Fara titlu

Practică relevantă Judecătoria Buftea trimestrul II 2008

1. Sentinţa civilă nr. 1055/2008.

La data de 29 iulie 2007 pe rolul Tribunalului Bucureşti Secţia a V-a civilă a fost înregistrată sub nr. 1451/2004 acţiunea reclamantei  Cooperativa de Consum V, împotriva pârâţilor Primaria Oraşului  V, Prefectura Judeţului Ilfov, şi VVG, solicitând să se constate nulitatea parţială a dispoziţiei nr. 427/2004 emisă în baza Legii nr. 10/2001, ce are ca obiect restituirea în natură a imobilului situat în oraşul Voluntari, sos. Afumaţi nr. 72, judeţul Ilfov.

In motivarea cererii, reclamanta a arătat că deţine imobilul din str. Buziaş nr. 1, parte integrantă din imobilul ce face obiectul dispoziţiei nr. 417/2004, în temeiul art. 187 din Legea nr. 109/1996, privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum şi credit. Până la intrarea în vigoare a acestei legi, reclamanta a folosit acest imobil în baza următoarelor acte: autorizaţia de înfiinţare  şi  funcţionare  nr.  5260/10.08.1983,  eliberată de Consiliul Popular al comunei Voluntari, adresa nr.  12080/24.07.1989, prin care se aviza favorabil realizarea unei brutării, procesul verbal de împrumut între CPUN Voluntari şi Cooperativa V, planurile  de  situaţie  întocmite  de  biroul  cadastru  din  cadrul  Primăriei V, procesele verbale precum şi declaraţiile de impunere anuale.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 10/2001, Legii nr. 109/1999, Codul Civil şi Legea nr. 29/1990.

Prin întâmpinarea formulată la data de 07.09.2004, pârâta Primăria oraşului V a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, motivat de faptul că aceasta nu posedă acte autentice de proprietate, neputându-şi dovedi calitatea de proprietar. Pe fond, a solicitat să se constate că dispoziţia a fost emisă cu respectarea legislaţiei în vigoare.

Prin întâmpinarea formulată la data de 17.09.2003, pârâtul VVG a solicitat respingerea acţiunii reclamantei, arătând că prin dispoziţia nr. 417/2004 i-a fost restituit imobilul din comuna V, cu respectarea disp. art. 7, art. 9 şi 52din legea nr. 10/2001.

La data de 4 martie 2005 s-a pronunţat, de către Tribunalul Bucureşti Secţia a V-a civilă, sentinţa civilă nr. 163 prin care s-a respins excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantei, iar pe fond s-a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

Sentinţa civilă nr. 163 a fost schimbată în tot prin pronunţarea deciziei civile nr. 548/20 noiembrie 2006 de către Curtea de Apel Bucureşti secţia a IV-a civilă în dosarul nr. 19859/2/2005, ca urmare a admiterii apelului declarat de reclamanta, instanţa de apel admiţând acţiunea şi constatând nulitatea parţială a dispoziţie atacate, cu privire la imobilul identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză.

Decizia civilă 548 a fost atacată cu recurs de către pârâţii Primăria V şi VVG, recursurile fiind admise de Înalta Curte de Casaţia şi Justiţie – Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin pronunţarea deciziei civile nr. 3237/20 aprilie 2007.

Instanţa supremă a casat decizia nr. 548 şi sentinţa civilă nr. 163 a Tribunalului Bucureşti şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Judecătoriei Buftea apreciind faptul că prezenta cauză este de competenţa judecătoriei în circumscripţia cărei se găseşte nemişcătorul, motivat de faptul că dispoziţia face dovada proprietăţii, reprezintă un titlul de proprietate asupra imobilului restituit, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.

În cauză au fost admise proba cu înscrisuri şi un martor pentru reclamantă, dintre pârâţi neprezentându-se decât Primăria V, la un singur termen fără a solicita probe în apărare.

Faţă de probele administrate în cauză instanţa reţine că prin dispoziţia nr. 417/24.05.2004 emisă de Primarul comunei V, judeţul Ilfov, s-a dispus restituirea imobilului situat în oraşul V, judeţul Ilfov, compus din teren în suprafaţă de 5.425 m.p. precum şi construcţiile şi anexele gospodăreşti aflate pe teren, identificate conform schiţei anexe şi documentaţiei tehnice topografice nr. 20056/11.05.2004, către pârâtul VV. Din raportul de expertiză întocmit de expert Popescu Ruxandra Crina rezultă că terenul şi construcţiile din V, sunt incluse în terenul şi construcţiile restituite pârâtului VGh. V, conform dispoziţiei nr. 417/2004.

