Legea 10

I. Raporturile reglementate de Legea nr. 10/2001 se leagă între persoana îndreptăţită şi persoana juridică, respectiv subiectul de drept care are personalitate juridică.

În consecinţă, pârâta Secţia Drumuri Naţionale chemată distinct în judecată nu are capacitate procesuală de folosinţă.

Susţinerea reclamantului potrivit căreia în privinţa acestei secţii ar fi aplicabile prevederile art. 41 alin. 2 din Codul de procedură civilă, în conformitate cu care asociaţiile şi societăţile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte dacă au organe proprii de conducere, nu este întemeiată, întrucât textul legal instituie o excepţie şi este astfel de strictă interpretare. Pârâta S.D.N. constituie o subdiviziune sau subunitate a societăţii cu personalitate juridică care, potrivit art. 1 alin. 4 din O.U.G. nr. 84/2003, face parte din organizarea societăţii şi nu o „societate” în sensul art. 41 alin. 2 din Codul de procedură civilă.

II. Între momentul formulării notificării şi introducerea cererii de chemare în judecată, procedura de stabilire şi plată a despăgubirilor a fost modificată prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, care a devenit aplicabil la momentul intrării sale în vigoare.

Dacă la momentul introducerii cereri de chemare în judecată prin care s-a solicitat şi cu atât mai mult la momentul anterior al intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, notificarea nu fusese soluţionată.

Acestei situaţii îi sunt aplicabile prevederile art. 16/2 din titlul menţionat, potrivit cărora „notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare care nu au fost soluţionate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administraţiei publice centrale conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi de întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispoziţiilor sau după caz, a ordinelor.”

Potrivit prevederilor titlului VII din Legea nr. 247/2005, procedura de stabilire a despăgubirilor se desfăşoară în faţa comisiei centrale, iar deciziile acesteia, inclusiv sub aspectul cuantumului despăgubirilor, pot fi contestate în justiţie, potrivit Legii contenciosului administrativ.

Prin cererea înregistrată la nr. 1421/90/2009, reclamantul I. C. I. a chemat în judecată pe pârâtele Secţia Drumuri Naţionale V. din cadrul Direcţiei Regionale de Drumuri şi Poduri C. şi această direcţie din cadrul Companiei naţionale de autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., solicitând să se dispună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent potrivit valorii de piaţă pentru terenul în suprafaţă de cca. 220 mp., situat în comuna V., judeţul V.

În motivarea cererii, reclamantul a susţinut că prin contractul de vânzare cumpărare nr. 912/447/1957 a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului menţionat, situat în pct. „Sub Frunţi” şi că terenul a fost expropriat în baza decretului nr. 474/1969 în scopul construirii unei baze de dezăpezire. În prezent, terenul este deţinut de pârâte şi acestea u refuzat să emită decizia  motivată prevăzută de art. 23, 24 din legea nr. 10/2001, în baza notificării transmise de către reclamant.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta C.N.A.D.N.R. S.A. prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Craiova, a solicitat respingerea acţiunii, întrucât nu rezultă că districtul este situat pe terenul reclamantului şi nici dacă acesta a primit despăgubiri la momentul exproprierii.

În cauză, a fost administrată proba cu înscrisuri şi proba cu expertiză tehnică.

Analizând probele administrate în cauză, sub aspectul stabilirii situaţiei de fapt din speţă, tribunalul reţine elementele care vor fi expuse în continuare.

Prin notificarea adresată de reclamant primăriei comunei V., la data de 11 februarie 2002, acesta a solicitat ca în temeiul Legii nr. 10/2001 să îi fie acordate despăgubiri pentru două terenuri, inclusiv cel menţionat în cererea de chemare în judecată. prin notificare, s-a arătat că reclamantul este moştenitorul autorilor I. C. şi I. M. şi că terenul din pct. „Sub Frunţi” a fost expropriat în baza Decretului nr. 474/1969.

Din adresa nr. 5580/2006 (fila 18 din dosar), rezultă că Primăria comunei V. a fost trimisă Direcţiei Regionale de Drumuri şi Poduri Craiova.

Această direcţie comunică reclamantului faptul că terenul din pct. „Sub Frunţi” a fost expropriat în baza decretului nr. 474/1969, în scopul construirii unui sediu şi a unei baze de dezăpezire, iar la data exproprierii terenul aparţinea numitei Iliescu Maria.

În baza contractului de vânzare cumpărare din anul 1957 (fila 15), I. C. şi I. M., alături de reclamant, au cumpărat un teren în suprafaţă de 12.500 mp., din care 2500 mp. arabil şi 10.000 mp. fâneţe, situat în punctul „Sub Frunţi”.

În baza decretului nr. 474/1969, a fost expropriat şi trecut în proprietatea statului terenul de 2193 mp. aflat în proprietatea numitei I. M., în vederea construirii unei brigăzi complexe şi a unei baze de dezăpezire (fila 16).

