şi bucătărie, bucătărie de vară şi magazie de lemne, precum şi suprafaţa de 1120 mp teren situat în Baia Mare str.F. nr. 3, identificat în C.F. 21263 Baia Mare nr. cadastral nou 8564/1.

Pârâţii 2 şi 3 au fost obligaţi să se prezinte la un notar public în vederea încheierii contractului de vânzare cumpărare în formă autentică cu privire la construcţiile arătate mai sus şi teren în suprafaţă de 1121 mp., identificat în C.F. 21263 Baia Mare nr. cadastral 8564/1, în caz contrar prezenta hotărâre ţine loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

S-a constatat nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare nr. 6164/2007 încheiat între pârâta 1 S.M. şi pârâţii 4 şi 6 cu privire la terenul în suprafaţă de 1121 mp. şi construcţia de pe teren, identificat în C.F. 21263 Baia Mare parte din nr. cadastral 8564, cu nr. cadastral nou 8564/1.

S-a dispus dezmembrarea terenului înscris în C.F. 21263 Baia Mare nr. cadastra 8564 în nr. cadastrale noi 8564/1 şi 8564/2, conform planului de amplasament şi delimitare întocmit de expert, care face parte integrată din prezenta sentinţă.

S-a dispus înscrierea pe parcela cu nr. cadastral nou 8564/1 din C.F. 21263 Baia Mare şi a următoarelor anexe gospodăreşti: bucătărie de vară, magazie şi lemnărie.

S-a dispus întabularea dreptului de proprietate dobândit de reclamant în C.F. conform celor de mai sus.

S-au respins cererile formulate de pârâţii-reclamanţi în cererea reconvenţională cu privire la : revendicare, constatarea dreptului de proprietate al pârâţilor asupra construcţiilor şi întabularea dreptului de proprietate în C.F. al pârâţilor cu privire la construcţii.

Pârâţii au fost obligaţi să plătească reclamantului 3720 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin titlul de proprietate nr. 52945/7 din 18 XI 2002 s-a reconstituit în favoarea pârâtei 1 S.M. (decedată în cursul procesului) dreptul de proprietate cu privire la terenul intravilan situat la locul numit "Acasă" în suprafaţă totală de 3806 mp., în calitate de succesoare a defunctei P.M. Acest titlu de proprietate a fost întabulat în C.F. 2768 Baia Mare nr. top. 5259/14, 5261/7, dus apoi în C.F. 21663 Baia Mare nr. cadastral 8564. Ulterior, S.M., prin actul autentificat sub nr. 6146/12 X 2007 vinde pârâţilor S.E.F. şi S.Z. în indiviziune suprafaţa de 3806 mp.

Aşa cum reiese din declaraţiile martorilor audiaţi, precum şi din recunoaşterile pârâţilor, terenul a aparţinut, anterior colectivizării, numitei P.M., bunica pârâtei S.M.. P.M. vinde suprafaţa de aproximativ 12 ari teren numiţilor V.V. şi soţia V.A., cu preţul de 3.000 lei, încheindu-se în acest sens actul sub semnătură privată intitulat "contract provizoriu de vânzare-cumpărare". Imediat după cumpărarea terenului, soţii V. au construit o casă pe teren şi anexe gospodăreşti, fără autorizaţie de construire, terenul cumpărat fiind delimitat prin gard construit de jur împrejur de către V.V.. Soţii V. au folosit întregul imobil până prin anul 1984, când i-au vândut reclamantului B.L. cu preţul de 145.000 lei, încheindu-se în acest sens actul sub semnătură privată intitulat "contract de vânzare-cumpărare". De la data cumpărării şi până în prezent reclamantul a folosit în mod continuu imobilul (teren + construcţii), a înlocuit gardul vechi de lemn cu unul nou făcut din plasă de sârmă. Pârâţii S. nu au folosit niciodată porţiunea de teren folosită de reclamant, aceştia fiind vecini cu imobilul din litigiu.

