Mijloace de probă nelegale. Expertiza comportamentului simulat.

Asupra căii de atac de faţă,

1. Prezentarea sesizării. Prin cererea înregistrată la această instanţă sub dosar nr. 1560/2009 (1290/323/2008)/18 martie 2009, Parchetul de pe lângă Judecătoria Târnăveni a declarat apel împotriva sentinţei penale nr. 167/12 decembrie 2008 pronunţate de Judecătoria Târnăveni în dosarul nr. 129/323/2008.

În motivarea căii de atac, sunt contestate legalitatea şi temeinicia hotărârii vizate atât sub aspectul achitării inculpatului Xxde sub acuza comiterii infracţiunilor de lipsire de libertate în mod ilegal şi de proxenetism, cât şi în ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepsei stabilite pentru infracţiunea de vătămare corporală gravă.

Astfel, relativ la nereţinerea la conturarea stării de fapt a declaraţiei făcute de partea vătămată Xxşi a testului efectuat în vederea detectării comportamentului simulat, se arată, în esenţă, că, prima instanţă a interpretat în mod nejustificat de restrictiv dispoziţiile Codului de procedură penală referitoare la probe şi mijloace de probă, considerând inadmisibile aceste metode, fără să ţină seama pe de o parte, că inadmisibilitatea operează în anumite cazuri expres prevăzute în lege, care nu sunt incidente în prezenta speţă, iar, pe de altă parte, de ceilalţi factori desprinşi din piesele dosarului care relevă un comportament deosebit de violent al inculpatului. Mai mult, în mod greşit a înlăturat declaraţiile d-lui Xxîn faza de urmărire penală, şi nu a depus toate diligenţele posibile pentru ca martorul să fie adus în faţa instanţei şi să fie ascultat în mod nemijlocit.

În plus, în raport cu caracterul deosebit de grav al infracţiunii de vătămare corporală gravă şi cu persoana inculpatului, cunoscut cu antecedente penale pentru infracţiuni săvârşite tot cu violenţă şi cu un comportament deosebit de agresiv, pedeapsa de 2 ani închisoare –de altfel, minimul special prevăzut de art. 182 alin. 1 C. pen.- este prea blândă, fiind insuficientă pentru atingerea scopurilor prevăzute de art. 52 C. pen.

Analizând apelul declarat prin prisma materialului aflat la dosarul nr. 129/323/2008 al Judecătoriei Târnăveni, a susţinerilor şi a concluziilor reprezentantului Ministerului Public şi ale intimatului, precum şi din oficiu, în limitele efectului devolutiv, se reţin următoarele:

2. Prezentarea hotărârii atacate. Prin sentinţa penală nr. 167/12 decembrie 2009, Judecătoria Târnăveni:

-în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. a C. pr. Pen., l-a achitat pe inculpatul Xxpentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prev. de art. 189 alin. 1 C. pen.;

-în baza aceloraşi temeiuri, l-a achitat pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism, prev. de art. 329 C. pen.;

-l-a condamant pe inculpatul Xxla pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă, prev. de art. 182 alin. 1 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a C. pen.;

-potrivit art. 61 C. pen., a revocat liberarea condiţionată privind pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată inculpatului prin dec. Pen. nr. 57/A/2 aprilie 2004 a Curţii de Apel Tg.-Mureş şi, în baza art. 39 alin. 2 C. pen., a contopit restul de pedeapsă rămas neexecutat de 118 zile cu pedeapsa stabilită inculpatului, aplicându-i acestuia pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare;

-ca pedeapsă accesorie, l-a privat pe inculpat de exerciţiul drepturilor civile prevăzute de art. 64 lit. a teya a II-a şi lit. b C. pen., pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 71 alin. 1 şi 2 C. pen.;

-în baza art. 88 C. pen., a dedus din durata pedepsei aplicate inculpatului durata reţinerii şi a arestării preventive, începând cu data de cembrie 2007, până la data de 18 februarie 2008;

-a luat act că partea vătămată Xx nu s-a constituit parte civilă în procesul penal;

-l-a obligat pe inculpat să suporte o parte din cheltuielile judiicare avansate de stat în cauză, restul cheltuielilor rămânând în sarcina statului.

