Pătrunderea în zona de siguranţă a căii ferate.

Hotărâre 249/a din 19.06.2009


Asupra căii de atac de faţă,

1. Prezentarea sesizării. Prin cererea înregistrată la această instanţă sub dosar nr. 5366/2008 (1039/289/2007)/15 octombrie 2008, Parchetul de pe lângă Judecătoria Reghin a declarat apel împotriva sentinţei penale nr. 294/11 iunie 2008 pronunţate de Judecătoria Reghin în dosarul nr. 1039/289/2007.

În motivarea apelului, este contestată temeinicia hotărârii judecătoriei, sub aspectul modalităţii de soluţionare a acţiunii penale puse în mişcare împotriva inculpatului Xx, prin achitarea acestuia de sub acuza comiterii infracţiunii de pătrundere fără drept şi refuzul părăsirii zonei de siguranţă a infrastructurii feroviare publice, prevăzută de art. 4 alin. 2 din Legea nr. 289/2005. În opinia procurorului, probele administrate în cauză confirmă că fapta dedusă judecăţii există, că a fost săvârşită de inculpat şi a fost comisă cu vinovăţia specifică, fiind astfel îndeplinite condiţiile condamnării inculpatului.

Analizând apelul promovat prin prisma materialului dosarului nr. 1039/289/2007 al Judecătoriei Reghin, a motivelor şi concluziilor reprezentantului Ministerului Public şi ale avocatului inculpatului, precum şi din oficiu, în limitele efectului devolutiv, se reţin următoarele:

2. Prezentarea hotărârii atacate. Prin sentinţa penală nr. 294/11 iunie 2008, Judecătoria Reghin: -„în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a” C. pr. Pen., l-a achitat pe inculpatul Xx pentru săvârşirea infracţiunii de pătrundere fără drept şi refuzul părăsirii zonei de siguranţă a infrastructurii feroviare publice, prevăzută de art. 4 alin. 2 din Legea nr. 289/2005;

-în temeiul art. 346 alin. 3 C. pr. Pen., a respins acţiunea civilă promovată de partea civilă Vlaic Emil;

-a făcut aplicarea art. 192 alin. 3 C. pr. Pen.

Pentru pronunţarea acestei hotărâri, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că pentru realizarea elementului material al laturii obiective a infracţiunii care face obiectul judecăţii trebuie să fie îndeplinite cumulativ două condiţii: prima constă în pătrunderea fără drept a persoanei neautorizate în zona de siguranţă a infrastructurii feroviare publice, care este întrunită în cauză, şi a doua constă în refuzul de a părăsi această zonă. Această din urmă cerinţă nu rezultă din piesele dosarului, aşa cum nu reiese nici legătura cauzală dintre actele de agresiune exercitate de inculpatul Xx împotriva paznicului Vlaic Emil.

3. Punctul de vedere al instanţei de control. 3.1. Cu privire la apelul pendinte, a)  în ceea ce priveşte expunerea stării de fapt; analiza detaliată a probelor; motivarea soluţiei de achitare, temeiul general al achitării inculpatului, modalitatea de soluţionare a acţiunii civile şi aplicarea dispoziţiilor art. 192, alin. 3 C. pr. pen. hotărârea în discuţie este la adăpost de critici.

Astfel, argumentele prezentate de instanţa de prim grad în motivarea rezolvării la care s-a oprit prin sentinţa penală din 11 iunie 2008 sunt pertinente, două aspecte sunt de semnalat care, de altfel, vor atrage admiterea căii de atac, potrivit art. 379 pct. 2 lit. a C. pr. pen., cu consecinţele desfiinţării parţiale a sentinţei judecătoriei şi reformării sentinţei în apel în următoarele limite:

a1) Art. 4 alin. 2 din Legea nr. 289/2005 prevede modalităţile de agravare a infracţiunii înscrise în alineatul 1 al aceluiaşi articol şi nu o infracţiune distinctă, astfel că textul alin. 2 nu are o existenţă distinctă, ci numai prin raportare la alin. 1 care defineşte infracţiunea în cauză. Prin urmare, din raţiuni de tehnică a stabilirii faptei deduse judecăţii în textul incriminator, prin prezenta decizie vom dispune schimbarea încadrării juridice în formula pusă în discuţie la termenul din 23 martie 2009, din infracţiunea prev. de art. 4 alin. 2 din Legea nr. 289/2005 în aceeaşi faptă prev. de art. 4 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 289/2005.

b1)Achitându-l pe inculpatul Xx, judecătoria a omis să indice în dispozitivul sentinţei temeiul concret dintre cele prevăzute de art. 10 lit. a-e C. pr. pen., pe care se întemeiază soluţia. Este adevărat că acest temei a fost menţionat şi dezvoltat în considerentele hotărârii, însă acest lucru nu complineşte obligaţia impusă de art. 357 alin. 1 C. pr. pen., privind arătarea în dispozitiv a cauzei pe care se întemeiază achitarea. Acest aspect poate fi remediat însă în al doilea grad, având în vedere natura apelului ca a doua şi ultima instanţă de fond.