Potrivit procesului-verbal pentru impunerea clădirilor şi terenurilor-construcţii) erau luate în evidenţele fiscale şi pentru care s-au achitat impozite. Impozit a achitat şi reclamantul nu numai pentru clădiri ci şi pentru suprafaţa de 12 ari teren. Din chitanţele depuse de pârâţii S. Z. şi S. E., nu reiese pentru ce suprafaţă de teren s-a achitat impozitul, ştiut fiind faptul că prin titlu de proprietate s-a reconstituit în favoarea antecesoarei dreptul de proprietate pentru o suprafaţă mai mare de teren intravilan decât cea revendicată, astfel că nu se poate concluziona faptul că pârâţii ar fi plătit pentru suprafaţa de 1200 mp. teren impozit.

Nu pot fi reţinute susţinerile pârâţilor potrivit cărora P.M. s-a înscris în CAP conform cererii de înscriere făcute de G.M. în 3 ian. 1962, deci la data înstrăinării terenului soţilor V. în 5 ian. 1962 proprietar era CAP - ul, deoarece din cerere nu reiese cu ce suprafaţă de teren s-a înscris, dacă cererea vizează şi terenul în litigiu. Pe de altă parte, la vremea respectivă era de notorietate chiar şi ulterior înfiinţării CAP -ului de a se face înstrăinări de terenuri prin acte sub semnătură privată.

Cert este că din întregul probatoriu existent la dosar, precum şi din recunoaşterile pârâţilor la interogator, reiese că proprietara terenului P.M. a înstrăinat suprafaţa de aproximativ 12 ari teren, suprafaţă măsurată de expert de 1121 mp., teren pe care soţii V. au construit o casă şi anexe gospodăreşti, pe care apoi le-au vândut reclamantului.

De la data vânzării terenului şi până în prezent nici un membru al familiei S. nu a folosit nici terenul şi nici construcţiile din litigiu.

In dosarul înregistrat sub nr. 4496/2006 s-a mai purtat un litigiu între reclamantul B.L. şi pârâta S.M. pentru a se constata că a dobândit drept de proprietate prin uzucapiune cu privire la acelaşi teren. Înainte de finalizarea acelui proces prin sentinţa civilă nr.5909/29 XI 2007, S.M. încheie cu pârâţii S.Z. şi S.E. actul autentic de vânzare cumpărare notarial. Reaua credinţă a acestora este evidentă, bunul vândut nu a fost predat de vânzătoare cumpărătorilor deoarece nu-l poseda, cauza s-a apreciat a fi ilicită, aspect ce duce la nulitatea absolută a actului autentic. Nu au fost reţinute susţinerile pârâţilor 4 şi 6 că nu au avut cunoştinţă de procesul pe care i-a avut mama lor, pârâta S.M., atâta timp cât toţi aveau acelaşi domiciliu – F. nr. 1.

Prin decizia civilă nr.1046 din 18.11.2009 a Tribunalului Maramureş, s-a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de recurenţii S.Z., S.A., S.F.E. şi S.S..

Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a constatat că excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de recurenţi raportat la dosarul în care s-a pronunţat Sentinţa civilă 5909/29.XI.2007 nu poate fi reţinută.

Art. 1201 Cod civil defineşte autoritatea de lucru judecat. Astfel, potrivit codului civil există autoritate de lucru judecat în situaţia în care „a doua cerere are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de el şi în contra lor în aceeaşi calitate”.

Pentru a opera autoritatea de lucru judecat este necesar ca toate cele 3 elemente să fie întrunite cumulativ.

În dosarul nr. 3751/182/2006 al Judecătoriei Baia Mare părţi în proces au fost: B.L., intimat, Municipiul Baia Mare prin Primar, S.M., în nume propriu, Comisia Locală Baia Mare de Aplicare a Legilor Fondului Funciar, Comisia Judeţeană Maramureş de Aplicare a Legilor Fondului Funciar.

