Nulitatea urmăririi penale. Condiţii de existenţă.

Asupra căilor de atac de faţă,

I. Prezentarea sesizărilor. 1. Prin cererea înregistrată la această instanţă sub dosar nr. 1796/2009(9662/320/2008)/26 martie 2009, inculpata Xx a declarat recurs împotriva sentinţei penale nr. 307/6 martie 2009 pronunţate de Judecătoria Tg.-Mureş în dosarul nr. 9662/320/2008.

În motivarea căii de atac, în esenţă, inculpata contestă temeinicia hotărârii primei instanţe sub aspectul dispoziţiei privind respingerea unei părţi însemnate a excepţiilor de procedură invocate de acuzată în faţa judecătoriei.

2. Prin cererea înregistrată la Tribunalul Mureş sub acelaşi număr, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Tg.-Mureş a declarat recurs împotriva sentinţei penale nr. 307/6 martie 2009 pronunţate de Judecătoria Tg.-Mureş în dosarul nr. 9662/320/2008.

În motivarea recursului, procurorul contestă, la rândul său, temeinicia dispoziţiei primei instanţe de dezivenstire şi restituire a cauzei la Parchet în vederea refacerii urmăririi penale. În acest sens, titularul recursului susţine că actele de urmărire penală prin care a fost autorizată interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice ale inculpatei au fost efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale referitoare la competenţa după materie.

Analizând recursurile formulate în cauză prin prisma materialului dosarului nr. 9662/320/2008 al Judecătoriei Tg.-Mureş, a susţinerilor şi concluziilor recurenţilor, precum şi din oficiu în limitele efectului devolutiv, se reţin următoarele:

II. Prezentarea hotărârii atacate. Prin sentinţa penală nr. 307/6 martie 2009, Judecătoria Tg.-Mureş: -în baza art. 302 C. pr. Pen. raportat la art. 197 alin. 2 C. pr. Pen., a admis excepţia nulităţii absolute a actelor de urmărire penală prin care s-a autorizat interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice ale inculpatei Xx, ca urmare a îndeplinirii acestora cu nesocotirea dispoziţiilor legale referitoare la competenţa după materie;

-în temeiul art. 332 alin. 2 C. pr. Pen., a dispus restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale;

-a respins ca neîntemeiate sau tardive toate celelate excepţii invocate cu privire la nulitatea sau vicierea actelor de urmărire penală;

-a făcut aplicarea dispoziţiilor art.192 alin. 3 C. pr. Pen.

Pentru pronunţarea acestei hotărâri, prima instanţă a constatat necompetenţa materială a  judecătorului de la Tribunalul Mureş care a autorizat interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice ale inculpatei Xx, fapt sancţionat cu nulitatea absolută a acestor acte de urmărire penală, singurul remediu pentru corectarea neregularităţii fiind refacerea urmăririi penale potrivit dispoziţiilor art. 332 alin. 2 C. pr. Pen.

Judecătoria Tg.-Mureş a subliniat, în continuare că, deşi ar putea fi considerate ca fondate, întrucât nu au fost invocate în termenul prescris de art. 197 alin. 4 C.pr.pen., sunt tardive excepţiile aceleiaşi inculpate privind: a) nevalabilitatea încheierilor judecătorului de la Tribunalul Mureş în baza cărora au fost emise cele trei autorizaţii de interceptare şi înregistrare a convorbirilor telefonice, întrucât nu au cuprins indiciile concrete şi faptele care justificau măsura interceptării şi înregistrării convorbirilor telefonice ale inculpatei; b) nevalabilitatea aceloraşi încheieri, deoarece în cuprinsul acestora nu au fost menţionate expres infracţiuni dintre cele limitativ enunţate în textul art. 911 C. pr. Pen. săvârşite sau pentru comiterea cărora ar fi făcut pregătiri inculpata.

Totodată, instanţa a considerat nefondate alte trei excepţii ale acuzatei şi a demontat  pe larg şi în mod adecvat alegaţiile d-nei Xx relative la: a) necompetenţa materială a organului care a efectuat interceptarea convorbirilor telefonice; b) autorizaţiile de interceptare şi înregistrare care ar fi nefondate, şi la interceptarea convorbirilor care este abuzivă; c) efectuarea înregistrărilor şi interceptărilor anterior etapei actelor premergătoare sau începerii urmăririi penale, fără însă să fie cuprinse în procesul verbal de consemnare a actelor premergătoare.

