Suspendarea pentru lipsa părţilor aplicabilitatea disp.art.242 alin.1 pct.2 c.pr.civilă în situaţia în care există cereri de amânare a cauzei formulate de părţi

Decizie 533 din 03.04.2006


Potrivit disp.art. 242 al.1 pct.2 C.pr.civilă, instanţa este obligată să suspende judecata dacă niciuna din părţi nu se înfăţişează la strigarea pricinii şi nu s-a cerut judecarea în lipsă.

Textul menţionat nu îşi găseşte incidenţa în situaţia în care, deşi nu s-a solicitat  judecata în lipsă, părţile şi-au motivat imposibilitatea prezentării prin depunerea de cereri la care se anexează acte de natură să confirme solicitarea de amânare a cauzei.

Prin decizia civilă nr. 533/3.04.2006 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti s-a admis recursul declarat de reclamanta S.C.P.S.A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 20.04.2006 pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimatul T.S.M. şi s-a casat încheierea, fiind trimisă cauza pentru continuarea judecăţii  la aceeaşi instanţă – Tribunalul Prahova.

Pentru a dispune astfel, instanţa de recurs a reţinut că prin încheierea de şedinţă din data de 20.01.2006 Tribunalul Prahova a dispus suspendarea judecăţii cauzei, în temeiul art.242 al.1 pct.2 C.pr.civilă, pentru lipsa nejustificată a părţilor.

Curtea a stabilit că prima instanţă a  realizat o greşită aplicare a disp.art. 242 al.1 pct.2 C.pr.civilă, dispunând suspendarea judecării cauzei, deşi la dosar fuseseră depuse pentru termenul de judecată din 20.01.2006 cereri de amânare a cauzei, formulate de apărătorii ambelor părţi, motivate de necesitatea prezentării acestora la aceeaşi dată, într-un alt dosar, al aceloraşi părţi înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 606/2005, cereri la care fusese anexată citaţia emisă în acel dosar de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru data de 10.01.2006.

O condiţie esenţială a existenţei dreptului de retenţie este aceea ca între bunul imobil, care aparţine debitorului şi creanţa care aparţine creditorului, trebuie să existe o strânsă legătură, iar cazul în care la un imobil se adaugă îmbunătăţiri de către persoana care locuieşte în acesta este clasic in situatiile acordarii acestui drept.

Prin decizia nr. 781/10.05.2006, pronuntata in dosarul nr. 1888/2006 al Curtii de Apel Ploiesti,  a fost admis recursul declarat de parati împotriva deciziei civile nr.927 din 15 decembrie 2005, pronunţată de Tribunalul Prahova  si în consecinţă  au fost modificate în parte atat decizia tribunalului cat si sentinta judecatoriei , în sensul că  a fost acordat un drept de retenţie asupra imobilului in litigiu până la plata contravalorii lipsei de folosinţă a acestuia , fiind menţinute restul dispoziţiilor deciziei atacate.

Prin sentinţa civilă nr.282/25.03.2005 Judecatoria Mizil a admis în parte acţiunea completată formulată de  reclamanţi, a dispus evacuarea necondiţionată a pârâţilor din imobil , prin aceeaşi sentinţă fiind admisă cererea reconvenţională formulată de pârâţi, au fost obligaţi reclamanţii la plata către aceştia a sumei de 82.422.041 lei reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului si a fost respinsă cererea pârâţilor privind  instituirea unui drept de retenţie asupra imobilului, aceasta solutie fiind mentinuta de tribunalul Prahova prin decizia nr. 927/2005.

A retinut instanta investita cu solutionarea recursurilor declarate in cauza ca neacordarea în mod greşit de către instanţele anterioare a unui drept de retenţie catre parati până la achitarea de către intimaţii reclamanţi a contravalorii îmbunătăţirilor aduse la imobil, este criticabila, deoarece, pe de o parte, a fost solicitată prin cererea reconvenţională formulată, iar pe de altă parte, instanţa apreciază că suma de 82.422.04 lei ROL reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului din care se cere evacuarea paratilor de catre reclamanti nu este o sumă de neglijat, mai ales că situatia clasică de constatare a unui drept de retenţie este, în cazul în care la un imobil se adaugă îmbunătăţiri de către persoana care locuieşte în imobil şi are în posesia sa bunuri, cum este cazul în speţa de faţă.