Potrivit concluziilor expertului tehnic în specialitatea topografie, cadastru şi geodezie L. I., cuprinse în raportul de expertiză de la filele 39-42 din dosar, terenul expropriat prin decretul nr. 474/1969 şi deţinut în prezent de pârâte, în suprafaţă de 2130,30 mp. face parte din terenul dobândit prin contractul de vânzare cumpărare din anul 1957, este ocupat de construcţiile identificate pe schiţa anexă şi are o valoare de 178,.945,20 lei, calculată la un preţ de 20 EURO/mp.

În urma obiecţiunilor formulate de pârâte cu privire la preţul stabilit de către expertul tehnic, acesta a comunicat că la stabilirea valorii de 20 EURO/mp. a avut în vedere criteriile prevăzute în Buletinul documentar editat de Corpul Experţilor Tehnici din România din martie 2006 şi că în fapt, valoarea reală a unui metru pătrat este de 25 EURO/mp.

Din situaţia de fapt expusă mai sus, tribunalul reţine ca dovedite şi relevante soluţionării cauzei următoarele elemente: terenul dobândit de reclamant, alături de autorii săi, prin contractul de vânzare cumpărare, în limitele materiale identificate de către expert a fost expropriat în baza decretului nr. 494/1969; în prezent, terenul expropriat este ocupat de mai multe construcţii aparţinând pârâtelor; reclamantul a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 prin care a solicitat despăgubiri pentru aceste teren; până la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată notificarea nu a fost soluţionată în nici un mod de către pârâte.

În şedinţa publică din 7 ianuarie 2010, instanţa a pus în discuţie lipsa capacităţii procesuale a pârâtei Secţia Drumuri Naţionale V., chemată distinct în judecată de către reclamant, iar în şedinţa publică din 2 februarie 2010 a pus în discuţie aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 16 alin. 2 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, faţă de constatarea că la momentul intrării în vigoare a acestei legi notificarea formulată de reclamant nu fusese soluţionată.

Analizând cu prioritate excepţia, faţă de prevederile art. 137 alin. 1 din Codul de procedură civilă, tribunalul o apreciază ca fiind întemeiată.

Astfel, raportul juridic dedus prezentei judecăţi este întemeiat pe prevederile Legii nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare, care reglementează raporturile dintre foştii proprietari ai imobilelor preluate abuziv de către stat şi deţinătorii acestor imobile, astfel cum sunt enumeraţi de art. 21 alin. 1 din lege, respectiv  regii autonome,  societăţi  sau companii naţionale,  societăţi  comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar,  organizaţii cooperatiste sau  orice altă persoană juridică de drept public.

Potrivit capitolului 2 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, unităţile deţinătoare constau în entităţile cu personalitatea juridică care exercită în numele statului dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun care formează obiectul legii, fie entităţile cu personalitate juridică în patrimoniul cărora se găseşte un asemenea bun.

Rezultă că  raporturile reglementate de Legea nr. 10/2001 se leagă între persoana îndreptăţită şi persoana juridică, respectiv subiectul de drept care are personalitate juridică.

În speţă, faţă de prevederile art. 1 alin. 2, 3 şi 4 din O.U.G. nr. 84/2003 privitoare la înfiinţarea C.N.A.D.N.R. S.A., personalitate juridică are numai această companie, nici o altă subunitate din subordinea ei, inclusiv direcţiile regionale, neavând personalitate juridică.

În consecinţă, pârâta Secţia Drumuri Naţionale chemată distinct în judecată nu are capacitate procesuală de folosinţă.

Susţinerea reclamantului potrivit căreia în privinţa acestei secţii ar fi aplicabile prevederile art. 41 alin. 2 din Codul de procedură civilă, în conformitate cu care asociaţiile şi societăţile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte dacă au organe proprii de conducere, nu este întemeiată, întrucât textul legal instituie o excepţie şi este astfel de strictă interpretare. Pârâta S.D.N. constituie o subdiviziune sau subunitate a societăţii cu personalitate juridică care, potrivit art. 1 alin. 4 din O.U.G. nr. 84/2003, face parte din organizarea societăţii şi nu o „societate” în sensul art. 41 alin. 2 din Codul de procedură civilă.

Prin urmare, tribunalul va admite excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei S.D.N. Vâlcea şi va respinge acţiunea formulată în contradictoriu cu această pârâtă pentru lipsa capacităţii procesuale.

Cu privire la fondul cauzei, tribunalul, pe baza situaţiei de fapt expusă anterior, reţine în primul rând că terenul în litigiu, ce a aparţinut reclamantului, respectiv autorilor acestuia, a fost expropriat cu încălcarea prevederilor art. 12 din Constituţia din anul 1965, în vigoare la momentul exproprierii, care dispuneau că terenurile şi construcţiile se pot expropria numai pentru lucrări de interes obştesc şi cu plata unei juste de despăgubiri. Nici din cuprinsul decretului de expropriere, nici din probele administrate în cursul judecăţii nu rezultă că pentru terenul expropriat s-a plătit o despăgubire.