Întrucât pe terenul restituit pârâtului VV se află o serie de construcţii edificate de reclamantă aceasta a promovat prezenta acţiune.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesual active instanţa constată că reclamanta invocă un drept de proprietate asupra construcţiilor situate la nr. 1 şi la nr. 3-5 din str. B şi un drept de folosinţă asupra terenului de la aceleaşi numere conform art. 187 din Legea nr. 109/1996. Având în vedere aspectul că nulitatea absolută parţială a unui act juridic, poate fi invocată de orice persoană care justifică un interes, care se pretinde a fi vătămată într-un drept recunoscut de lege, prin emiterea actului, iar reclamanta justifică un interes legitim în cererea formulată, urmează ca această excepţie să fie respinsă.

Cu privire la fondul cauzei instanţa reţine că pârâta Primăria V, cel puţin cu privire la construcţiile edificate de reclamantă şi la terenul pe care aceasta îl foloseşte, nu se încadra in dispoziţiile art. 21 al. 1 şi 4 din Legea nr. 10/2001 in sensul ca aceasta nu era îndreptăţită sa emită aceasta dispoziţie de restituire in natura cu privire la aceste bunuri întrucât nu avea calitatea de unitate deţinătoare.

Pe de altă parte, dispoziţia de restituire este lovita de nulitate absoluta întrucât au fost încălcate dispoziţiile art. 21 al. 5 din Legea nr. 10/2001, imobilul format din teren si construcţii ce fac obiectul acestei dispoziţii de restituire a fost înstrăinat consiliului local al localităţii V.

Construcţiile au fost edificate de reclamantă anterior anului 1990, respectiv înainte de intrarea in vigoare a Legii 50/1991.

Faptul edificării acestor construcţii pentru care reclamanta achită impozitele aferente şi plata utilităţilor nu a fost contestat în prezenta cauză şi nici nu s-a făcut dovada edificării lor ulterior anului 1991, pentru a atrage incidenţa Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor, fapt invocat de judecătorul fondului.

Făcând abstracţie însă de natura drepturilor pe care reclamanta le poate revendica asupra acestor imobile (de administrare, folosinţă sau proprietate), cu certitudine reiese din probele dosarului că este deţinător al acestora în sensul pe care Legea nr.10/2001 îl acordă acestei noţiuni.

În această situaţie, emiterea unei dispoziţii de restituire de către Primarul oraşului V pentru un imobil asupra căruia nu avea competenţa să decidă, este nelegală, iar actul emis, nul, în măsura depăşirii limitelor de competenţă arătate.

2. Sentinţa civilă nr. 1767 /1 aprilie 2008

La data de 9 ianuarie 2007 pe rolul Judecătoriei Buftea a fost înregistrată sub nr. 175/94/2007 acţiunea prin care reclamanţii AG, AM, FI, AM şi ŞI au chemat în judecată pe pârâtele Comisia locală de aplicare a Legii 18/1991 com. B şi Comisia judeţeană de aplicare a Legii 18/1991 jud. Ilfov solicitând instanţei ca, prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa, să se dispună desfiinţarea hotărârilor nr. 2070, 2071, 2072, 2073 şi 2074/2006 emise de Comisia judeţeană de aplicare a Legii 18/1991 jud. Ilfov, admiterea contestaţiei formulate de reclamanţi împotriva propunerii Comisia locală de aplicare a Legii 18/1991 com. B, admiterea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor în suprafaţă de 5000 mp situat în comuna B, ce a făcut parte din moşia Preoţeşti Petreşti, lotul 149, cuprins în actul autentificat la data de 11 mai 1945 şi transcris în Registrul de Transcripţiuni şi Inscripţiuni al Tribunalului Ilfov, Secţia Notariat în 1945.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că au formulat în termen legal cerere de reconstituire a dreptului de proprietate pentru suprafaţa de teren anterior descrisă, cererea lor fiind, însă, respinsă, la propunerea pârâtei Comisia locală de aplicare a Legii 18/1991 com. B, prin hotărârile nr. 2070, 2071, 2072, 2073 şi 2074/2006 emise de pârâta Comisia judeţeană de aplicare a Legii 18/1991 jud. Ilfov.

