Infracţiunile de insultă şi calomnie. Incriminare

Decizie 231/R/2009 din 16.12.2008


3.Infracţiunile de insultă şi calomnie. Incriminare (Decizia nr. 231/R/2009)

Constată că prin sentinţa penală nr. 1490 din 16 decembrie 2008 pronunţată de Judecătoria Oradea,  a fost admisă în temeiul art. 278 ind. 1 al. 8 lit. “b”  c. pr. penală, plângerea petentului LAF, împotriva rezoluţiei din dosarul Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea nr. 4988/P/2008 din 03.07.2008 (plângere respinsă prin rezoluţia Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea din dos. nr. 1057/II.2/2008 din 10.11.2008) şi în concluzie, a fost desfiinţată rezoluţia atacată şi s-a hotărât trimiterea cauzei procurorului în vederea efectuării cercetărilor cu privire la autorul neidentificat - împotriva  căruia a formulat petentul plângere, persoană care urmează a fi cercetată sub aspectul săvârşirii infracţiunii de insultă, prev. de art. 205 C. penal, urmând a fi întreprinse activităţile enumerate.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termenul legal Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea prin care solicită casarea hotărârii atacate şi după rejudecarea cauzei, respingerea ca neîntemeiată a plângerii formulate de petent împotriva rezoluţiei din 03.07.2008 dată în dosarul nr. 4988/P/2008.

Critica hotărârii atacate vizează următoarele aspecte: decizia nr. 62/18.01.2007 a Curţii Constituţionale prin care s-au declarat neconstituţionale dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 privind abrogarea dispoziţiilor art. 205 – 207 C.pen. nu poate avea ca efect reincriminarea infracţiunilor de insultă şi calomnie deoarece s-ar încălca dispoziţiile constituţionale care stabilesc că Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării. Apoi, este interzis ca prin abrogarea actului abrogator să reînvie actul abrogat, dispoziţie cuprinsă în art. 62 alin. 3 din Legea nr. 24/2000. Totodată, a admite un astfel de efect, ar contraveni principiului legalităţii incriminării consacrat în art. 2 C.pen. precum şi art. 7 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Ultimul aspect invocat vizează lipsa de previzibilitate a legii, apreciindu-se că nimeni nu poate susţine că insulta şi calomnia sunt incriminate. S-au invocat cauzele Pessino c. Franţei, Cantoni c. Franţei şi Achour c. Franţei.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, cât şi din oficiu, tribunalul reţine următoare:

Infracţiunile de insultă şi calomnie sunt incriminate prin dispoziţiile art. 205 şi 206 C.pen. Aceste două articole, alături de  art. 207 Cod penal care reglementează proba verităţii au fost abrogate prin  dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006.

Prin decizia nr. 62/2007 a Curţii Constituţionale, printr-un  control a posteriori, a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006. Decizia a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 104/12.02.2007.

Potrivit art. 147 alin. 1 din Constituţia României, text ce guvernează  efectele deciziilor Curţii Constituţionale, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea acestuia dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale, sunt suspendate de drept.

Întrucât legiuitorul nu a intervenit asupra textului declarat neconstituţional, în termenul legal, acest articol devine incident,  iar dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea 278/2006 îşi încetează efectele.

Instanţa de fond a apreciat că încetarea efectelor acestor dispoziţii de abrogare readuce în vigoare dispoziţiile art. 205, 207 Cod penal.

Parchetul nu împărtăşeşte acest punct de vedere, susţinând că este absolut necesară intervenţia legiuitorului pentru a reincrimina insulta şi calomnia.

Dacă am împărtăşi acest punct de vedere, ar trebui să acceptăm şi ideea că decizia în speţă – 62/2007 a Curţii Constituţionale – nu produce practic nici un efect (adică legea de abrogare nu produce efecte juridice, dar în acelaşi timp nici legea abrogată).

Argumentarea că reintrarea în vigoare a dispoziţiilor art. 205-207 Cod penal ar contraveni dispoziţiilor art. 62 alin. 3 din Legea nr. 24/2000 potrivit cărora abrogarea unei legi abrogatoare nu face să renască legea abrogată se bazează pe o confuzie a celor două instituţii – abrogarea şi neconstituţionalitatea.

Cele două instituţii prezintă distincţii evidente care fac imposibilă confuzia dintre acestea.

Fără a face o analiză comparativă completă a celor două instituţii, se impun câteva precizări: în cazul abrogării, actele de dispoziţie aparţin fie organului emitent al actului ce se abrogă, fie celui superior ierarhic acestuia, pe când în cazul declarării neconstituţionalităţii competenţa revine Curţii Constituţionale care nu are mandat de  legiferare, deci fără a avea vreo implicare în adoptarea actului în cauză.

Apoi, actul abrogator este un act juridic normativ cu forţă egală sau superioară actului abrogat, decizia Curţii Constituţionale este un act jurisdicţional.