Pentru pronunţarea acestei hotărâri, prima instanţă a reţinut, în esenţă că, la data de 1 iunie 2007, inculpatul Xxa fost liberat condiţionat din executarea unei pedepse care i-a fost aplicată anterior. Imediat după liberarea sa din penitenciar, inculpatul a cunoscut-o pe partea vătămată Xx care, în urma unor discuţii avute cu familia, plecase de acasă. Cei doi s-au stabilit împreună la domiciliul inculpatului din com. Mica, sat Abuş. La câteva zile după dispariţia părţii vătămate, familia a sesizat organele de poliţie despre acest fapt, iar, în urma cercetărilor efectuate, partea vătămată a fost găsită la domiciliul acuzatului. Invitată fiind la postul de poliţie din localitate, în faţa rudelor sale, partea vătămată şi-a exprimat în mod expres dorinţa de a rămâne împreună cu inculpatul.

După câteva zile de la acest moment, la începutul lunii august 2007, inculpatul împreună cu partea vătămată s-au deplasat în localitatea Lepindea la dorinţa acesteia din urmă de a-şi revedea familia. Cu acea ocazie, partea vătămată a rămas în satul Lepindea, la domiciliul părinţilor săi, însă, după câteva zile s-a întors la locuinţa inculpatului, exprimându-şi dorinţa de a locui împreună cu acesta.

În data de 15 august 2007, inculpatul, împreună cu fratele său Xxşi partea vătămată Xx se aflau în staţia de autobuz din localitatea Abuş, inculpatul intenţionând să se deplaseze în Tg.-Mureş pentru a vinde nişte piese auto, lucru care nu s-a mai întâmplat. Pe drumul de întoarcere spre locuinţa inculpatului, acesta i-a aplicat părţii vătămate mai multe lovituri cu pumnii şi picioarele, aducând-o în stare de inconştienţă. Mai târziu, în cursul aceleiaşi zile, întrucât partea vătămată acuza dureri mari, inculpatul a transportat-o la Spitalul municipal Târnăveni, de unde partea vătămată a fost dusă cu salvarea la Clinica de Ortopedie  maxilo-facială din Tg.-Mureş, unde a fost internată şi operată. În urma loviturilor care i-au fost aplicate, partea vătămată a suferit leziuni corporale care au necesitat pentru vindecare, iniţial, 50-55 zile îngrijiri medicale, iar după reexaminarea acesteia şi având în vedere evoluţia nefavorabilă a fracturi iduble mandibulare, Institutul de Medicină Legală Tg.-Mureş a emis în 22 octombrie 2007 o completare a certificatului medico-legal, numărul de îngrijiri medicale fiind indicat la 65-70.

a) În ceea ce priveşte infracţiunea de vătămare corporală gravă, prima instanţă a constatat că fapta există, că a fost săvârşită de inculpatul Xxşi a fost comisă cu vinovăţia specifică prev. de art. 182 alin. 1 C. pen., astfel că, pornind de la criteriile generale de individualizare judiciară a pedepsei, i-a stabilit acestuia o pedeapsă principală de 2 ani închisoare.

b) Relativ la infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal pentru care poartă acuza, prima instanţă a reţinut că susţinerile părţii vătămate potrivit cărora inculpatul ar fi împiedicat-o în prima jumătate a lunii august 2007 să se întoarcă la locuinţa familiei, că acesta, însoţit de o altă persoană, ar fi luat-o cu forţa din localitatea de domiciliu a familiei ei, a introdu-o într-o maşină galbenă şi ar fi dus-o în comuna Mica, nu sunt confirmate de nicio dovadă existentă la dosar, astfel încât în favoarea inculpatului funcţionează pe deplin principiul in dubio pro reo, impunându-se achitarea sa de sub acuza comiterii infracţiunii de lipsire d libertate în mod ilegal.

c) În privinţa infracţiunii de proxenetism de care, de asemenea, a fost acuzat inculpatul, prima instanţă a subliniat, de asemenea, pe de o parte, caracterul divizibil al declaraţiilor de parte vătămată, iar pe de altă parte, împrejurarea după care alegaţiile părţii nu se coroborează cu nicio probă legal administrată în proces. Prin urmare, se impune aceeaşi soluţie de achitare a d-lui Xxde sub acuza săvârşirii infracţiunii de proxenetism.