În dosar nr. 3188/182/2008 (prezentul dosar) părţi în proces sunt: B.L., intimat, B.M., S.M., în calitate de moştenitoare a mamei sale P.M., la rândul ei moştenitoare a mamei sale P.M.; V.V., în calitate de moştenitor al defuncţilor săi părinţi V.V. şi V.A.; B.A., în calitate de moştenitor al defuncţilor săi părinţi V.V. şi V.A.; S.E.F.; S.S.M.; S.Z.; S.A.; S.V., în calitate de moştenitor a recurentei S.M..

Faţă de cele de mai sus este de reţinut faptul că identitatea de părţi în cele două cauze nu este îndeplinită.

Apoi, un alt argument în sensul respingerii excepţiei autorităţii de lucru judecat este cel al calităţii pe care o au părţile în cele două dosare.

În primul dosar 3751/182/2006 S.M. este chemată în judecată în nume propriu.

În dosarul de faţă S.M. este chemată în judecată, privitor la capătul de cerere b) din cererea iniţială de chemare în judecată în calitate de moştenitoare a defunctei sale mame P.M., la rândul ei moştenitoarea mamei sale P.M..

Apoi, în dosarul nr. 3751/182/2006 capătul de cerere privitor la validarea promisiunii de vânzare cumpărare este respins pe cale de excepţie fără a se judeca fondul cauzei.

Ori, respingându-se cererea de chemare în judecată pe cale de excepţie, puterea de lucru judecat nu operează.

Referitor la nulitatea actului intitulat „contract provizoriu de vânzare cumpărare” instanţa de recurs a reţinut că acest act reprezintă o promisiune bilaterală de vânzare cumpărare.

„Promisiunea de vânzare poate fi nu numai unilaterală, dar şi bilaterală – de a vinde şi cumpăra – în care caz ambele părţi se obligă să încheie în viitor, la preţul stabilit, contractul de vânzare-cumpărare. Promisiunea bilaterală, la fel ca şi cea unilaterală, este un antecontract, cu singura deosebire că în acest caz oricare dintre părţi poate cere încheierea contractului. Dacă, de exemplu, părţile s-au obligat să vândă, respectiv să cumpere un teren, contractul de vânzare-cumpărare nu este încheiat cât timp contractul nu se întocmeşte în forma prevăzută de lege (autentică) şi cu respectarea dreptului de preemţiune (dacă este cazul). Dar soluţia trebuie să fie aceeaşi, chiar dacă contractul nu este solemn şi nu există nici alte condiţii legale. Întrucât vânzătorul nu a vândut, iar cumpărătorul nu a cumpărat, ci ambii s-au obligat numai să încheie contractul, deşi s-au înţeles asupra lucrului şi asupra preţului, vânzarea-cumpărarea nu poate fi considerată încheiată. În schimb, obligaţia de a încheia contractul în viitor (şi cu respectarea dispoziţiilor speciale, dacă este cazul), este valabilă”.

Faţă de aspectul că actul a cărei nulitate se invocă este o promisiune de vânzare cumpărare nu se precizează care este motivul de nulitate invocat.

Mai mult, promisiunea de vânzare cumpărare este semnată la rubrica martor de către fiica promitentei vânzătoare, P.M. respectiv mama defunctei pârâte de rândul 1, S.M..

Faptul că promisiunea de vânzare cumpărare este încheiată ulterior înscrierii în C.A.P. nu are relevanţă în soluţionarea prezentei cauze. Este de notorietate faptul că şi ulterior înfiinţării C.A.P. se făceau înstrăinări de terenuri prin acte sub semnătură privată.