Efectele sunt de asemenea distincte: în cazul abrogării, legiuitorul poate decide dacă înlocuieşte sau nu reglementarea abrogată cu noi dispoziţii legale, în cazul constatării neconstituţionalităţii, Curtea Constituţională nu poate nici modifica, nici completa prevederile supuse controlului.

Doar având în vedere aceste aspecte, este evident că textul invocat de parchet nu are aplicabilitate în cauză, întrucât nu discutăm de  abrogarea actului abrogator, ci de declararea neconstituţionalităţii lui. Prevederea din art. 62 alin. 3 al Legea 24/2000, se aplică abrogării unei legi printr-un alt act normativ cu putere de lege, de rang egal sau superior. Prin controlul de constituţionalitate nu se abrogă textul de lege constatat ca neconstituţional, ci textul de lege neconstituţional se elimină din dreptul pozitiv şi nu mai produce efecte. Iar în cazul în care, sistarea producerii efectelor juridice priveşte o abrogare, atunci textul abrogat iniţial reintră în vigoare.

Decizia prin care Curtea Constituţională, în exercitarea controlului concret, posterior, rezolvă prin admiterea excepţiei de neconstituţionalitate este obligatorie şi produce efecte erga omnes şi nu numai inter partes litigantus, deşi este pronunţată în cadrul unui litigiu care există în faţa justiţiei între anumite părţi determinate. Prevederile legale declarate neconstituţionale de Curte ca urmare a soluţionării excepţiei nu mai pot face obiectul unei alte excepţii de neconstituţionalitate. Prevederea declarată neconstituţională rămâne în legislaţie, dar aplicarea ei, fiind constrânsă supremaţiei Constituţiei, încetează.

Cum Curtea Constituţională nu are mandat de legiferare, iar deciziile pronunţate de acesta sunt general obligatorii şi nu au putere numai pentru viitor, singura variantă de conciliere a rolului său de „legiuitor negativ” cu competenţa exclusivă de legiferare a Parlamentului, este reintrarea în vigoare a legii adoptate anterior şi abrogată prin legea neconstituţională.

În această situaţie, se dă satisfacţie şi principiului legalităţii incriminării şi prevederilor înscrise în art. 23 alin. 12 şi art. 73 alin.3 lit. h din Constituţie precum şi art. 2 Cod penal, infracţiunile şi pedepsele aplicabile fiind cele stabilite de legiuitor în legea abrogată şi ulterior reintrată în vigoare.

În concluzie, ceea ce incriminează cele două infracţiuni este legea, care le altfel le şi defineşte, prevăzând şi sancţiunile. Decizia Curţii constituţionale este doar actul prin care efectele actului abrogator dispar, actul al cărui rol nu este decât acela de reactivare a unor dispoziţii ale organului legislativ.

Alt aspect invocat de Parchet este acela că prin constatarea incriminării se încalcă dispoziţiile art.7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului deoarece legea n-ar fi previzibilă. Conform jurisprudenţei constante a Curţii, legea este previzibilă când norma de incriminare este redactată cu suficientă claritate astfel încât, orice persoană să îşi poată da seama dacă o acţiune sau inacţiune întră sub imperiul său.

Apreciem că dispoziţiilor art. 205-207 Cod penal nu li se poate reproşa lipsa de claritate. Astfel, definirea celor două infracţiuni se realizează prin formulări sintetice care includ toate modalităţile faptice de comitere a infracţiunii.

Nu împărtăşim ideea că decizia Curţii Constituţionale nu ar avea efectul previzibil de reintrare în vigoare a dispoziţiilor art. 205 – 207 Cod penal, chiar în cuprinsul acestuia se arată în mod expres că „ art. 146 lit. d din Constituţie nu exceptează de la controlul  de constituţionalitate dispoziţiile legale de abrogare şi că, în cazul constatării neconstituţionalităţii lor, acestea îşi încetează efectele juridice în condiţiile prev. de art. 147 alin. 1 din Constituţie, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării, continuă să producă efecte”.

Tot sub aspectul previzibilităţii, trebuie observat că după apariţia acestei decizii a Curţii Constituţionale toate codurile penale publicate conţin textele art. 205-207, precum şi decizia menţionată (fie in extenso, fie în rezumat).

De altfel, este logic să fie aşa pentru că este de neconceput ca un act jurisdicţional să nu fie apt de a produce efecte.

Faţă de cele expuse mai sus, în mod corect, prima instanţă a soluţionat cauza, hotărârea fiind legală şi temeinică, iar tribunalul în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b C.pr.pen. va respinge ca nefondat recursul penal declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea împotriva sentinţei penale nr. 1490/16 decembrie 2008 pronunţată de Judecătoria Oradea, pe care o menţine în totalitate.