III. Punctul de vedere al instanţei de recurs.

III. 1. Asupra recursului inculpatei Xx, constatăm că sentinţa penală recurată a fost pronunţată de Judecătoria Tg.-Mureş la data de 6 martie 2009. Întrucât inculpata a fost prezentă la termenul din 3 martie 2009 când s-au purtat dezbaterile judiicare asupra chestiunilor privind valabilitatea urmăririi penale şi dezinvestirea instanţei, potrivit art. 3853 alin. 2  cu referire la art. 363 alin. 3 C. pr. Pen., pentru ea termenul de recurs curge de la data pronunţării hotărârii, respectiv 6 martie 2009, şi nu de la momentul la care ssentinţa i-a fost comunicată. Totodată, termenul de recurs nu este cel general de 10 zile, ci cel special de 3 zile prevăzut de art. 332 alin. 4 C. pr. Pen. În considerarea acestei idei, ultima zi în care inculpata trebuia fie să trimită prin scrisoare recomandată, fie să îşi înregistreze în instanţă cererea de recurs era pentru data de 9 martie 2009 (la determinarea acestei date, am avut în vedere natura procedurală a termenului de recurs –calculul făcându-se pe zile libere- precum şi prorogarea permisă de art. 187 alin. 1 C. pr. Pen., astfel că, întrucât ultima zi a termenului cădea într-o sâmbătă, zi nelucrătoare, acesta s-a prorogat până la finalul primei zile lucrătoare).

Cu toate acestea, d-na Xx a expediat cererea de recurs abia în data de 12 martie 2009, prin urmare cu depăşirea termenului peremptoriu impus de art. 332 alin. 4 C. pr. Pen. de declarare a căii ordinare de atac a recursului şi, întrucât nu există vreun motiv de repunere în termen, în temeiul art.38515  pct. 1 lit. a C. pr. pen., recursul promovat de inculpată va fi respins ca tardiv, cu consecinţa neexaminării pe fond a criticilor pe care ea le-a adus sentinţei Judecătoriei Tg.-Mureş.

În acest context, subliniem, în primul rând, că indicarea greşită în dispozitivul hotărârii a termenului de recurs de 10 zile, în locul celui de 3 zile valabil în cazul special al dezinvestirii instanţei prin restituirea pricinii pentru refacerea urmăririi penale, nu se încadrează sub nicio formă în noţiunea împrejurărilor excepţionale de împiedicare care pot justifica repunerea în termenul de recurs, din două motive: mai întâi, termenul special de 3 zile este instituit prin lege, iar judecătorul nu îi este permis să instituie cauze derogatorii; apoi, inculpata are obligaţia pozitivă a cunoaşterii legii penale, materiale sau procedurale.

În al doilea rând, nu împărtăşim opinia d-lui avocat după care, fiind un text special, art. 332 C. pr. Pen. are întâietate în raport de cel general şi, deoarece acuzata nu a participat la pronunţarea sentinţei, pentru ea termenul curge de la comunicare şi nu de la pronunţare. În acest sens, suntem de acord că, cu referire la calea de atac împotriva sentinţei de dezînvestire, textul art. 332 C. pr. Pen. reprezintă dreptul special, care este însă derogator numai în ceea ce priveşte termenul de declarare a recursului: de 3 zile, în loc de termenul general de 10 zile. Referitor la momentul din care începe să curgă acest termen, dispoziţiile art. 332 alin. 4 C.pr.pen. se mărginesc să indice pronunţarea pentru cei prezenţi şi comunicarea pentru cei lipsă, fără să menţioneze şi stadiul procesual la care persoana care se consideră lezată prin hotărârea instanţei trebuie să fie prezentă sau absentă pentru ca termenul să înceapă să curgă pentru ea de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Dacă s-ar fi dorit ca, în ipoteza măsurii prevăzute de art. 332 C. pr. Pen., pronunţarea hotărârii de dezînvestire să fie stadiul în raport de care se verifică prezenţa sau lipsa titlularului pentru determinarea momentului de început al termenului de declarare a căii de atac, atunci nimic nu ar fi împiedicat legiuitorul să prevadă expres aceasta în textul analizat. În lipsa unei asemenea prevederi, art. 332 alin. 4 C. pr. Pen. se completează cu dreptul comun care este art. 3853 alin. 2  cu referire la art. 363 alin. 3 C. pr. Pen. şi în care este expres delimitat acest stadiu: de regulă dezbaterile judiciare, pentru orice titular al căii de atac, cu excepţia inculpatului deţinut ori militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei instituţii militare de învăţământ, sau internat într-un centru de reeducare ori într-un institut medical-educativ, când referirea priveşte pronunţarea hotărâri.