În acest context, singurele afirmaţii care ar susţine cele relatate de partea vătămată ar fi cele ale d-lui Xx Robert, ascultat în cursul urmăririi penale în calitate de parte vătămată şi care nu a mai fost găsit să fie audiat în faţa instanţei în calitate de martor, însă aceste declaraţii nu au fost luate în considerare de către instanţă, fiind date cu încălcarea dispoziţiilor art. 73 alin. 2 C. pr.pen., art. 77 C. pr. Pen. şi art. 86 alin. 3 C.pr. pen.

c) Totodată, legat de toate trei infracţiunile care formează obiectul judecăţii, judecătoria a înlăturat de la conturarea stării de fapt şi raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 163/27 /5 februarie 2008 asupra comportamentului simulat al inculpatului, deoarece testarea sincerităţii declaraţiilor unei persoane prin tehnici de depistare a factorilor fiziologici ai emoţiei, deşi are un fundament ştiinţific, nu poate fi acceptată ca mijloc de probă ori procedeu probator, neregăsindu-se între mijloacele de probă prev. de art. 64 C. pr. Pen. În plus, înregistrările poligrafice sunt realtiv imperfecte, indicatorii analizaţi în detecţia nesincerităţii fiind dependenţi de manifestările emotive ale persoanei respective. Totdată, o persoană care este acuzată în procesul penal nu este obligată să spună tot ce ştie sau să nu denatureze adevărul, deoarece există un subiectivism firesc atât al persoanei acuzate, cât şi acelei acare acuză sau are un interes în cauză, acesta fiind, de altfel, motivul pentru care art. 69 şi art. 75 C. pr. Pen. impun coroborarea declaraţiilor inculpatului sau părţilor vătămate cu alte probe administrate în cauză.

3. Punctul de vedere al instanţei de control. În ceea ce priveşte expunerea stării de fapt; constatarea vinovăţiei inculpatului în comiterea infracţiunii de vătămare corporală gravă; încadrarea juridică dată faptei; individualizarea modalităţii de executare a pedepsei principale, aplicarea pedepsei accesorii; deducerea din pedeapsa principală a duratei reţinerii şi a arestării preventive; achitarea inculpatului Xxpentru săvârşirea infracţiunilor de lipsire de libertate în mod ilegal şi proxenetism; temeiurile achitării; constatările vizând situaţia părţii vătămate în proces; obligarea inculpatului la suportarea cheltuielilor judiciare avansate de stat în cauză, hotărârea în discuţie este la adăpost de critici.

Cu toate acestea, apelul promovat în cauză de procuror împotriva sentinţei penale nr. 167/12 decembrie 2008 a Judecătoriei Târnăveni este fondat, iar împrejurările pe care le vom expune în continuare vor determina, în temeiul art. 379, pct. 2, lit. a C. pr. pen., admiterea căii de atac, cu consecinţele desfiinţării parţiale a sentinţei şi rejudecării în apel a pricinii, în următoarele limite:

3.1. În procesul de individualizare judiciară a pedepsei de stabilit inculpatului Xxpentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă, vom porni de la criteriile fixate de textul art. 72 C. pen. şi anume: -gradul de pericol social concret al infracţiunii comise, reflectat în împrejurări care compun conţinutul constitutiv al vătămării corporale grave, dar şi extrinseci acestuia, cum sunt, în esenţă: contextul în care au fost aplicate loviturile, modalităţile de acţiune, numărul şi intensitatea violenţelor fizice îndreptate împotriva victimei, manifestarea agresivităţii împotriva unei persoane cu capacităţi de apărare net inferioare forţei fizice a inculpatului şi faţă de care, date fiind relaţiile existente între ei, trebuia să manifeste tandreţe şi afectivitate şi nu violenţă, urmările cauzate constând în atingerea gravă a integrităţii corporale a subiectului pasiv;