La data de 26 martie 2007 Judecătoria Buftea a pronunţat Sentinţa civilă nr. 1423 prin care a respins plângerea reclamanţilor sentinţă ce a fost atacată cu recurs ce a fost admis de către Tribunalul Bucureşti Secţia a V-a civilă prin Decizia civilă nr. 987 din 11 iunie 2007, sentinţa atacată fiind casată iar cauza trimisă spre rejudecare Judecătoriei Buftea unde cauza a fost înregistrată sub nr. 5609/94/2007 la data de 30 august 2007.

După înregistrarea cauzei pe rolul Judecătoriei Buftea, în vedere rejudecării, reclamanţii nu au solicitat probe suplimentare şi nu au depus vreun înscris, cu excepţia actelor de stare civilă, cum ar fi fost normal, pentru a releva, cu certitudine, ceea ce instanţa de control a indicat în decizia de casare, respectiv că terenul ce face obiectul convenţiei intervenită în anul 1945 se află ori nu în patrimoniul Cooperativei Malul Roşu; dacă se identifică ori nu ca făcând parte din terenurile expropriate în anul 1943 terenul reclamant de petenţi, că societatea Cooperativa Malul Roşu, înfiinţată în anul 1927, a achiziţionat ea însăşi terenuri în aceeaşi zonă. De asemenea, în temeiul art. 315 alin. din Codul de procedură civilă, instanţa fiind legată de cele stabilite în recurs nu a mai dispus efectuare unei noi expertize.

Analizând întregul material probatoriu administrat în cauză instanţa reţine că reclamanţii au solicitat în termenul legal prevăzut de Legea 247/2005 reconstituirea dreptului de proprietate asupra unui teren în suprafaţă de 5000 mp situat în comuna B, judeţul Ilfov.

Reclamanţii îşi întemeiază pretenţiile pe un înscris intitulat „convenţiune" prin care Societatea Cooperativă Malul Roşu a atribuit autorului său, la nivelul lunii mai 1945, în deplină proprietate şi posesie un teren ce fusese anterior expropriat prin decizia nr.26/22.12.1943 a Curţii de Apel Bucureşti.

Terenul fusese expropriat în scopul construirii unui aeroport, obiectiv ce nu s-a mai înfăptuit ulterior.

Din actele dosarului nu rezultă dacă şi în ce măsură foştii proprietari au fost despăgubiţi în vederea exproprierii, deşi aceste probe ar fi putut fi utile faţă de împrejurarea că, la timpul respectiv, procedura presupunea consemnarea cuvenitelor sume de bani ulterior pronunţării hotărârii judecătoreşti.

După apariţia Legii 18/1991, s-au formulat cereri de reconstituire a dreptului de proprietate pentru teren, ca şi pentru alte terenuri cu regim juridic identic şi, în scopul soluţionării favorabile a acestor cereri, a fost emisă hotărârea nr. 195/1994 de Comisia Municipiului Bucureşti şi Sectorului Agricol Ilfov şi s-a validat anexa 19 întocmită de Comisia Locală Gruiu, prin care se propunea atribuire de teren fizic pentru aproximativ 232 de persoane suprafaţa totală fiind de 116 hectare.

Această hotărâre a fost atacată cu plângere de Institutul de Cercetare şi producţie pentru Creşterea Bovinelor B şi Institutul de Biologie şi Nutriţie Animală B, aceste institute având, în epocă, administrarea acestei suprafeţe de teren.

Prin sentinţa civilă 716/1994 a Curţii de Apel Bucureşti s-au respins ca nefondate cererile reclamantelor Institutul de Cercetare şi producţie pentru Creşterea Bovinelor B şi Institutul de Biologie şi Nutriţie Animală B.

Prin decizia civilă nr. 816/1995 a Curţii Supreme de Justiţie, Secţia de Contencios Administrativ a fost admis recursul reclamantelor recurente şi a fost desfiinţată sentinţa Curţii de Apel Bucureşti iar, pe fond, s-a admis acţiunea reclamantelor şi s-a anulat hotărârea atacată.