În ceea ce priveşte critica recurenţilor referitoare la constituirea nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6164/2007, instanţa de recurs a constatat că în mod corect prima instanţă a reţinut cauza ilicită şi reaua credinţă a părţilor contractante raportat la împrejurarea că S.M. a fost parte în litigiul care era în curs la data vânzării iar S.Z. şi Şuba Emeric, având acelaşi domiciliu cu susnumita, aveau cunoştinţă de litigiul care a făcut obiectul dosarului 3751/182/2006.

Împotriva acestei decizii, pârâţii S.Z., S.A., S.E.F. şi S.S.M. au declarat recurs în termen legal, solicitând instanţei admiterea acestuia, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecare la Tribunalul Maramureş, ca instanţă de apel, constatând că sentinţa primei instanţe este supusă căii de atac a apelului şi nu a recursului aşa cum a fost însuşită de Tribunalul Maramureş.

În motivarea recursului, pârâţii au susţinut că obiectul cauzei îl constituie recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamanţilor B.L. şi B.M., asupra terenului în suprafaţă de 1200 mp., situat în Baia Mare, str. F. nr.1, teren care este evaluat la suma de 120 lei/mp., conform Camerei Notarilor Publici. În acest caz, valoarea obiectului cererii fiind de 168.000 lei, cauza trebuia să fie judecată de Tribunalul Maramureş în apel şi nu în recurs.

Deşi reclamanţii şi-au intitulat formal acţiunea ca fiind o acţiune în constatare, ei practic tind la realizarea dreptului respectiv la dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în discuţie.

Tribunalul Maramureş, a ignorat excepţia autorităţii lucrului judecat raportat la sentinţa civilă nr.5909/2007 a Judecătoriei Baia Mare şi nu a luat în seamă nici faptul că pârâţii sunt proprietarii imobilului situat în Baia Mare, str. F. nr.3, înscris în CF nr.21263 Baia Mare, nr.cad.8564/1, dobândit prin contract autentic de vânzare cumpărare şi a admis nejustificat acţiunea reclamanţilor pe motivul că aceştia ar fi cumpărat terenul în litigiu de la o terţă persoană, teren pe care aceştia au construit o casă fără autorizaţie.

Totodată, Tribunalul Maramureş nu a luat în considerare prescripţia achizitivă şi îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art.561, art.1844, art.1858 şi art.480 C.civ.

Reclamantul intimat B.L. şi pârâta intimată B.M., prin înscrisul intitulat „concluzii scrise”, depus în şedinţa publică din 28 mai 2010, au solicitat respingerea recursului declarat de pârâţi ca inadmisibil, precum şi obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea poziţiei procesuale, intimaţii au arătat că recursul este inadmisibil deoarece pârâţii au declarat recurs la o decizie pronunţată în recurs de către Tribunalul Maramureş astfel încât potrivit art.377 alin.2 C.pr.civ., raportat la art.299 C.pr.civ., dreptul la această cale de atac se stinge prin exercitarea recursului întrucât sistemul român de jurisdicţie a statuat principiul unicităţii recursului.

În prezenta cauză nu se poate reţine faptul că tribunalul a calificat greşit calea de atac deoarece valoarea indicată de către reclamanţi la momentul introducerii acţiunii este mult sub 100.000 lei iar valorile indicate de reclamanţi în faţa primei instanţe nu au fost niciodată contestate de către recurenţi.

Recurenţii au susţinut în faza de recurs doar că valoarea terenului în litigiu depăşeşte 100.000 lei fără a solicita administrarea vreunei probe în acest sens. Prin urmare, potrivit art.2821 C.pr.civ., hotărârea pronunţată de prima instanţă nu este supusă apelului, deoarece litigiul are o valoare de până la 100.000 lei inclusiv, astfel încât, în mod corect tribunalul a soluţionat calea de atac ca instanţă de recurs. În acest sens s-a pronunţat şi Î.C.C.J., prin decizia nr.32/2008, pronunţată în recurs în interesul legii, prin care se reţine că potrivit art.112 pct.3 C.pr.civ., reclamantului îi incumbă obligaţia de a preciza în genere obiectul şi valoarea lui, atunci când preţuirea este cu putinţă.