O condiţie esenţială a existenţei dreptului de retenţie este aceea ca între bunul imobil, care aparţine debitorului şi creanţa care aparţine creditorului, trebuie să existe o strânsă legătură, situaţie dovedită cu probatoriile administrate în cauză şi, mai mult decât atât, apare plauzibilă raţiunea pentru care s-a cerut instituirea dreptului de retenţie, întrucât, admiţându-se acţiunea în evacuare există posibilitatea ca, fie de bună voie, fie pe calea executării silite, recurenţii să părăsească imobilul, fără ca intimaţii să le achite contravaloarea îmbunătăţirilor, urmând ca această sumă să fie recuperată mult mai greu pe calea executării silite.

Având în vedere cele reţinute mai sus, în conformitate cu disp.art.312 C.pr.civilă,  a fost  admis recursul,  modificate ambele hotărâri în sensul acordării dreptului de retenţie asupra imobilului până la plata contravalorii îmbunătăţirilor efectuate la acesta.

Reconstituirea dreptului de proprietate se face pe vechile amplasamente, dacă acestea nu au fost atribuite legal altor persoane, potrivit art.11 alin.21 din Legea 18/1991 modificată prin Legea 247/2005 şi art.39 din Normele de aplicare a legii Fondului Funciar .

Ca atare, textul de lege prevede că punerea în posesie pe vechile amplasamente poate avea loc numai în situaţia în care terenurile nu au fost atribuite legal altor persoane.

 Prin decizia nr. 752 din data de 4.05.2006 pronuntata in dosarul nr. 2244/2006 al Curtii de Apel Ploiesti, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta CO, împotriva deciziei civile nr. nr.320 din 8 aprilie 2005 pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâtele Comisia Locală Vadu Săpat pentru aplicarea Legii 18/1991 şi Comisia Judeţeană Prahova pentru aplicarea Legii 18/1991.

A retinut instanta de control judiciar ca motivele de recurs invocate de catre recurenta nu sunt fondate, aceasta aratand ca sentinţa civilă nr.1159 /2004 a Judecatoriei Mizil, prin care s-a admis acţiunea formulată de reclamantă,  a fost obligată Comisia Locală a Comunei Vadu Săpat de aplicare a legilor fondului funciar să pună în posesie reclamanta, pe cât posibil, pe vechiul amplasament şi să înainteze documentaţia necesară în vederea eliberării titlului de proprietate pentru suprafaţa de 1,5 ha si a fost obligată Comisia Judeţeană de aplicare a Legilor fondului funciar Prahova să elibereze titlul de proprietate pentru suprafaţa susmenţionată precum si decizia civilă nr. 320/2005  a Tribunalului Prahova prin care au fost respinse ca nefondate apelurile declarata de reclamanta si de parate.

In motivele de recurs s-a aratat ca punerea în posesie pe vechile amplasamente nu este condiţionată de eliberarea titlurilor de proprietate către alte persoane, dacă aceste titluri au fost emise unor persoane, care nu erau îndreptăţite la această reconstituire a dreptului de proprietate.

De asemenea, recurenta a aratat că, instanţa de apel i-a respins apelul cu motivarea, potrivit căreia, instanţa nu este competentă să stabilească amplasamentul terenurilor, astfel cum a statuat şi Curtea Supremă de Justiţie, însă referirea la decizia I/1997, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie într-un recurs în interesul legii, nu mai este de actualitate, deoarece acea hotărâre a fost pronunţată ca îndrumare, atâta timp cât exista un vid legislativ cu privire  la obligativitatea reconstituirii dreptului de proprietate pe vechile amplasamente.

Apreciază recurenta că prin adoptarea Legii 1/2000 se stabileşte obligativitatea reconstituirii pe vechile amplasamente şi toate litigiile ulterioare urmează să fie soluţionate potrivit acestui act normativ şi nu în funcţie de o decizie de îndrumare a Curţii Supreme de Justiţie.