În considerentele deciziei se arată, în esenţă, că terenul nu poate fi restituit întrucât, potrivit art. 34 alin.2 Legea 18/1991 - varianta ei iniţială, desigur, în vigoare la data deciziei - terenul la care se referă hotărârea nr. 195 a intrat în patrimoniul statului prin expropriere, ca urmare a Deciziei nr. 26 din 22 decembrie 1943 a Curţii de Apel Bucureşti Secţia a V-a şi a Decretului Legea 1952/1943 şi că nefiind folosit pentru realizarea aeroportului ce urma să se construiască, a fost folosit în agricultură, Legea nr. 18/1991, găsindu-l în administrarea celor două unităţi Institutul de Cercetare şi producţie pentru Creşterea Bovinelor B şi Institutul de Biologie şi Nutriţie Animală B. Aflându-se astfel, în mod legal, în administrarea celor două institute de cercetare, terenurile ce fac obiectul hotărârii 195 au dobândit calitatea de bunuri proprietate publică în sensul art. 4 şi 5 din Legea nr. 18/1991, inalienabile, în conformitate cu art. 135 alin. 6 din Legea fundamentală a ţării. (paginile 6 şi 7 ale Deciziei civile nr. 816 – filele 46-47 dosar 175/94/2007).

Instanţa supremă mai reţine că la dosar sunt dovezi din care rezultă că terenul a fost expropriat pentru utilitate publică, prin Decizia nr. 26/1943 a Curţii de Apel Bucureşti, fără a exista o dovadă că, ulterior, ca urmare a neexecutării obiectivului de utilitate publică (aeroportul), fostul proprietar, Institutul Naţional al Cooperaţiei, ar fi cerut cu procedura prevăzută de legea exproprierii pentru utilitate publică, retrocedarea, procedură ce ar fi făcut necesară obţinerea unei hotărâri judecătoreşti, singura în măsură a demonstra că terenul nu este expropriat, dovadă absolut necesară, faţă de faptul că Legea nr. 18/1991 prevede expres că dispoziţiile ei nu se aplică terenurilor expropriate.

De asemenea, se mai arată că terenul expropriat, în temeiul Legii nr. 187/1945 nu putea fi folosit pentru a împroprietări persoane în cadrul reformei agrare. 

Se mai motivează că terenul a fost expropriat prin decizia Curţii de Apel din 1943, că nu a făcut obiectul vreunei cooperativizări, că acele convenţiuni de care se prevalează persoanele ce au solicitat reconstituirea nu puteau avea efect translativ.

După apariţia Legii 247/2005 persoanele fizice au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate - pe vechile amplasamente - asupra acestor terenuri. Prin hotărâri cu conţinut identic Comisia Judeţeană Ilfov a respins aceste cereri cu motivarea că reclamanţii nu prezintă acte autentice, convenţiunile de care se prevalează nefiind încheiate cu respectarea legii autentificării actelor din 1885, că nu se dovedeşte preluarea de către stat, că cererile reclamanţilor au mai fost respinse prin decizia civilă a C S J.

Instanţa constată, în speţă, că nu se poate trece peste chestiunile dezlegate irevocabil de CSJ în 1995, chiar dacă, formal, nu există putere de lucru judecat iar decizia s-a pronunţat într-o perioadă destul de neprielnică restituirilor proprietăţilor.

Fără a exista putere de lucru judecat în sensul paralizării prezentei acţiuni printr-o eventuală asemenea excepţie, instanţa constată însă că, fie chiar pe cale incidentală, instanţa supremă a analizat legalitatea actului pe care reclamanţii îşi întemeiază pretenţiile, stabilind astfel:

„Atâta timp cât nu se face dovada ieşirii legale a terenului de sub efectul exproprierii (n.n. exproprierea iniţială, pentru construirea unui aeroport), pretinsele drepturi, rezultând, pentru cei ce se consideră foşti proprietari ai terenurilor, din anumite convenţii ale lor ori ale autorilor lor cu Cooperativa Malu Roşu din comuna Gruiu, neputând duce la concluzia că respectivii au stăpânit terenul în litigiu cu titlu de proprietari, ele [convenţiile] nefiind titluri de proprietate şi, pe cale de consecinţă, că ar avea dreptul de a li se recunoaşte dreptul de proprietate pe acel teren, conform Legii 18/1991."

După cum se poate observa, chestiunea de a şti dacă şi în ce măsură convenţiunile încheiate cu Cooperativa Malu Roşu reprezintă titluri de proprietate a fost analizată şi stabilită în mod irevocabil de instanţa noastră supremă care dezvoltă, în cuprinsul hotărârii arătate, motivele pentru care terenul nu putea intra legal în proprietatea autorilor reclamanţilor.