Referirile pe care recurenţii le fac cu privire la evaluarea făcută de Uniunea Naţională a Notarilor Publici, sunt fără incidenţă în prezenta cauză, deoarece evaluarea făcută de UNNP nu este o probă cu care să dovedească valoarea unui imobil ci un instrument utilizat de către notari în vederea stabilirii taxelor şi onorariilor notariale.

De asemenea, referirea la legislaţia taxelor de timbru este irelevantă în prezenta cauză.

In temeiul art.137 alin.1 C.pr.civ, Curtea se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiei inadmisibilităţii recursului, excepţie invocată de reprezentanta intimaţilor B.L. şi B.M., în şedinţa publică din 28.05.2010.

Astfel, în conformitate cu prevederile art.299 C.pr.civ.: „Hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională sunt supuse recursului. Dispoziţiile art. 282 alin. 2 sunt aplicabile în mod corespunzător.

 Recursul se soluţionează de către instanţa imediat superioară celei care a pronunţat hotărârea în apel.”

Totodată, dispoziţiile art.2821 din acelaşi cod, instituie o excepţie de la regula conform căreia, hotărârile date în primă instanţă de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date în primă instanţă de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel, stabilind că: „Nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreţinere, litigii al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei inclusiv, atât în materie civilă, cât şi în materie comercială, acţiunile posesorii, precum şi cele referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, luarea măsurilor asigurătorii şi în alte cazuri prevăzute de lege.

Hotărârile instanţelor judecătoreşti prin care se soluţionează plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate nu sunt supuse apelului, dacă legea nu prevede altfel”.

Din analiza acestor norme legale rezultă că obiectul recursului, cale extraordinară de atac, este reglementat în mod expres, fie în legea de procedură civilă, fie în legi speciale.

În acest context, exercitarea căilor de atac este guvernată de principiul legalităţii, potrivit căruia căile de atac sunt instituite prin lege, ceea ce înseamnă că o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege.

Legalitatea căilor de atac este totodată şi o regulă cu valoare de principiu constituţional, consacrat în art.129 din Constituţia României, conform căruia: „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”.

Prin urmare, proclamând dreptul părţilor interesate şi al Ministerului Public de a ataca hotărârile judecătoreşti, textul constituţional arată însă, că aceasta se poate face numai „în condiţiile legii”, evocând astfel nu numai faptul că mijloacele procesuale de atac a hotărârilor judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea însăşi a acestora trebuie să se realizeze în condiţiile legii.

Legalitatea căilor de atac implică totodată şi consecinţa că menţiunea greşită făcută în dispozitivul hotărârii care se atacă nu acordă părţii o cale de atac pe care legea însăşi n-a prevăzut-o sau, dimpotrivă, nu-i răpeşte părţii calea de atac pe care legea i-a conferit-o.

În acest sens, calificarea greşită de către instanţă a cererii introductive ori a căii de atac exercitate şi, pe cale de consecinţă, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti corespunzătoare acestei calificări, nu poate răpi dreptul părţii la respectiva cale de atac, întrucât căile de atac nu sunt cele menţionate în hotărârea atacată, ci acelea prevăzute de lege.

Prin urmare, partea nu poate fi sancţionată pentru eroarea făcută de instanţa de control judiciar în calificarea căii de atac cu care a fost învestită.

Astfel, dacă prima instanţă a pronunţat o hotărâre judecătorească susceptibilă a fi atacată cu apel, iar tribunalul, calificând în mod greşit calea de atac ca fiind recurs, a pronunţat în complet de trei judecători, o hotărâre irevocabilă, partea poate exercita recurs împotriva acesteia.