-persoana inculpatului, care nu se află la prima confruntare cu legea penală suferind anterior alte patru condamnări din care două pentru infracţiuni cu violenţă. În raport de pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată inculpatului prin decizia penală nr. 58/A/2 aprilie 2004 a Curţii de Apel Tg.-Mureş, infracţiunea de vătămare corporală gravă care face obiectul judecăţii este comisă în condiţiile recidivei mari postcondamnatorii, noua infracţiune fiind săvârşită după condamnarea prin hotărârea menţionată şi la scurt timp după liberarea condiţionată din executarea pedepsei de 5 ani închisoare, ceea ce demonstrează că nici o nouă condamnare definitivă la pedeapsa închisorii nu a fost pentru el un avertisment suficient de puternic în vederea îndreptării. În acest context, vom observa, de asemenea şi atitudinea inculpatului ulterioară săvârşirii infracţiunii faţă de victimă -pe care a transportat-o la spital, gest impus însă de starea gravă în care se afla subiectul pasiv- şi în faţa autorităţilor judiciare, asumându-şi parţial responsabilitatea pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă. Concluzia noastră privind asumarea doar parţială a responsabilităţii se bazează atât pe afirmaţiile nesusţinute ale inculpatului după care el a acţionat ca urmare a actelor pretins provocatoare ale victimei, cât şi pe negarea gravităţii rezultatului activităţii sale;

-dipoziţiile părţii generale a Codului penal incidente la speţă, însemnând prevederile art. 37 lit. a C. pen., privind definirea recidivei mari postcondamnatorii şi ale art. 61 C. pen., asupra revocării liberării condiţionate şi modalităţii speciale de sancţionare a recidivei în acest caz.

-limitele de pedeapsă fixate în textul art. 182 alin. 1 C. pen., de la 2 la 7 ani..

În circumstanţele dezvoltate mai sus, o pedeapsă de 2 ani închisoare la care s-a oprit judecătoria nu reflectă gradul de pericol social al infracţiunii şi al inculpatului şi nici nu răspunde în cazul de faţă scopurilor pedepsei, asemenea finalităţi putând fi atinse printr-o sancţiune privativă de libertate de 5 ani închisoare, care satisface principiul proporţionalităţii şi este menită să contribuie în concret şi în mod eficient la prevenţia generală şi la reeducarea inculpatului.

3.2. Prima instanţă, stabilind tratamentul sancţionator al recidivei mari postcondamnatorii, a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 39 alin. 2 C. pen. Cum am subliniat mai sus, infracţiunea de vătămare corporală gravă a fost săvârşită de d-l Xxîn cursul liberării condiţionate din executarea pedepsei de 5 ani închisoare aplicată prin decizia penală nr. 58/A/2004 a Curţii de Apel Tg.-Mureş. În această situaţie, îndeplinite fiind condiţiile recidivei mari postcondamnatorii, tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni are loc nu după exigenţele art.39 C. pen., care reprezintă dreptul comun în materia stabilirii pedepsei pentru recidivă, ci după prevederile art. 61 C. pen. care constituie dreptul special în privinţa pedepsirii recidivei după condamnare, când noua infracţiune a fost săvârşită în cursul liberării condiţionate, iar acest beneficiu a fost revocat de instanţă.

Pentru motivele expuse, în rejudecare, vom dispune condamnarea inculpatului Xxla pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă, prev. de art. 182 alin. 1 C. pen., cu reţinerea art. 37 lit. a C. pen., în dauna părţii vătămate Xx.

Conform art. 61 C. pen., vom revoca liberarea condiţionată în privinţa restului de 118 zile închisoare rămas de executat din pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată prin decizia penală nr. 58/A/2004 a Curţii de Apel Tg.-Mureş, contopeşte acest rest cu pedeapsa de 5 ani închisoare stabilită prin prezenta hotărâre şi vom aplica inculpatului pedeapsa principală de 5 ani  închisoare.