Pe de altă parte reclamanţii nu au făcut vreo dovadă în sensul celor arătate de decizia de casare sau că statutul juridic al terenului, aparţinând domeniului public, cum a arătat Curtea Supremă de Justiţie, s-a schimbat

Potrivit adagiului res iudicata pro veritate habetur instanţa nu poate decât să constate că reclamanţii nu pot avea calitate de persoană îndreptăţită la reconstituire, câtă vreme Curtea Supremă de Justiţie a stabilit deja că titlul de care se prevalează reclamanţii nu poate avea caracter constitutiv ori translativ de drepturi reale.

3. Încheiere interlocutorie în dosarul 7353/94/2007

Prin cererea înregistrată la data de 13.11.2007 pe rolul Judecătoriei Buftea sub nr. 7353/94/2007, reclamanta ŞSD a chemat în judecată pe pârâtul DI, solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate calitatea de bun propriu a imobilului situat în intravilanul comunei V, format din teren şi construcţie (P+1), precum şi a bunurilor mobile ce se găsesc în acest imobil, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii se arată că atât înainte de căsătorie cât şi la începutul acesteia, părţile au locuit într-o garsonieră aparţinând reclamantei iar la naşterea fiicei lor, părinţii reclamantei în dorinţa de a oferi condiţii optime de trai copiilor au oferit un ajutor sub forma unui împrumut în valoare de 110.000 Euro, nerambursat nici până în prezent, pentru contractarea imobilului mai sus arătat, fără ca pârâtul să aibă vreo contribuţie financiară.

Reclamanta a precizat că, în timpul căsătoriei a avut un loc de muncă stabil cu o retribuţie considerabilă iar bunurile mobile canapea din piele (3 piese), bibliotecă Mobexpert, 3 covoare Mobexpert, TV Sony, pat cu două dulapuri Mobexpert, mobilă copil Neoset ( pat + dulap), pat+ dulap Neoset, mobilă bucătărie au fost cumpărate de părinţii săi sub forma de cadou oferite cu ocazia botezului fiicei părţilor.

Pârâtul-reclamant DI, a formulat cerere reconvenţională prin care acesta a solicitat să se constate cota de contributie egala la dobandirea bunurilor comune şi partajarea acestora.

Reclamanta-pârâtă a formulat întâmpinare împotriva cererii reconvenţionale prin care a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiate.

În aceeaşi şedinţă publică a formulat cerere de interventie in interesul reclamantei-pârâte, tatăl acesteia, ŞŞ.

În motivarea in fapt a cererii, intervenientul a aratat ca dobandirea imobilului de catre soti a fost posibila numai datorita ajutorului facut de el in favoarea fiicei şi nepoatei lor, pentru a oferi un confort sporit acestora deoarece pârâtul nu avea capacitatea necesară să le ofere acest confort într-un timp relativ scurt.

Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, instanţa reţine următoarele:

Prin contractul de execuţie construcţie cu plata în rate nr. 144/25.11.2003 încheiat între S.C. Impact S.A şi DI şi ŞSD a fost edificată pe terenul mai sus-menţionat construcţia locuinţă (P+1) în baza autorizaţiei de construire nr. 389/15.09.2003 si proces verbal de recptie la terminarea lucrarilor nr. 389 din 30.07.2004.

Potrivit art. 30 alin.1 C.fam. bunurile comune dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor. Astfel, în temeiul prezumţiei relative de comunitate instituită de lege, oricare bun dobândit în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi se consideră comun, dacă nu se face dovada faptului că este propriu, respectiv că se încadrează într-una dintre categoriile prevăzute de art.31 C.fam. Astfel, în temeiul prezumţiei relative de comunitate instituite de către legiuitor, oricare bun dobândit în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi, se consideră comun, câtă vreme nu se face dovada că este propriu, respectiv că se încadrează într-una din categoriile prevăzute de art.31 C.fam..

Având în vedere că imobilul sus-menţionat a fost dobândit în data de 18.10.2004 de către părţi iar construcţia la data de 25.11.2003, în timpul căsătoriei încheiate la data de 06.09.2003, acest imobil are calitatea de bun comun şi se include în masa partajabilă.

Instanţa a reţinut această situaţie deoarece imobilele cu plata în rate sunt considerate bunuri comune şi devin proprietatea comună a soţilor dacă data încheierii contractului de vanzare-cumpărare este situată în timpul căsătoriei părţilor.

