Spaţiu deţinut cu contract de închiriere, neaplicara dispoziţiilor Legii 550/2002

 Spaţiu deţinut cu contract de închiriere, neaplicara dispoziţiilor Legii 550/2002

 Prin sentinţa civilă nr.125/C/9.02.2005 a Tribunalului Braşov, secţia contencios administrativ, a admis  în parte acţiunea reclamantei  C.C. în contradictoriu cu pârâtul C.L.M.C. şi M.C. prin primar, şi în consecinţă:

 A obligat pârâtul C.L.M.C. să demareze procedura prevăzută de Legea nr.550/2002  privind vânzarea către reclamantă, prin negociere directă a  spaţiului cu destinaţia de cabinet medical situat în C.

 A respins restul pretenţiilor reclamantei.

 A obligat pârâţii să plătească reclamantei suma de 1.106.000 lei cheltuieli de judecată.

 Pentru a hotărî astfel s-a reţinut că la data de 11.01.2002 s-a încheiat  între pârâtul 1, calitate de  locator şi reclamantă, în calitate de locatar, contractul  de închiriere nr.870, având ca obiect spaţiul cu destinaţia de cabinet medical de pediatrie, situat în imobilul  proprietatea locatorului, amplasat în C. termenul închirierii era de 12 luni, începând cu 15  ianuarie 2002 până la 31 decembrie 2002.

 Prin cererea înregistrată sub nr.10866 din 26.11.2002 la P.M.C. reclamanta a solicitat vânzarea-cumpărarea spaţiului cu destinaţia de cabinet  medical mai  sus identificat, în temeiul Legii nr.550/2002.

 Potrivit art.16 din Legea nr.550/2002, vânzarea spaţiilor comerciale, de prestări servicii şi de producţie  către comercianţi, respectiv prestatorii de servicii, persoane fizice sau juridice care le folosesc în baza unui  contract de închiriere încheiat în condiţiile legii şi  valabil la data intrării în vigoare a legii se face la  solicitarea  acestora, prin metoda negocierii directe.

 La solicitarea reclamantei de cumpărare adresată pârâtului 1, care are calitate de vânzător, astfel cum este  definită noţiunea de art.4 din Legea nr. 550/2002, s-a răspuns prin adresa nr.10866 din 3.12.2002 că “spaţiul din litigiu nu este proprietatea Statului Român şi nu intră sub  incidenţa Legii nr.550/2002”.

 Conform art.27 din Legea nr.550/2002, reclamanta poate deduce spre soluţionare instanţei de contencios administrativ orice litigii cu privire la desfăşurarea procedurii de vânzare în temeiul acestei legi.

 Includerea spaţiilor  corespunzătoare pe lista celor supuse vânzării, conform Legii nr.550/2002, reprezintă o soluţie impusă  de lege, nefiind facultativă pentru consiliul local, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.

 Faptul că, imobilul nu figurează pe lista spaţiilor comerciale supuse vânzării, conform Legii nr.550/2002, nu implică instanţa  de contencios administrativ să constate dacă imobilul în litigiu cade sau nu sub incidenţa  Legii nr.550/2002.

 Având în vedere că, sunt îndeplinite condiţiile art.16 din actul normativ mai sus menţionat, s-a reţinut că  imobilul deţinut de reclamantă în baza contractului de închiriere nr.870 din 11.01.2002 intră  sub incidenţa Legii nr.550/2002, urmând a se proceda la vânzare potrivit prevederilor artr.8 din aceeaşi lege.

 Împotriva  primei sentinţe au declarat recurs pârâtul M.C. prin primar şi C.L.C, iar în dezvoltarea motivelor de recurs se arată că instanţa a aplicat greşit legea, respectiv dispoziţiile art.1 alin.1 din Legea nr.550/2002, în baza căruia reclamantul a solicitat încheierea contractului de vânzare-cumpărare deţinut de acesta în baza contractului de închiriere nr.870 din 11.01.2002.