Aceeaşi soluţie se impune şi în situaţia în care prima instanţă a pronunţat o hotărâre judecătorească susceptibilă de a fi atacată cu apel, însă, în mod eronat menţionează în dispozitiv calea de atac a recursului pe care partea o exercită, învestind în acest sens tribunalul care o soluţionează ca atare. Aceasta, deoarece instanţa de control judiciar, în exerciţiul rolului activ, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 84 din Codul de procedură civilă trebuia să dea calificarea exactă a căii de atac, în funcţie de prevederile legii.

În ambele cazuri, tribunalul, ca primă instanţă de control judiciar, a răpit părţii o cale de atac prevăzută de lege, iar această greşeală poate şi trebuie să fie remediată tocmai prin admiterea recursului de către  curtea de apel.

De altfel, este evident că decizia pronunţată de către tribunal în aceste circumstanţe încalcă normele legale imperative privind compunerea instanţei fiind incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct.1 din Codul de procedură civilă.

În caz contrar, soluţia inadmisibilităţii recursului nu întruneşte exigenţele impuse de art.6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, referitor la garanţiile unui proces echitabil.

Instanţa europeană a decis în mod constant că limitările dreptului de acces la un tribunal – componentă a garanţiilor menţionate – cuprinse în marja de apreciere, lăsată de prevederile Convenţiei şi de jurisprudenţa organelor sale la dispoziţia statelor, cuprinde şi condiţiile în care poate fi atacată o hotărâre a unei instanţe de fond.

În măsura în care neîndeplinirea unei asemenea condiţii nu se datorează culpei titularului exerciţiului căii de atac, el nu poate fi decăzut din posibilitatea de a o pune în realizare.

De asemenea, deşi art.6 paragraful 1 din Convenţia europeană nu obligă statele ca, în materie extrapenală, să asigure accesul la dublul grad de jurisdicţie, totuşi, dacă asemenea jurisdicţii există, garanţiile instituite de acest text trebuie respectate, în vederea asigurării dreptului de acces efectiv la un tribunal.

De altfel,  o interpretare extrem de riguroasă făcută de jurisdicţiile interne unei reguli procedurale ce poate avea drept consecinţă privarea părţilor de punerea în valoare a dreptului lor de acces la un tribunal, sub forma imposibilităţii intentării unei căi de atac împotriva unei hotărâri a unei instanţe inferioare, reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art.6 paragraful 1 din Convenţie.

Pe de altă parte, soluţia contrară ar însemna şi crearea unui regim discriminatoriu între partea care beneficiază de trei grade de jurisdicţie, în cauze similare şi cea care, în urma calificării greşite a căii de atac, beneficiază doar de două grade, fiind lipsită nejustificat de orice posibilitate de a critica măsura calificării căii de atac.

Pentru aceste considerente Curtea, în temeiul art.137 alin.1 C.pr.civ. raportat la textele legale mai sus menţionate, va respinge excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de intimaţi prin întâmpinare, ca neîntemeiată.

Analizând decizia criticată prin prisma motivelor de recurs formulate şi a apărărilor invocate, Curtea reţine următoarele :

Atât acţiunea principală formulată de reclamantul B.L. cât şi acţiunea reconvenţională formulată de pârâţii S.M., S.E. Francisc, S.S.M. şi S.Z. sunt acţiuni patrimoniale, evaluabile în bani ceea ce impune stabilirea competenţei şi a căilor de atac în funcţie de valoarea obiectului litigiului.

Astfel, ori de câte ori pe calea acţiunii civile se tinde a se proteja un drept procesual evaluarea obiectului litigiului este posibilă şi necesară pentru stabilirea competenţei materiale în primă instanţă a litigiilor civile şi a căilor de atac ce pot fi exercitate.

La stabilirea criteriului valoric legiuitorul a avut în vedere valoarea obiectului litigiului în materialitatea sa, pretenţia concretă, precum şi dreptul subiectiv asupra fiecărui bun reclamat, sens în care a impus prin art.112 alin.1 pct.3 C.pr.civ., obligaţia reclamantului de a preciza valoarea obiectului cererii.

