Revendicare

Revendicare pe calea dreptului comun. Art.1 din Protocolul nr.1 aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului si Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie

Prin cererea înregistrata pe rolul acestei instante la data de 22.05.2008 reclamanta LM a chemat în judecata pârâtul SN, solicitând instantei ca prin hotarârea ce o va pronunta sa fie obligat pârâtul sa îi lase în deplina proprietate si linistita posesie apartamentul situat în Bucuresti, sector 6, compus din 4 camere si dependinte si o cota indiviza de 2,06% din partile si dependintele comune ale imobilului.

În motivarea cererii, reclamanta arata ca imobilul a fost preluat abuziv în baza Deciziei nr.1274/9.08.1978 emisa de Comitentul Executiv al CPMB. La data de 24.11.1967 s-a încheiat contractul de vânzare cumparare nr.8428 între OCLPP, ca vânzator, si reclamanta si defunctul ei sot, în calitate de cumparatori. Imobilul era situat în Bucuresti, sector 7 (în prezent sector 6) si era compus din 4 camere si dependinte si o cota indiviza de 2,06% din partile si dependintele comune ale imobilului. În urma vânzarii a fost încheiat procesul-verbal de receptie din 19.01.1968. Imobilul a fost nationalizat prin decizia nr.1274/9.08.1978 emisa de Comitentul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucuresti de la Librescu Liviu si Librescu Marilena. Preluarea a fost abuziva, fiind încalcate dispozitiile art.480 si 481 din codul civil, art.8 din Constitutia din 1948, art. 17 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului. In temeiul acestor norme, precum si a art.6 alin.l din Legea nr.231/1998 si art.l din Legea nr. 10/2001, decizia nr. 1274/09.08.1978 nu poate constitui titlu valabil pentru Statul Român. Ulterior, Statul Român - Primaria Municipiului Bucuresti a vândut apartamentul catre pârât. Reclamanta a aratat ca titlul lor de proprietate asupra apartamentului în litigiu este mai puternic, este primul în timp, fiind preferabil titlului de proprietate al pârâtului.

În drept, reclamanta si-a întemeiat actiunea pe disp. art.480, 481 C.civ., art.l 12 si urm. C.p.c.

Analizând actele si lucrarile dosarului, instanta  retine urmatoarele:

În fapt,

Prin decizia nr. 1274 din data de 09.08.1978 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucuresti (f. 55-58) s-a dispus preluarea cu plata în proprietatea statului a apartamentului nr. 48 (compus din 4 camere, vestibul, camara, bucatarie, hol, baie, debara, balcon) sector 7, Bucuresti, fosta proprietate a numitilor  LL si LM (conform contractului de vânzare cumparare nr. 8428/1967 si a procesului verbal de predare-primire aferent, f. 31-35).

Conform certificatului de mostenitor nr. 18 din data de 02.02.2009 emis de BNPA (f. 53 ds prim fond), în urma decesului din data de 16.04.2007 a numitului LL, reclamanta LM a ramas unica mostenitoare a acestuia.

Pârâtii SN si SI au cumparat imobilul în cauza prin contractul de vânzare-cumparare cu plata în rate nr. N195 din data de 17.12.1998 de la Primaria Municipiului Bucuresti (f. 40-41, ds prim-fond).

În drept,

Potrivit art. 480-art. 481 Cod civil, „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucu¬ra si dispune de un lucru în mod exclusiv si absolut, însa în limitele determinate de lege” si „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afara numai pentru cauza de utilitate publica si primind o dreapta si prealabila despagubire”.

Reclamanta si-a întemeiat cererea dedusa judecatii pe prevederile art. 480 Cod civil, iar solicitarea acesteia nu poate fi analizata decât în acord cu întreaga reglementare în materie si având în vedere si decizia nr. 33/2008 pronuntata de Înalta Curte de Casatie si Justitie, obligatorie pentru instante, potrivit prevederilor art. 329 alin 3 Cod procedura civila.

Potrivit principiului general de drept, specialia generalibus derogant, concursul dintre legea speciala si legea generala se rezolva în favoarea legii speciale, însa cu amendamentul, ca instanta învestita cu solutionarea unei cereri în revendicare fundamentata pe dreptul comun, este tinuta sa verifice, daca aceasta din urma lege speciala este în concordanta cu Conventia Europeana a Drepturilor Omului, în caz contrar fiind prioritara urmând a examina daca securitatea raporturilor juridice ori un alt drept de proprietate ar fi afectate.