Curtea a apreciat ca este nefondată critica privind punerea în posesie pe vechile amplasamente şi care nu este condiţionată de eliberarea actelor de proprietate către alte persoane, întrucât, potrivit art.11 alin.21 din Legea 18/1991 modificată prin Legea 247/2005 şi art.39 din Normele de aplicare a legii Fondului Funciar, intrucat reconstituirea dreptului de proprietate se face pe vechile amplasamente,  doar dacă acestea nu au fost atribuite legal altor persoane.

Ca atare, textul de lege prevede că punerea în posesie pe vechile amplasamente poate avea loc numai în situaţia în care terenurile nu au fost atribuite legal altor persoane.

În situaţia de faţă terenul în litigiu a fost atribuit altor persoane, situaţie ce rezultă din răspunsul la interogatoriul luat Comisiei Locale de Apelicare a Legii Fondului Funciar de către recurentă şi, atâta timp, cât nu a fost anulată punerea în posesie a acelor persoane, nu se poate constata că aceasta a fost ilegală.

Este nefondată şi susţinerea recurentei că nu mai este de actualitate decizia 1/1997 a Curţii Supreme de Justiţie, pe motiv că acea decizie a fost emisă în condiţiile unuii vid legislativ, deoarece, potrivit art.329 alin.3 din Codul de procedură civilă, dezlegarea dată problemelor de drept într-un recurs în interesul legii, sunt obligatorii pentru instanţe.

Rezultă că reconstituirea pe vechile amplasamente se poate face numai dacă terenul este liber şi nu a fost atribuit legal altor persoane, soluţie ce rezultă, de altfel, şi din  Legea 18/1991, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.247/2005.

Faţă de toate aceste considerente, în baza disp.art.312 alin.1 C.pr.civilă Curtea a respins recursul ca nefondat.

Identificarea şi împărţirea unei suprafeţe  mai mari care  nu corespunde dreptului de proprietate al părţilor, reţinut irevocabil prin încheierea de admitere în principiu  pronuntata in conditiile art 673/6 c.p.civ. şi nici actelor de proprietate ale acestora care nu se încadrează nici în limitele de toleranţă admisibile la măsurarea terenurilor constitie un motiv de nelegalitate a hotararii, in conditiile art. 304 pct. 9 c.p.civ.

Prin decizia nr. 748  din data de 27 aprilie  2006 pronuntata de Curtea de Apel Ploiesti in dosarul nr. 3081/2006 a fost admis recursul declarat de recurentul-reclamant  AC, împotriva deciziei civile nr.48 din 16 ianuare 2006 pronunţată de Tribunalul Prahova şi în consecinţă a fost modifică în tot decizia, în sensul că a fost admis apelul, desfiinţată sentinţa şi trimisa cauza spre rejudecare la Judecătoria Câmpina.

Pentru a pronunta aceasta decizie , Curtea de Apel Ploiesti,  a retinut ca prin încheierea de admitere în principiu, pronunţată de Judecătoria Câmpina la data de 17 mai 2004, s-a constatat ca făcând parte din masa succesorală rămasă de pe urma defunctei AS, un teren în suprafaţă de 5000 mp situat în punctul « M », împrejurare atestată de adeverinţa nr.1264/2004 eliberată de Primăria comunei Telega.

Această încheiere a devenit irevocabilă, prin respingerea apelului declarat de reclamant, prin decizia civilă nr.2494/27.09.2004 a Curţii de Apel Ploieşti, dobândind, astfel, autoritate de lucru judecat cu privire la calitatea părţilor de moştenitori, cotele lor succesorale şi componenţa masei succesorale rămase de pe urma celor doi defuncţi.

Se observă că expertul desemnat de instanţa de fond pentru a identifica terenurile şi a întocmi propuneri de lotizare, a măsurat în punctul « M » o suprafaţă de 9512 mp, procedând la împărţirea acestei suprafeţe între moştenitori, iar instanţa de fond a omologat una din variantele de lotizare astfel întocmite.