Totodată instanţa reţine că în cauza de faţă atat contractele de vanzare-cumparare, cat si ratele au fost achitate în timpul căsătoriei părţilor, ultima rata fiind achitată la data de 20.12.2004, astfel încat nu se pune problema calificării calităţii bunurilor de a fi comune sau proprii.

În ceea ce priveşte susţinerea reclamantei că aceste bunuri sunt bunuri proprii deoarece au fost dobandite cu banii oferiti de parinţii sai iar o parte din valoarea de înlocuire a garsonierei proprietate personală a sa, deţinută anterior căsătoriei cu paratul, instanţa le va respinge pentru următoarele considerente:

Din contractul de vanzare-cumparare nr.2976/25.11.2004 autentificat de BNP Margarit Musat reiese că ŞŞ, intervenientul accesoriu, împreună cu soţia acestuia SL a înstrăinat dreptul de proprietate asupra unui teren şi construcţie în intravilanul localtăţii Campina contra unei sume de 5.000.000.000 ROL.

Totodată instanţa reţine că acest lucru nu este relevant în cauză, avand in vedere chitanţele  prin care intervenientul ŞS a împrumutat celor doi soţi suma de 110.000 Euro, care deşi nu poartă dată certă au fost recunoscute de către parat.

De asemenea, instanţa reţine că paratul a recunoscut in cadrul interogatoriului la intrebarea nr. 3 că pentru achitarea unor rate au folosit banii imprumutaţi de la parinţii reclamantei în cuantum de 110.000 Euro, dar acest aspect nu este de natură să modifice natura regimului matrimonial al soţilor şi să schimbe calitatea bunului dobandit, din bun comun în bun propriu.

Instanţa reţine că nu sunt aplicabile în cauză dispoziţiile art. 31 Cod fam., deoarece contractul de împrumut nu este echivalent cu donaţia sau moştenirea, fiind vorba despre o obligaţie contractată împreună de foştii soţi, fiind o datorie comună a foştilor soţi în cond prev. de art. 32 Cod fam.

Astfel, instanţa reţine că intervenientul accesoriu deţine o creanţă împotriva fostilor soţi, putand-o valorifica prin acţiune separată, prin care aceştia să fie obligaţi la restituirea împrumutului, după ce instanţa va determina data acestuia şi data obligaţiei de restituire, nefiind determinată în contract nicio dată la care suma împrumutată să fie restituită la scadenţă.

Din contractul de vanzare-cumparare nr.306/23.02.2005 autentificat de BNP Aron Florentina reiese că reclamanta a înstrănat către sora sa ŞAS o garsonieră situată în Bucureşti, Calea Călăraşilor nr. 311, bl. 71, sc. 3, et.2, sector 3, contra unei sume de 23.000 Euro.

Însă instanţa reţine că acest contract de vanzare-cumpărare a fost încheiat după data cand părţile au achitat ultima rată din contractul cu plata în rate a bunurilor dobandite ( 20.12.2004), astfel că afirmaţia reclamantei care nu se coroborează cu alte mijloace de probă, că o parte din rate au fost achitate cu suma obţinută din înstrăinarea acestui imobil nu poate fi primită de instanţă.

Astfel, încat avand în vedere prezumţia de comunitate, potrivit careia orice bun dobandit în timpul căsătoriei este bun comun, cata vreme nu s-a făcut dovada că este bun propriu, instanţa reţine că bunurile comune nu trebuiesc dovedite, ci doar bunurile proprii în cond prev. de art. 5 alin.1 din Decretul nr. 32/1954, prin orice mijloc de probă.

Aceeaşi este situaţia şi în privinţa bunurilor mobile, reclamanta care a afirmat că aceste bunuri au fost donate de părinţii săi, nu a reuşit să răstoarne prezumţia de comunitate, în cond. prev. de art. 1169 Cod civ. ?i art. 129 Cod proc. Civ, precum si art. 5 alin.1 din Decretul nr. 32/1954, astfel că şi acestea vor fi supuse regimului comunităţii devălmaşe a soţilor.