Vom menţine restul dispoziţiilor sentinţei penale apelate privind achitarea inculpatului Xxpentru săvârşirea infracţiunilor de lipsire de libertate în mod ilegal şi proxenetism; temeiurile achitării; aplicarea pedepsei accesorii; deducerea din pedeapsa principală a duratei reţinerii şi a arestării preventive; constatările vizând situaţia părţii vătămate în proces (care a renunţat la constituirea de parte civilă); obligarea inculpatului la suportarea cheltuielilor judiciare avansate de stat în cauză.

3.3. Primele două motive de apel invocate de procuror nu le vom primi, subliniind şi noi, în acord cu argumentele pe larg dezvoltate de judecătorie că probele administrate în cauză nu dovedesc dincolo de orice dubiu legitim existenţa faptelor de lipsire de libertate în mod ilegal şi proxenetism.

În considerarea acestei idei, amintim, în primul rând, că declaraţiile părţilor în procedurile penale sunt divizibile, ele putând contribui la aflarea adevărului, potrivit art. 69 şi art. 75 C. pr. Pen., numai dacă se coroborează cu restul probelor administrate în cauză. Prevederile din Codul de procedură penală invocate sunt fireşti, dat fiind subiectivismul acestora justificat de poziţia procesuală din care acţionează în proces.

Sarcina administrării  probelor (în faza de urmărire penală) şi propunerii lor (în faza de judecată) revine organului de urmărire penală (procurorului sau organului de cercetare penală pentru faza prealabilă) şi, respectiv, procurorului (pentru faza de judecată) ca titular al funcţiei de acuzare. Rolul activ al instanţei, consacrat în prevederile art. 287, alin. 1 C. pr. pen., nu poate fi privit singular, ci doar în ansamblul principiilor care guvernează procesul penal. Astfel, rolul activ al instanţei de judecată este limitat de principiile egalităţii armelor şi separării funcţiilor procesuale. În virtutea principiului rolului activ, judecătorul, ca reprezentant al funcţiei de jurisdicţie, ocupă poziţia unui arbitru, rolul său activ având în esenţă patru conotaţii: obligativitatea înştiinţării participanţilor la procesul penal asupra drepturilor şi obligaţiilor lor procesuale; obligaţia analizei şi dispunerii cu privire la cererile şi probele propuse de procuror şi părţi; obligaţia evaluării cu obiectivitate a probelor administrate în cauză, pentru pronunţarea soluţiilor procesuale prevăzute de lege, precum şi obligaţia propunerii acelor probe neutre (care nici nu profită, nici nu prejudiciază situaţia părţilor), în vederea aflării adevărului. Cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege, instanţa nu are posibilitatea să propună dovezi în acuzarea inculpatului sau apărarea vreuneia dintre părţi, în caz contrar, s-ar încălca principiile egalităţii de şanse şi separării funcţiilor procesuale şi implicit dreptul la un proces echitabil. Această obligaţie revine numai reprezentantului Ministerului Public şi/sau părţilor.

În prezenta cauză, procurorul nu a oferit dovezi valabile care să confirme relatările părţii vătămate cu privire la existenţa infracţiunilor de proxenetism şi lipsire de libertate în mod ilegal şi să înlăture afirmaţiile constante ale acuzatului după care el nu a comis aceste fapte., subliniind că agresivitatea comportamentală a acuzatului anterioară faptelor care au declanşat procedurile nu poate sub nicio formă să constituie o probă de vinovăţie, ci este un element cu incidenţă ulterioară în procesul de individualizare judiciară a pedepsei.

În al doilea rând, probele care pot fundamenta o soluţie de condamnare trebuie să răspundă în mod adecvat principiului strictei legalităţi care guvernează procedura penală.

a) Relativ la infracţiunea de proxenetism, declaraţiile făcute de d-l Xxîn cursul urmăririi penale confirmă parţial cele afirmate de partea vătămată, la rândul ei, pe de o parte, inconsecventă cu privire la episodul în care pretinde că inculpatul l-ar fi îndemnat pe Xxsă întreţină relaţii sexuale cu partea vătămată în schimbul a 5 lei, iar, pe de altă parte, omiţând să amintească despre alte momente în care inculpatul ar fi „oferit-o” d-lui Xx, dar despre care acesta povesteşte în declaraţiile făcute.