Astfel, tinând seama de criteriile de preferabilitate instituite de decizia în interesul legii nr.33/2008 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie, prin prisma dispozitiilor speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001, care au incidenta în privinta imobilului ce formeaza obiectul prezentului litigiu, la compararea titlurilor partilor trebuie sa se tina seama de argumentele expuse de instanta suprema în decizia prin care a solutionat recursul în interesul legii, pornind de la dispozitiile art.1 din Protocolul nr.1 aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, care prevad ca: "Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica si în conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international. Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contributii ori a amenzilor."

Din jurisprudenta vasta a Curtii Europene a Drepturilor Omului, reflectata în hotarârile de condamnare a României pentru încalcarea art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie, relevata exhaustiv in Decizia nr. 33/2008 pronuntata de Înalta Curte de Casatie si Justitie în interesul legii, se observa ca, într-o categorie de cauze, condamnarea a avut loc în situatia în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate prin hotarâre judecatoreasca irevocabila, iar ulterior, în urma declararii recursului în anulare, hotarârea a fost desfiintata, ceea ce a constituit atât o lipsire de proprietate, ce nu a fost justificata de o cauza de utilitate publica si nici nu a fost însotita de despagubiri corespunzatoare, cât si o afectare a principiului securitatii raporturilor juridice.

De asemenea, într-o alta categorie de cauze, elocventa fiind cauza Paduraru contra României, Curtea europeana a afirmat principul conform caruia „daca Conventia nu impune statelor obligatia de a restitui bunurile confiscate si cu atât mai putin de a dispune de ele conform atributelor dreptului de proprietate, odata ce a fost adoptata o solutie de catre stat, ea trebuie implementata cu o claritate si o coerenta rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridica pentru subiectii de drept la care se refera masurile de aplicare a acestei solutii".

În acelasi sens însa, instanta europeana a procedat similar nu numai în situatia fostilor proprietari, dar si în situatia cumparatorilor, al caror drept de proprietate fusese recunoscut irevocabil de instantele judecatoresti, care le retinusera buna-credinta în cumpararea bunului, de care însa au fost deposedati ulterior în urma recursului în anulare (Cauza Raicu contra României).

În aceasta din urma cauza, Curtea a subliniat si ca atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie sa creeze noi pagube disproportionate. Curtea considera ca nu trebuie ca o singura persoana care a beneficiat de o judecata definitiva favorabila sa suporte consecintele faptului ca sistemul legislativ si judiciar intern a ajuns, în cauza respectiva, la coexistenta a doua judecati definitive care sa confirme dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiasi bun, iar „legislatia ar trebui sa permita sa se tina cont de circumstantele particulare din fiecare cauza, pentru ca persoanele care au dobândit cu buna-credinta sa nu fie aduse sa suporte greutatea responsabilitatii statului care cândva a confiscat aceste bunuri”.

În alte cauze Curtea Europeana a considerat ca „în contextul legislativ român care guverneaza actiunile în revendicare imobiliara si restituirea bunurilor nationalizate de regimul comunist, vânzarea de catre stat a unui bun al altuia unor terti de buna-credinta, chiar daca aceasta este anterioara confirmarii în justitie în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însotita de lipsa totala de despagubiri, se analizeaza într-o privare de bunuri. O astfel de privare, combinata cu absenta totala a unei despagubiri, este contrara art. 1 din Protocolul nr. 1" (Cauza Rateanu contra României).

În raport de concluzia care se desprinde în mod constant si unitar din examinarea hotarârilor de referinta mentionate, instanta suprema a aratat ca exigentele art. 1 din Protocolul nr. 1 si principiul securitatii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât si în cel al cumparatorului de buna-credinta. Ca urmare, oricare dintre acestia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauza de utilitate publica si în conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.

Procedând la compararea titlului reclamantei cu cel al pârâtilor, tinând seama de principiul securitatii raporturilor juridice, consacrat de Curtea Europeana a Drepturilor Omului si indicat de înalta Curte de Casatie si Justitie în solutia data asupra recursului în interesul legii, instanta retine ca, asa cum s-a aratat mai sus, doar pârâtii detin un bun în sensul Conventiei.