Criteriul valoric operează exclusiv în cazul cererilor evaluabile în bani inclusiv pentru determinarea căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate de prima instanţă.

În speţă, atât acţiunea principală cât şi cererea reconvenţională vizează imobilul situat în Baia Mare, str. F. nr.3, jud.Maramureş, înscris în CF nr.21263 Baia Mare, nr.cadastral 8564, care a făcut succesiv obiectul unor antecontracte de vânzare cumpărare încheiate la 05.01.1962, 17.03.1984 şi al contractului de vânzare cumpărare încheiat în formă autentică la data de 12.10.2007.

Contrar susţinerilor reclamanţilor intimaţi, aceştia nu au indicat niciodată pe parcursul soluţionării cauzei la instanţa de fond care este valoarea obiectului litigiului, conform art.112 alin.1 pct.3 C.pr.civ. Reclamanţii s-au limitat să solicite primei instanţe să oblige pârâta S.M. să se prezinte la notarul public în vederea încheierii contractului de vânzare cumpărare în formă autentică cu moştenitorii promitenţi cumpărători, V.V. şi B.A. având ca obiect imobilul teren în suprafaţă de 1200 mp., situat în Baia Mare str. F. nr.3, jud.Maramureş, înscris în CF 21263 Baia Mare, nr.cadastral 8564, în valoare de 3000 lei, în caz contrar hotărârea să ţină loc de contract autentic; să dispună obligarea pârâţilor V.V. şi B.A. să se prezinte la notarul public în vederea încheierii cu reclamantul a contractului autentic de vânzare cumpărare având ca obiect terenul mai sus arătat şi casa de locuit, bucătărie de vară şi magazie de lemne, în valoare de 145.000 lei (vechi). Aceste valori reprezintă preţul de cumpărare a imobilului în litigiu la momentul încheierii antecontractelor de vânzare cumpărare din 05.01.1962 şi 17.03.1984.

Mai mult decât atât, reclamantul a solicitat şi constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.6146/2007 având ca obiect terenul în suprafaţă de 1200 mp., înscris în CF nr.21263 Baia Mare nr.cadastral 8564 fără a indica care este valoarea imobilului la momentul introducerii acţiunii principale.

Pârâţii S.Z., S.A., S.F.E. şi S.S. prin cererea reconvenţională au invocat accesiunea imobiliară asupra construcţiei edificată pe terenul în suprafaţă de 1200 mp., înscris în CF nr.21263 Baia Mare, nr.cadastral 8564 şi obligarea reclamantului la lăsarea în deplină proprietate şi paşnică folosinţă a terenului în litigiu dobândit prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.6164/12.10.2007.

Este real că nici pârâţii reclamanţi reconvenţionali nu au indicat valoarea obiectului cererii reconvenţionale în faţa primei instanţe şi nici judecătoria nu şi-a manifestat rolul activ pentru determinarea valorii obiectului material al celor două acţiuni civile.

În raportul de expertiză topografică judiciară se arată că imobilul în litigiu, teren de natură curţi, construcţii şi livadă este situat în intravilanul loc.Baia Mare, pe str. F. nr.3 iar suprafaţa de 1121 mp. este folosit de reclamantul B.L. din parcela de teren cu nr.cadastral 8564, înscris în CF nr.21263 Baia Mare, cu suprafaţa de 3806 mp.

Deşi pârâţii S.Z., S.A., S.F.E. şi S.S. au solicitat prin cererea de declarare a căii de atac împotriva sentinţei instanţei de fond calificarea acesteia ca fiind apel şi nu recurs deoarece valoarea terenului în litigiu cu suprafaţa de 1200 mp. este de 40 euro/mp. şi au depus în acest sens raportul de evaluare întocmit de expertul evaluator pentru UNNPR din care rezultă că valoarea 1 mp teren intravilan situat în zona D a mun.Baia Mare, str. F. este de 120 lei, respectiv 35 euro, Tribunalul Maramureş a statuat în mod greşit că părţile au indicat în faţa instanţei de fond o valoare ce nu a fost contestată, astfel încât în calea de atac a recursului aceste aspecte nu pot fi puse în discuţie pentru întâia oară.