Astfel, considerând şi noi că faptei îi lipseşte latura obiectivă pentru a fi considerată infracţiune, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d C. pr. pen., prin prezenta vom dispune achitarea inculpatului Xx de sub acuza comiterii infracţiunii de pătrundere fără drept şi refuzul părăsirii zonei de siguranţă a infrastructurii feroviare publice, prevăzută de art. 4 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 289/2005, menţinând restul dispoziţiilor primei instanţe.

b) Cu privire la motivele expuse în apel de procuror, nu le vom primi, subliniind şi noi, în acord cu judecătoria, că, pentru realizarea elementului material al infracţiunii incriminate de art. 4 din Legea nr. 289/2005, trebuie îndeplinite două condiţii: 1) existenţa unei acţiuni constând în pătrunderea fără drept în zona de siguranţă a infrastructurii feroviare şi 2) existenţa unei inacţiuni care constă în refuzul părăsirii acestei zone. Acţiunea şi inacţiunea enunţate nu sunt forme alternative ale conţinutului constitutiv al infracţiunii, ci cerinţe ale elementului material, care trebuie îndeplinite cumulativ, fapt care rezultă din interpretarea gramaticală a textului incriminator care utilizează conjuncţia copulativă şi, nu conjuncţia adversativă sau. Totodată, pentru conturarea acţiunii, este nevoie, pe de o parte, ca zona de siguranţă să fie marcată prin afişe sau semne corespunzătoare, potrivit art. 2 din Lege, iar, pe de altă parte, ca subiectul activ să pătrundă în această zonă fără să aibă aptitudinea legală să o facă. Pentru împlinirea celei de a doua cerinţe, este necesar să existe o cerere expresă din partea oricărei persoane ca subiectul activ să părăsească zona, solicitare care să se izbească de refuzul expres sau tacit al făptuitorului.

Alineatul 2 al art. 4 din Lege sub forma exercitării violenţelor incriminează o infracţiune complexă, în care lovirea sau alte violenţe este absorbită ca element circumstanţial de agravare. Pentru realizarea formei agravate este necesară constatarea unei legături de la cauză la efect, în construcţia acestei legături întrebuinţarea violenţei trebuie să se realizeze fie pentru pătrunderea în zona vizată, fie pentru rămânerea în acea zonă după ce făptuitorului i s-a cerut să o părăsească. În acest context, exercitarea unor acte de violenţă nu creează o prezumţie legală că acestea au fost întrebuinţate pentru pătrunderea sau rămânerea în zonă, fiind necesar pentru existenţa infracţiunii să se stabilească pe bază de probe legătura cauzală dintre acestea şi acţiunea ori omisiunea pretinse de textul incriminator.

Declaraţiile părţilor şi ale martorilor ascultaţi în cauză confirmă că inculpatul, în data de 5 octombrie 2006 a pătruns în zona de siguranţă a infrastructurii feroviare, marcată prin bariera lăsată, fără să fie îndreptăţit potrivit legii în acest sens, astfel încât îndeplinirea primei condiţii a elementului material nu implică discuţii.

În schimb, niciun element de fapt desprins din declaraţiile părţilor ori din depoziţiile martorilor, nici chiar relatările părţii vătămate sau ale martorului Xx (străin de oricare dintre părţi) nu susţin teza după care d-l Xxsau o altă persoană i-ar fi cerut inculpatului să părăsească zona. În acest sens, întrebarea părţii vătămate adresată acuzatului „ce caută acolo” nu echivalează cu solicitarea de părăsire a zonei, iar violenţele aplicate de inculpat părţii vătămate, cum arătam mai sus, nu reprezintă o dispensă de probe, ci determină cel mult o prezumţie simplă de refuz (şi aceasta pusă sub semnul întrebării, din moment ce actele acuzatului au venit ca răspuns al atitudinii agresive a părţii vătămate), care însă nu poate sub nicio formă să aibă aptitudinea de a duce la o hotărâre de condamnare a celui trimis în judecată.

3.2.Aspecte de procedură. a) inculpatul, deşi legal citat, nu s-a înfăţişat de al doilea grad pentru a-şi prezenta apărările. Instanţa de apel a fost în imposibilitate să facă aplicarea art. 378 alin. 11 C. pr. pen., aceasta întrucât, în primul rând, deşi cunoştea de existenţa procesului, aşa cum rezultă din împrejurările înfăţişării la Judecătoria Reghin şi angajării unui avocat în apel care să studieze dosarul, inculpatul nu a manifestat un minim de interes să compară în faţa Tribunalului Mureş. În al doilea rând, deşi s-au făcut demersuri în vederea aducerii lui cu mandat de aducere, procesul verbal de neexecutare a acestuia confirmă că inculpatul este plecat în Italia, iar acesta nu şi-a indicat adresa din străinătate de unde să fie citat.

b) actul originar de sesizare a instanţei a fost emis la data de 15 mai 2007, la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie încă nu procedase la interpretarea prevederilor art. 264 alin. 3 C. pr.pen., astfel încât la acel moment rechizitoriul era supus verificărilor din partea conducătorului parchetului sau, după caz, a procurorului ierarhic superior, însă despre efectuarea acestor verificări nu era obligatoriu să se facă menţiune pe chiar actul de sesizare. În cauză, îndeplinirea obligaţiei pozitive impuse de art. 264 alin. 3 C.pr. pen. este confirmată de precizările făcute de prim procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Reghin în cuprinsul adresei de înaintare a dosarului de urmărire penală în instanţă. Prin urmare, rechizitoriul procurorului răspunde exigenţelor de legalitate.

4. Cheltuielile judiciare. Potrivit art. 192, alin. 3 C. pr. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în judecarea apelului vor rămâne în sarcina statului, dată fiind soluţia principală adusă căii de atac.

Onorariul avocatului desemnat din oficiu pentru inculpat, în sumă de 200 lei, se va plăti din fondurile Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.