Curtea constată că identificarea şi împărţirea unei suprafeţe de 9512 mp în punctul « M » nu corespunde dreptului de proprietate al părţilor, reţinut irevocabil prin încheierea de admitere în principiu din 17 mai 2004 şi nici actelor de proprietate ale acestora. Se reţine şi faptul că această diferenţă nu se încadrează nici în limitele de toleranţă admisibile la măsurarea terenurilor, ajungându-se, practic, la dublul suprafeţei pentru care părtile au dovedit un drept de proprietate

Într-o atare situaţie, Curtea a constatat că instanţele de fond au aplicat eronat dispoziţiile art.480 C.civ., fiind incidente disp. art. 304 pct.9 C.proc.civ, şi, în temeiul disp. art. 312 C.proc.civ., a admis recursul şi a modificat în tot decizia, iar în temeiul disp. art.297 alin. 1 C.proc.civ., a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Câmpina.

Cu ocazia rejudecării, s-a dispus ca instanţa de fond sa procedeze la refacerea expertizei topografice sau efectuarea unei noi expertize, care să respecte dispoziţiile încheierii de admitere în principiu.

Calificarea şi soluţionarea  greşita a cauzei  în apel , calea de atac prevăzută de lege fiind recursul de competenţa materială a aceluiaşi tribunal, dar ca instanţa de recurs,  determina incălcalcarea competenţei unei alte instanţe si implicit constituie un motiv de casare de ordine publică şi anume disp. art. 304 pct.3 C.proc.civ.

 Prin decizia nr.  751 din data de 4 mai 2006 pronuntata in dosarul nr. 3242/2006 pronuntata de sectia civila a Curtii de Apel Ploiesti a fost admis recursul declarat de recurenţii EF şi EV, împotriva deciziei civile nr. 69 din 23 februarie 2006, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa si pe cale de consecinta casată decizia şi trimisa cauza la Tribunalul Dâmboviţa spre competenta soluţionare a recursului.

Pentru a pronunta aceasta solutie, Curtea de Apel a retinut ca prin cererea reclamanţilor s-a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii construcţiilor şi amenajărilor aflate pe terenul proprietatea acesteia, respectiv a imbunătăţirilor funciare de pe acest teren.

Potrivit rapoartelor de expertiză efectuate în faţa instanţei de fond, valoarea construcţiilor si amenajărilor aflate pe terenul în litigiu este de 23.319.000 lei.

 Potrivit disp. art. 2821 C.proc.civ., litigiile al căror obiect are o valoare de până la 1 miliard lei inclusiv, nu sunt supuse căii de atac a apelului, ci numai căii de atac a recursului, în condiţiile art. 3041C.proc.civ.

Cât priveşte instanţa competenta sa soluţioneze acest recurs direct, art. 299 alin.2 C.proc.civ. stabileşte competenţa instanţei ierarhic superioare celei ce a pronunţat hotărârea atacată.

În cauză, Curtea constată că obiectul prezentului litigiu are o valoare de până la 1 miliard, hotărârea instanţei de fond fiind supusă exclusiv căii de atac a recursului, date de  lege în competenţa instanţei ierarhic superioare.

Faţă de aceste considerente, se observă că, Tribunalul Dâmboviţa a calificat şi soluţionat greşit cauza  în apel , calea de atac prevăzută de lege fiind recursul de competenţa materială a aceluiaşi tribunal, dar ca instanţa de recurs, incălcând astfel competenţa unei alte instanţe.

Prin urmare, în temeiul disp. art. 312 alin.6 coroborat cu art.304 pct.3 C.proc.civ., Curtea a admis recursul şi a casat decizia, trimiţând cauza spre competenta soluţionare a recursului la Tribunalul Dâmboviţa.