Ori, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, nici reclamantul şi nici pârâţii S.Z., S.A., S.F.E. şi S.S. nu au indicat valoarea obiectului litigiului la momentul înregistrării cererii principale şi, respectiv, a cererii reconvenţionale rezultă fără echivoc faptul că la data introducerii acţiunii principale, 08.04.2008, valoarea terenului intravilan în suprafaţă de 1200 mp., situat în Baia Mare str. F. nr.3 nu putea să fie de 3000 lei (vechi) sau 145.000 lei (vechi) aceste valori fiind absolut derizorii.

Având în vedere că intimaţii au dovedit faptul că valoarea obiectului litigiului, respectiv a terenului în suprafaţă de 1200 mp., situat în Baia Mare, str. F. nr.3, jud.Maramureş, înscris în CF nr.21263 Baia Mare, nr.cadastral 8564 este de 144.000 lei (1200 mp x 120 lei) depăşind plafonul de 100.000 lei prevăzut de art.2821 C.pr.civ., tribunalul în mod greşit, cu încălcarea prevederilor art.298 raportat la art.129 alin.4 şi 5, art.282 alin.1 şi art.2821 C.pr.civ, a calificat calea de atac exercitată de pârâţi ca fiind recurs şi a soluţionat-o ca atare în complet format din 3 judecători, calea de atac la care sunt îndreptăţite părţile fiind reglementată de lege şi nu lăsată la aprecierea instanţei de judecată sau a părţilor .

Susţinerea reclamanţilor intimaţi referitoare la faptul că raportul de evaluare depus de pârâţi nu constituie o probă care să dovedească valoarea imobilului ci doar un instrument utilizat de UNNPR pentru stabilirea taxelor notariale nu poate fi reţinută de Curte, întrucât raportul menţionat are valoarea unui înscris prin care se dovedeşte fără putinţă de tăgadă valoarea de circulaţie a imobilului în litigiu, în lipsa administrării unei contraprobe de către reclamant prin care acesta să tindă a dovedi faptul că terenul are o valoare mai mică de 100.000 lei.

Art.54 alin.2 din Legea nr.304/2004 stabileşte că „ Apelurile se judeca in complet format din 2 judecători, iar recursurile, in complet format din 3 judecători, cu excepţia cazurilor in care legea prevede altfel”.

În consecinţă, calea de atac exercitată de pârâţii S.Z., S.A., S.F.E. şi S.S. împotriva sentinţei civile pronunţată de Judecătoria Baia Mare a fost în mod greşit calificată de tribunal ca fiind recurs, deşi aceştia erau îndreptăţiţi la exercitarea apelului şi au solicitat în mod expres recalificarea căii de atac din recurs în apel şi a fost soluţionată, în mod nelegal, în complet format din 3 judecători, cu încălcarea textului legal mai sus arătat, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.1 şi pct.9 C.pr.civ.

Având în vedere soluţia dată recursului prin prisma motivului de ordine publică invocat din oficiu, Curtea apreciază că analizarea celorlalte critici ale recurenţilor este inutilă iar acestea vor fi avute în vedere de instanţa de rejudecare.

Pentru aceste considerente, Curtea în temeiul art.312 alin.1 şi alin.3 raportat la art.306 alin.2 şi art.304 pct.1 şi pct.9 C.pr.civ, va admite recursul pârâţilor, va casa hotărârea atacată şi, în consecinţă va trimite cauza pentru rejudecare ca apel la acelaşi tribunal.

Domenii speta

Spete similare