Instanta apreciaza ca titlul pârâtilor s-a consolidat tocmai în considerarea bunei-credinte a acestora, care combinata cu pasivitatea culpabila a reclamantei ce nu a înteles sa reactioneze în niciun fel în tot acest rastimp (de la legiferarea masurilor reparatorii pâna la formularea prezentei cereri) pentru recuperarea bunului pierdut, reusesc sa paralizeze actiunea în revendicare, cu consecinta respingerii acesteia ca neîntemeiata. În cauza dedusa judecatii, reclamanta nu a efectuat niciun demers în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, singura modalitate în care aceasta a înteles sa actioneze fiind prezenta cerere în revendicare înregistrata pe rolul Judecatoriei sectorului 6 în anul 2008.

Prin urmare, lipsa acestor demersuri conduce la concluzia ca reclamanta nu se poate prevala de existenta unui bun în sensul art. 1 din Protocolulul nr. 1 al CEDO si nici a unei  sperante legitime sub aspectul redobândirii proprietatii asupra imobilului apartament nr. 48 situat în Bucuresti, strada Partiturii, nr. 10, bl. 63, sc. C, et. 1, sectorul 6.

Astfel, titlul pârâtilor  a fost consolidat prin trecerea termenului prevazut de lege pentru a putea solicita si obtine nulitatea actului translativ de proprietate, astfel încât si acestia detin un bun în sensul art.1 din Protocolul 1 aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Fata de cele aratate, în raport de jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului si considerentele deciziei în interesul legii nr.33/2008 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie, facând aplicarea principiului securitatii raporturilor juridice si a bunei-credinte în raporturile de drept civil, se impune a se acorda preferabilitate titlului pârâtilor asupra imobilului revendicat, titlu care s-a consolidat în urma expirarii termenului prevazut de lege pentru promovarea actiunii în nulitate, în contextul în care reclamanta nici nu a invocat de altfel vreo cauza de nulitate a contractului de vânzare - cumparare încheiat de pârâti în baza Legii nr. 112/1995.

Pe de alta parte, dupa criteriul preferabilitatii titlurilor autorilor, chiar daca titlul statului este lovit de nulitate, în favoarea pârâtilor functioneaza principiul error comunis facit jus, în virtutea efectelor caruia, în caz de înstrainare de catre proprietarul aparent, adevaratul proprietar nu are decât a sanctiona proprietarul aparent, statul, în functie de buna sau reaua credinta a acestuia cu privire la restituirea pretului primit sau a valorii de circulatie.

Dreptul de proprietate dobândit printr-un act juridic oneros de la un proprietar aparent, de catre o persoana care a actionat cu buna credinta, este protejat. Când eroarea cumparatorului cu privire la calitatea de proprietar a vânzatorului întruneste conditiile unei erori comune si invincibile, dreptul de proprietate dobândit este protejat chiar si în raporturile cu adevaratul proprietar, în temeiul principiului ocrotirii bunei credinte.

În cauza sunt îndeplinite toate conditiile, respectiv este vorba de un act de transmitere a proprietatii cu titlu oneros, asupra unui bun privit ut singuli, pârâtii dobânditori au fost de buna credinta în sensul art. 1899 alin. 2 cod civil si a existat o eroare comuna privitoare la calitatea înstrainatorului de proprietar aparent.

Astfel, pârâtii au dobândit proprietatea bunului prin cumparare de la stat în anul 1998 nefiind incidente prevederile Legii 10/2001 la acea data si fara ca reclamanta sa fi exercitat vreun demers în baza Legii nr. 112/1995, ca atare instanta apreciaza ca în favoarea acestora opereaza buna credinta la dobândirea bunului, functionând pe deplin în aceasta situatie teoria proprietarului aparent, împrejurarile fiind de asa natura încât pârâtii nu aveau posibilitatea sa prevada ca titlul statului ar fi fost viciat.

Pentru toate aceste considerente, instanta, în temeiul art.480 Cod civil, art.6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului si art.1 din Protocolul 1 aditional la Conventie, va respinge ca neîntemeiata cererea de chemare în judecata având ca obiect revendicare.

Instanta va lua act de precizarea pârâtilor ca vor solicita cheltuieli de judecata pe cale separata.

Domenii speta

Spete similare