Trimiterea cauzei spre rejudecare de catre instanta de apel pentru un motiv care nu a fost pus în discuţia părţilor, încălcând principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, precum şi principiul disponibilităţii, acordând mai mult decât au cerut părţile, faţă de împrejurarea că reclamanţii nu au declarat apel ajungandu-se astfel, ca în apelul declarat de pârâtă, să fie desfiinţată hotărârea instanţei de fond pentru un motiv care putea fi invocat numai de reclamanţi, dar pe care nu l-au invocat, deoarece nu au declarat apel se incadreaza printre nulităţile şi motivele de casare prev. de art.304 pct.7 şi 9 C.pr.civilă,pentru a fi  admis recursul,  casată decizia cu trimitere la tribunal pentru soluţionarea pe fond a apelului.

Prin  decizia nr.760 pronuntata de Curtea de Apel Ploiesti in data de 5  mai 2006 in dosarul civil nr. 2564/2006 a fost admis recursul declarat de reclamanţii MŞ şi MA, împotriva deciziei nr. 26 din 13 ianuarie 2006 pronunţată de Tribunalul Prahova şi în consecinţă a fost casata susmenţionata decizie cu trimitere la Tribunalul Prahova pentru soluţionarea pe fond a apelului declarat de pârâtă.

A retinut instanta de control judiciar ca desfăşurarea procesului civil este guvernată de principii generale, precum: principiul formalismului, principiul contradictorialităţii, principiul disponibilităţii, principiul publicităţii, principiul oralităţii, principiul nemijlocirii şi principiul continuităţii.

Principiul contradictorialităţii presupune că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii şi discuţiei părţilor,că fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenţia dedusă judecăţii. ( art.129 alin.4 C.pr.civilă).

Prin principiul disponibilităţii se înţelege faptul că părţile pot determina existenţa procesului, conţinutul procesului prin stabilirea cadrului procesual, în  ptivinţa obiectului şi a participanţilor la proces, a faptelor şi etapelor pe care procesul le parcurge.

Dreptul părţilor de a determina limitele procesului este, în principiu, neîngrădit, ceea ce înseamnă că, instanţa este obligată să se pronunţe numai cu privire la ceea ce s-a cerut ( art.129 alin.ultim C.pr.civilă), neputând să se pronunţe asupra unui lucru care nu s-a cerut, să dea mai mult decât s-a cerut sau să nu se pronunţe asupra unui lucru cerut.

Instanţa însă, poate să invoce, din oficiu, orice excepţie absolută, fiind obligată să o pună în dezbaterera părţilor pentru a respecta contradictorialitatea.

În speţă, decizia a fost pronunţată de instanţa de apel cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi a principiului disponibilităţii, ceea ce atrage nulitatea acesteia.

Astfel, instanţa de apel a fost investită cu soluţionarea apelului declarat de pârâtă care a formulat critici pe fondul cauzei, cu privire la fiecare din capetele de cerere admise de instanţa de fond şi anume: stabilirea liniei de hotar dintre imobilele părţilor, desfiinţarea arborilor aflaţi în apropierea imobilului proprietatea reclamanţilor şi obligarea pârâtei la plata despăgubirilor către reclamanţi reprezentând contravaloarea reparaţiilor necesare.

În şedinţa de dezbateri din 13.01.2006, când părţile au pus concluzii pe fondul apelului, nici una din părţi şi nici instanţa, din oficiu, nu au invocat faptul că instanţa de fond nu s-ar fi pronunţat asupra tuturor capetelor de cerere formulate de reclamanţi.

Instanţa de apel a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare pentru un motiv care nu a fost pus în discuţia părţilor, încălcând principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, precum şi principiul disponibilităţii, acordând mai mult decât au cerut părţile, faţă de împrejurarea că reclamanţii nu au declarat apel.

S-a ajuns astfel, ca în apelul declarat de pârâtă, să fie desfiinţată hotărârea instanţei de fond pentru un motiv care putea fi invocat numai de reclamanţi, dar pe care nu l-au invocat, deoarece nu au declarat apel.

Reţinându-se că în cauză nu sunt incidente disp.art.297 C.pr.civilă, iar decizia este afectată de nulităţile şi motivele de casare prev. de art.304 pct.7 şi 9 C.pr.civilă, a fost  admis recursul,  casată decizia cu trimitere la tribunal pentru soluţionarea pe fond a apelului.