4. Sentinţa civilă nr. 2075/2008

SC N I SRL a chemat în judecată pe intimata SC H GROUP INC solicitând ca, prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa, să se dispună anularea formelor de executare emise în dosarul de executare numărul 88/2006 al BEJ Ichim Viorel prin care s-a dispus înfiinţarea popririi asupra conturilor bancare ale contestatoarei până la concurenţa sumei de 71.102 Euro la care se adaugă cheltuielile de executare stabilite prin procesul verbal din 03.08.2006, suspendarea executării silite până la soluţionarea contestaţiei, cu cheltuieli de judecată.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanta retine urmatoarele:

La data de 20.09.2002 între contestatoarea SC N I SRL în calitate de utilizator şi intimata SC H GROUP INC în calitate de locator a fost încheiat contractul de leasing financiar nr. 103/HG/2002 pentru achiziţionarea în sistem de leasing a două autotrenuri marca Man, o semiremorcă marca Hoffman şi o semiremorcă marca Neville Charrold.

Perioada de derulare a contractului a fost de 3 ani, începând cu data de 25.09.2002 şi până la data de 25.09.2005, valoarea contractului fiind conform art. 7 din contract de 131713 Euro formată din 12 rate capital în valoare de 82000 Euro, valoare reziduală de 20500 Euro, prima de asigurare de 12300 Euro, dobânda de 16.913 Euro la care se adaugă taxa de operare în cuantum de 5125 Euro, deci rezultând o sumă totală de 136.838 Euro, astfel cum reiese din graficul de plată eşalonat care face parte integrantă din contractul de leasing.

Din dispoziţiile de plată, chitanţe care se coroborează cu raportul de expertiză şi cu răspunsul intimatei la interogatoriu la întrebarea nr. 3 , reiese că au fost achitate de contestatoare cu titlu de plaţi în baza contracului de leasing suma de 136.838 Euro, sumă stabilită prin contract ca fiind contravaloarea vehiculelor care fac obiectul contractului de leasing.

La data de 12.07.2006 intimata s-a adresat executorului judecătoresc pentru punerea în executare silită a contractului de leasing nr. 103/HG/2002 care s-a adresat instanţei pentru învestirea cu formulă executorie a contractului şi apoi pentru încuviinţarea executării silite iar prin încheierea din 31.07.2006 pronunţată de Judecătoria Buftea în dosarul nr. 546/2006 a fost încuviinţată executarea silită.

În baza titlului executoriu reprezentat de contractul de leasing executorul judecătoresc a emis procesul verbal din 03.08.2006 prin care a stabilit cheltielile de executare în cuantum de 11503 lei şi a emis adresa de înfiinţare a propririi conturilor contestatoarei pentru suma de 71.102 Euro la care se adaugă cheltuielile de executare stabilite prin procesul verbal din 03.08.2006.

Totodată, instanţa reţine că potrivit art. 8 din OG nr. 51/1997 modificată prin Legea nr. 287/2006 privitoare la operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, contractele de leasing, precum şi garanţiile reale şi personale, constituite în scopul garantării obligaţiilor asumate prin contractul de leasing, constituie titluri executorii şi se pot pune în executare fără a mai fi necesară investirea sa cu formulă executorie.

Însă instanţa reţine că aceste modificări legislative au intervenit la data de 13.08.2006, deci ulterior declanşării procedurii silite în prezenta cauză, astfel încât se aplică legea în vigoare le momentul începerii executării silite.

Potrivit alin. 3 al art. 399 Cod procedură civ. se prevede că în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui titlu executoriu care nu este emis de o instanţă judecătorească, se pot invoca în contestaţia la executare apărări de fond împotriva titlului executoriu, dacă legea nu prevede în acest scop o altă cale de atac.

În acest sens instanţa reţine că art. 8 din OG nr. 51/1997 prevedea anterior modificărilor intervenite prin Legea nr. 287/2006 că, contractul de leasing constituie titlu executoriu, că utilizatorul nu predă bunul la sfârşitul perioadei de leasing, dacă nu a formulat opţiunea cumpărării bunului sau a prelungirii contractului şi în cazul rezilierii contractului din vina exclusivă a utilizatorului.

Intimata prin apărarile de fond invocă faptul că datorită pactului comisoriu expres stipulat în contract, acesta a fost rezolvit de drept din culpa utilizatorului care a efectuat plaţile cu întârziere şi datoraeză astfel penalităţi de întârziere, astfel că acest contract de leasing constituia titlu executoriu.

Potrivit art. 9 alin.5 din contractul de leasing nr. 103/HG/2002, neplata la scadenţă a ratei datorate atrage după sine plata de penalităţi de întârziere de 1% pentru fiecare zi de întârziere, până la plata integrală a acesteia.