 Art.16 din lege se referă la vânzarea spaţiilor comerciale prevăzute în art.1, denumite generic spaţii comerciale sau de prestări servicii, iar instanţa a omis să indice temeiul de drept în baza căruia îşi motivează  sentinţa deoarece există îndoieli că, art,16 din lege face referire  la un imobil aflat în proprietatea localităţii şi nu a statului.

 Din textul legii se poate observa că aceasta se referă doar la  spaţiile comerciale proprietatea privată a statului şi a celor de prestări servicii aflat în administrarea consiliilor judeţene sau a consiliilor locale,  precum şi în patrimoniul regiilor autonome de interes local.

 La dosar s-a depus întâmpinare de către intimata C.C. prin care solicită respingerea recursului.

 Recursul este fondat.

 În baza contractului de închiriere nr.870 din 11 ianuarie 2002, încheiat între  M.C. prin primar în calitate de locator şi reclamanta C.C. în calitate de locatar, aceasta din urmă deţine  spaţiul în litigiu situat în M.C., cu destinaţia de cabinet medical de pediatrie.

 Prin cererea înregistrată sub nr.10866 din 26 noiembrie 2002 la P.M.C., reclamanta C.C. a solicitat vânzarea-cumpărarea spaţiului în litigiu în baza prevederilor Legii nr.550/2002.

 Din extrasul de carte funciară nr.50 C. nr.top 1227, casă cu teren de 342 mp rezultă că, spaţiul în litigiu este proprietatea M.C.

 Legea nr.550/2002 prin art.1 alin.1 stabileşte  categoriile de terenuri care urmează să facă obiectul  vânzării-cumpărării în condiţiile stabilite de această lege, respectiv spaţiile comerciale şi cele de prestări  servicii, bunuri care se află în proprietatea privată a  statului şi în administrarea consiliilor judeţene,  a consiliilor locale, precum şi patrimoniul regiilor autonome de interes local.

 Aşa cum s-a arătat mai sus, bunul în litigiu se află în proprietatea privată a M.C., şi nu în proprietatea privată a statului, astfel că pârâţii nu pot fi obligaţi să vândă spaţiul deoarece acesta nu cade sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr.550/2002.

 Domeniul privat al statului nu se identifică cu domeniul privat al unităţilor administrativ teritoriale , iar  distincţia dintre aceste domenii rezultă din dispoziţiile Legii nr.213/1998, privind proprietatea  publică şi regimul juridic al acesteia, care, la art.4 prevăd  că domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale este alcătuit din bunuri  aflate în proprietatea lor, iar asupra acestor bunuri statul sau unităţile  administrativ teritoriale au drept de proprietate privată.

 Ca atare, spaţiul în litigiu, făcând  parte din domeniul privat al pârâtului M.C. nu poate să facă obiectul contractului de vânzare-cumpărare în condiţiile Legii nr.550/2002 care se referă numai  la bunurile din domeniul privat al statului, astfel că, acest  bun nici nu putea fi inclus în lista spaţiilor comerciale  şi de prestări servicii aprobată prin Hotărârea nr.118 din  28 noiembrie 2002 a C.L.C.

 În aceste condiţii se poate reţine că pârâţii în mod corect nu au dat curs cererii reclamantei pentru  vânzarea-cumpărarea spaţiului în litigiu, deoarece Legea nr.550/2002 nu se referă şi la bunurile proprietatea  privată a unităţilor administrativ teritoriale.

 Faţă de aceste considerente, Curtea de Apel  a admis recursul pârâţilor, iar în baza art.304 pct.9 Cod procedură civilă, a modificat sentinţa atacată  în sensul că a respins acţiunea reclamantei.

 Curtea a înlăturat din sentinţă dispoziţiile privind obligarea pârâţilor la plata sumei de 1.106.000 lei cheltuieli de judecată.

 În baza art.274 Cod procedură civilă a fost obligată reclamanta să plătească recurenţilor suma de 343.500 lei cheltuieli de judecată în recurs.

Domenii speta

Spete similare