Alături de cele precizate de prima instanţă asupra nevalabilităţii luării declaraţiilor d-lui Xx Robert, care sunt decisive în privinţa acuzării inculpatului de infracţiunea de proxenetism, evidenţiem un alt motiv care ne determină să nu luăm în considerare declaraţia acestuia şi care ţine de salvgardarea drepturilor apărării şi implicit a dreptului la un proces echitabil. Din această perspectivă, constatăm că, la audierile, în calitate de parte vătămată din datele de 20 octombrie  şi 25 octombrie 2007, inculpatul sau avocatul acestuia nu a participat şi nici nu a avut posibilitatea obiectivă să participe, nefiind informaţi asupra audierii. După această dată, deşi relatările făcute de d-l Xx erau diametral opuse celor ale inculpatului, nu s-a realizat o confruntare între cei doi, iar apoi d-l Xxnu a mai fost găsit pentru a fi ascultat în faţa instanţei în condiţii de nemijlocire şi contradictorialitate. Contrar celor susţinute de procuror cu ocazia apelului, observăm că instanţa a efectuat suficiente demersuri pentru identificarea noii locuinţe a martorului, demers care nu s-a putut realiza dat fiind caracterul nomad al activităţii prestate de acesta. Dacă reprezentantul Ministerului Public ar fi deţinut date cu privire la locuinţa actuală a martorului, ar fi trebuit să le înfăţişeze în termen util instanţei.

În acest fel, acuzatul nu a avut niciun moment o ocazie adecvată să interogheze martorul (în particularităţile cauzei şi în contextul supus analizei, termenul de martor îl vom utiliza în sens larg) şi să-i verifice credibilitatea. Întrucât, în cauză, nu există alte probe care să susţină alegaţiile părţii vătămate Costea Maria şi vinovăţia inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism, o dispoziţie de condamnare întemeiată exclusiv pe mărturia d-lui Xxeste incompatibilă cu garanţiile oferite de art. 6 paragrafele 1 şi 3 lit. d din Convenţia europeană asupra drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

b) Asupra infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, nicio dovadă administrată în cauză nu vine în susţinerea declaraţiilor părţii vătămate, care, de altfel, pe de o parte, conţin şi alte elemente nesusţinute (cum sunt cel expus sub litera a) şi cel asupra momentului în care ar fi adus la cunoştinţa medicului de gardă că a fost lovită), iar, pe de altă parte, nu au expus în amănunt detaliile invocatei răpiri de pe stradă, nu a fost niciodată în măsură să descrie şoferul şi să ofere amănunte ale autoturismului cu care pretinde că a fost transportată din satul de domiciliu la locuinţa acuzatului, de natură să facă posibilă identificarea şoferului sau a maşinii. Dimpotrivă, depoziţiile martorilor Xx, Xxşi Xxconfirmă mai degrabă varianta oferită de acuzat, după care partea vătămată s-a întors şi a rămas de bună-voie la locuinţa acestuia din urmă.

c) Cât priveşte raportul de constatare tehnico-ştiinţifică asupra comportamentului simulat al inculpatului, examinat cu referire la toate infracţiunile deduse judecăţii, recurgerea la acest procedeu probator este inadmisibilă prin natura lui  în procesul penal, iar o informaţie obţinută prin această metodă trebuie înlăturată în considerarea dispoziţiilor art. 64 alin. 2 C. pr. Pen., deoarece înfrânge dreptul la tăcere şi voinţa liberă a subiectului chestionat.

4. Cheltuielile judiciare. Văzând soluţia principală adusă apelului, conform art. 192, alin. 3 C. pr. Pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în judecarea apelului vor rămâne în sarcina statului.

Onorariul avocatului desemnat din oficiu pentru inculpatul Xx, în cuantum de 200 lei (RON), se va plăti din fondurile Ministerului Justiţiei.

Domenii speta

Spete similare