Conform înscrisuilor depuse la dosar care se coroborează cu raportul de expertiză întocmit de expertul contabil Alexe Ionelia, contestatoarea a achitat cu întârziere ratele din contract, datorând penalităţi în cuantum de 72.279,21 Euro.

Conform art. 15 din contractul de leasing rezilierea contractului se produce pentru neplata la timp de o lună a ratei datorate iar rezilierea din culpa utilizatorului se produce de drept şi în mod automat, fără nicio altă punere în întârziere.

Dispoziţiile contractuale se completează cu dispoziţiile legale, chiar dacă părţile nu au făcut referire expresă la acestea, deoarece în temeiul art. 970 C.Civ., instanta retine urmatorul aspect: conventiile “obliga nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmarile, ce echitatea, obiceiul sau legea da obligatiei, dupa natura sa”.

Astfel art. 15 din OG nr. 51/1997 prevede că în cazul în care utilizatorul nu execută obligaţia de plată a ratei de leasing timp de două luni consecutive, finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar utilizatorul este obligat să restituie bunul, să plătească ratele scadente, cu daune interese, dacă în contract nu se prevede altfel.

Aşadar, instanţa reţine că părţile au stipulat în contract  un pact comisoriu de ultim grad, fără a mai fi necesară punerea în întârziere a debitorului, contractul desfiinţându-se de drept şi necondiţionat, de îndată ce utilizatorul nu şi-a executat obligaţia de plată.

Totodată, instanţa reţine că, deşi părţile au stipulat în contract un pact comisoriu de ultim grad, singurul în drept a aprecia dacă este cazul să se aplice rezilierea este creditorul obligaţiei , adică locatorul-finanţator, înscrierea în contract a unui pact comisoriu expres neînlăturând facultatea acestuia de a cere executarea silită a contractului şi de a nu se ajunge la reziliere.

Conform art. 17 alin.2 din contract în cazul rezilierii contractului de leasing din culpa utilizatorului acesta are obligaţia de a restitui locatorului vehiculul în cauză în timp de 2 zile de la data notificării iar conform art. 16 din contract la sfârşitul perioadei de leasing pentru care s-a încheiat contractul de leasing, utilizatorul, dacă s-au respectat toate prevederile şi condiţiile contractului, va avea dreptul de a achiziţiona vehiculul, în deplină şi exclusivă proprietate, la valoarea reziduală menţionată în contract, aspect menţionat şi în art. 1 din  OG nr. 51/1997.

Din înscrisurile depuse la dosar care se coroborează şi cu răspunsul intimatei la interogatoriu rezultă că vehiculele ce fac obiectul contractului de leasing  nr. 103/HG/2002 au fost achiziţionate la finele perioadei de leasing pe numele contestatoarei, aceasta devenind proprietara lor.

Din interpretarea dispoziţiilor contractuale care  se interpreatează unele prin altele, instanţa reţine că intimata nu a înţeles să invoce pactul comisoriu expres şi nu a notificat contestatoarea despre rezilierea contractului, ci a înţeles să finalizeze contractul prin trecerea vehiculelor în proprietatea utilizatorului, admiţând implicit că acesta a executat toate prevederile şi condiţiile contractului.

Faţă de aceste considerente, având în vedere că rezilierea nu s-a produs din vina contestatoarei, conform dispoziţiilor în vigoare la momentul punerii în executare a contractului de leasing, acesta nu îndeplinea condiţiile de a fi titlu executoriu, astfel că instanţa în mod greşit a încuviinţat începerea executării silite.

Mai mult decât atât, chiar dacă am trece peste calitatea de titlu executoriu a contractului de leasing la data începerii executării silite, instanţa reţine că, în condiţiile în care intimata a  înţeles să finalizeze contractul prin trecerea vehiculelor în proprietatea utilizatorului, admiţând implicit că acesta a executat toate prevederile şi condiţiile contractului conform art. 16 din contract prin plata sumei datorate în cuantum de 136.838 Euro, aceasta neînvocând excepţia de neexecutare a contractului sau nesolicitând rezilierea acestuia şi restituirea vehiculelor în termen de 2 zile de la notificare, a renunţat implicit şi la penalităţile de întârziere, astfel că acestea sunt nedatorate.

Astfel că apărările de fond ale contestatorului sintetizate în sintagma că datoria nu există, deoarece sumele datorate intimatei au fost achitate în condiţiile convenite între părţi, sunt întemeiate.

30 iunie 3008Nicolae Prepelliţă

judecător

Domenii speta

Spete similare