III.2. Asupra recursului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Tg.-Mureş, constatăm că judecătoria nu a analizat şi nu şi-a întemeiat dispoziţia pe vicii de procedură dintre cele arătate în art. 332 alin. 1 sau 2 C. pr. Pen. care să fi afectat desfăşurarea activităţii procesuale, ci criticile ei se îndreaptă exclusiv asupra valabilităţii manierei de obţinere a unei anumite părţi a probator în cauză, însemnând interceptările şi înregistrările convorbirilor telefonice ale d-nei Xx. În această situaţie şi întrucât prin argumentele primei instanţe se tinde de fapt la demonstrarea iregularităţii condiţiilor în care proba a fost administrată (s.n. „proba” în cazul de faţă o reprezintă procesul verbal de consemanre a actelor premergătoare, de fapt partea acestui înscris în care se face referire selectiv şi succint la înregistrările şi interceptările convorbirilor, dar, cum viciul este reclamat la datele încuviinţării acestor tehnici de investigaţii, când ne vom referi la „probă” avem în vedere procesele verbale de redare a convorbirilor), dispoziţiile legale incidente sunt cele prevăzute de art. 64 alin. 2 C. pr. Pen., privind invalidarea probelor (sancţiune proprie probelor) şi nu cele prescrise de art. 197 C. pr.pen., asupra nulităţilor. Invalidarea probei în faza de judecată aparţine instanţei învestite cu soluţionarea fondului, fie pe parcursul şedinţei de judecată, în procedura prevăzută de art. 301 şi art. 302 C. pr. Pen., fie la momentul deliberării şi luării hotărârii, efectul fiind înlăturarea probei şi nicidecum restituirea cauzei la procuror (atunci când ilegalitatea vizează o probă administrată în faza preliminară judecăţii) pentru refacerea actului. Susţinerea inculpatei potrivit cărora iregularitatea probei a atras nelegalitatea actelor procesuale esenţiale ale urmăririi penale, cum sunt începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale, trimiterea în judecată a inculpatei, nu le vom primi. Aceasta, deoarece, pentru declanşarea procesului penal, nu se cere determinarea existenţei unor probe privind săvârşirea unei infracţiuni, nici a unor indicii temeinice, fiind suficiente simple date, informaţii, obţinute chiar din zvonul public sau pe orice căi verificabile că s-a comis o faptă prevăzută de legea penală. Totodată, pentru punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a unui inculpat, într-adevăr trebuie verificată existenţa unor probe temeinice de vinovăţie, însă aceste probe nu trebuie să fie de puterea celor care stau la baza unei soluţii de condamnare, ci doar să fie suficiente pentru a crea bănuiala rezonabilă după care acuzatul şi nu o altă persoană a săvârşit infracţiunea în discuţie. Or, în prezenta cauză, independent de înregistrările şi interceptările convorbirilor, existenţa datelor care să justifice începerea urmăririi penale, precum şi existenţa altor probe care să stea la baza formulării acuzei şi a trimiterii în judecată este de necontestat.

În plus, chiar dacă nu s-ar accepta teza expusă de noi mai sus, pornind de la particularităţile cauzei, cu sublinierea în mod special a naturii şi specificului interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video, refacerea acestor acte nu mai este posibilă, astfel încât o dispoziţie de restituire a pricinii la procuror pentru refacerea urmăririi penale pe motivul reţinut de prima instanţă nu mai este utilă şi este lipsită de orice finalitate. Mai mult, restituirea, cu consecinţa reactivării procedurii specifice derulate în faţa organelor de urmărire penală, nu este conformă termenului rezonabil al procedurilor şi nici nu ar trebui să corespundă aşteptărilor legitime ale inculpatei al cărei interes procesual este să obţină o soluţie definitivă asupra fondului şi nu să revină într-o fază a procesului pe care a mai depăşit-o o dată şi în care fondul nu poate fi tranşat cu putere de lucru judecat.

În lumina acestor considerente, potrivit art. 38515 pct. 2 lit. c C. pr. pen., vom admite recursul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Tg.-Mureş împotriva sentinţei penale nr. 307/6 martie 2009 pronunţate de Judecătoria Tg.-Mureş în dosarul nr. 9662/320/2008, cu consecinţele casării integrale a hotărârii recurate şi trimiterii cauzei la Judecătoria Tg.-Mureş pentru continuarea judecăţii în prim grad în fond.

Cât priveşte motivele de recurs ale procurorului şi susţinerile în recurs ale inculpatei, nu le vom răspunde la acest moment. Aceasta, întrucât, date fiind particularităţile problemelor supuse examenului instanţei de control care se circumscriu chestiunilor de legalitate şi de temeinicie a unei hotărâri care nu dezleagă fondul pricinii, judecătorul primei instanţe este în această etapă a judecăţii singurul suveran să analizeze şi să aducă răspunsurile adecvate criticilor acuzatei care urmăresc invalidarea probelor şi susţinerilor procurorului potrivit cărora probele au fost obţinute cu observarea strictei legalităţi.

IV. Cheltuielile judiciare. Pentru culpa sa procesuală, dată de promovarea unei căi de atac tardive, potrivit art. 192 alin. 2 C. pr. Pen., inculpata va fi obligată să suporte cheltuielile judiciare avansate de stat în judecarea recursului ei, acoperind costul suportului tehnic şi de hârtie pe care s-au efectuat actele procesuale şi procedurale necesare soluţionării căii de atac.

Având în vedere soluţia principală adusă recursului procurorului, conform art. 192, alin. 3 C. pr. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în judecarea  recursului parchetului vor rămâne în sarcina statului.

Domenii speta

Spete similare