Din acest motiv, tribunalul apreciază că terenul în litigiu formează obiectul Legii nr. 10/2001, încadrându-se în situaţia prevăzută de art. 2 lit. i din această lege.

Întrucât terenul este ocupat funcţional de construcţii, astfel după cum reclamantul a susţinut atât la momentul formulării notificării prin care a solicitat despăgubiri, cât şi ulterior cu ocazia formulării cererii de chemare în judecată şi după cum rezultă din raportul de expertiză întocmit în cauză.

În consecinţă, pentru acest teren nu se putea aplica regula restituirii în natură, care rezultă din ansamblul prevederilor Legii nr. 10/2001, ci măsura reparatorie prin echivalent, în sensul art. 11 alin. 4 din lege.

În acest sens, tribunalul reţine că în urma notificării formulate de către reclamant, pârâta cu personalitate juridică, respectiv C.N.A.D.R. S.A., era obligată, potrivit art. 26 din lege, să emită dispoziţie motivată, în termenul prevăzut de art. 25 alin. 1, respectiv 60 de zile de la momentul înregistrării notificării, să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii (ceea ce nu s-a solicitat în speţă) ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale.

Cu privire la modul de soluţionare a notificării formulată de reclamant, tribunalul constată că între momentul formulării notificării şi introducerea cererii de chemare în judecată, procedura de stabilire şi plată a despăgubirilor a fost modificată prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, care a devenit aplicabil la momentul intrării sale în vigoare şi că la momentul introducerii prezentei cereri de chemare în judecată şi cu atât mai mult la momentul anterior al intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, notificarea nu fusese soluţionată.

Acestei situaţii îi sunt aplicabile prevederile art. 16/2 din titlul menţionat, potrivit cărora „notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare care nu au fost soluţionate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administraţiei publice centrale conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi de întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispoziţiilor sau după caz, a ordinelor.”

Potrivit prevederilor titlului VII din Legea nr. 247/2005, procedura de stabilire a despăgubirilor se desfăşoară în faţa comisiei centrale, iar deciziile acesteia, inclusiv sub aspectul cuantumului despăgubirilor, pot fi contestate în justiţie, potrivit Legii contenciosului administrativ.

În raport de considerentele anterioare, tribunalul apreciază că cererea dedusă prezentei judecăţi este întemeiată numai în limitele obligării pârâtei la emiterea deciziei conţinând propunerea de acordare a despăgubirilor – parte  a procedurii de stabilire a acestor despăgubiri. În prezenţa art. 16 alin. 2, citat mai sus, instanţa în această fază nu poate analiza decât îndreptăţirea reclamantului la primirea de despăgubiri pentru terenul expropriat şi nu poate dispune obligarea unităţii deţinătoare la plata acestor despăgubiri.

Această concluzie nu constituie o încălcare a limitelor judecăţii astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată, întrucât procedura de stabilire şi plata a despăgubirilor, care se finalizează cu recunoaşterea dreptului reclamantului la despăgubiri, în cuantumul prevăzut de actul final al procedurii, implică şi anumite obligaţii legale pentru entitatea învestită cu soluţionarea notificării.

De asemenea, această concluzie nu constituie o încălcare a principiului liberului acces la justiţie, reglementat constituţional şi a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât în toate fazele procedurii şi în legătură cu toate obligaţiile ce revin instituţiilor implicate legea recunoaşte posibilitatea reclamantului de a apela la justiţie. Astfel cum a statuat Curtea europeană a drepturilor omului în numeroase hotărâri, în interpretarea art. 6 din Convenţie, dreptul de acces la justiţie nu este un drept absolut, el putând fi supus unor limitări, cu condiţia ca limitările să nu afecteze dreptul în esenţa lui. Ori, astfel cum s-a reţinut anterior, în toate fazele procedurii şi în legătură cu toate obligaţiile legale, legea reglementează posibilitatea persoanei interesate de a apela la justiţie, chiar dacă această posibilitate se materializează în reguli de procedură  diferite.

Pentru considerentele anterioare, tribunalul, în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001 şi a art. 16 alin. 2 din Tiltul VII din Legea nr. 247/2005, va obliga pe pârâta C.N.A.D.R. S.A. să emită decizie privind acordarea în favoarea reclamantului a despăgubirilor pentru terenul identificat de expertul desemnat în cauză, stabilite în raport de valoarea de piaţă a imobilului.

Tribunalul Vâlcea, sentinţa civilă nr. 76 din 2 februarie 2010

Domenii speta

Spete similare