Raspundere civila delictuala

Raspundere civila delictuala

Data publicare portal: 04.12.2012

Asupra actiunii de fata constata urmatoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul J. S. la data de 06.04.2010 sub nr. 3441/311/2010, reclamanta X, a chemat în judecată pe pârâtul Y, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 6631 lei reprezentând contravaloarea dosarului de daună 320/F/DJ0/1546/2008, precum şi orice alte cheltuieli care se vor face cu acest proces.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 21.01.2008 în timp ce pârâtul Y conducea autoturismul marca Dacia Nova cu nr. de înmatriculare OT-08-LDC nu s-a asigurat corespunzător la efectuarea virajului către stânga şi a intrat în coliziune cu autoturismul marca Daewoo Cielo cu nr. de înmatriculare DJ-09-JOJ producând avarii. Prin procesul verbal seria PCA nr. 2804419/21.01.2008 emis de către P. P. s-a reţinut culpa conducătorului Y reparaţia autoturismului marca Daewoo Cielo asigurat la reclamanta X cu poliţa CASCO nr. AC 15059/15.10.2007, s-a deschis dosarul de daună nr. 320/F/DJ0/1546/2008 şi s-a achitat suma de 6631 lei cu o.p. 523/07.04.2008 în baza facturii fiscale nr. 0002235/13.08.2008 emisă de către Z

În drept s-au invocat dispoz. art. 22 din Legea nr. 136/1995, art. 998-999 Cod civil.

În dovedirea acţiunii, reclamanta a depus în copie dosar daune nr. 320/F/DJ0/1546/2008.

În şedinţa din data de 7.05.2010 instanţa a rămas în pronunţare pe excepţia lipsei capacităţii procesuale active de folosinţă.

Prin sentinţa civilă nr.2791/07.05.2010, pronunţată de J. S. în dosarul nr.3441/311/2010 a fost  admisă exceptia  lipsei capacităţii procesuale  active a reclamantei.

 S-a anulat cererea formulata de reclamanta X, în contradictoriu cu pârâtul, Y, ca fiind formulata de o persoana fara capacitate de folosinta.

 Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut că cererea prin care s-a solicitat obligarea piritului la plata sumei 6.631 lei reprezentind despagubiri achitate de catre reclamanta asiguratoare pentru contravaloarea dosarului de daună 320/F/DJ0/1546/2008 a fost formulata de catre X.

Analizind cuprinsul cererii de chemare in judecata, instanta a retinut ca stampila aplicată este a Sucursalei D. si ca atare  s-a constatat că cererea este formulata de catre sucursală iar potrivit art.43 al. 1 din legea 31/1991, sucursalele sunt dezmembraminte fara personalitate juridica ale societatilor comerciale. Dispozitiile art 41 al. 1 din C.p.c. interpretate per a contrario impun ca pentru a fi parte in judecata este necesar ca persoana in cauza sa aiba capacitate de folosinta.

Cum s-a retinut in speta ca reclamanta in calitate de sucursala nu are personalitate juridica, instanta a admis exceptia si in temeiul art 161 C.p.c a anulat cererea ca fiind formulata de o persoana fara capacitate de folosinta.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs recurent- reclamantă X  criticând-o pentru nelegalitate în sensul că în mod greşit s-a respins cererea pentru lipsa calităţii procesuale active în condiţiile în care prin decizia nr. 376/3.l0. 2008, Directorul  General al Societăţii Comerciale X a  acordat mandat de reprezentare pentru directorii de sucursală, sens in care aceştia sunt împuterniciţi să promoveze cerere în justiţie  în scopul recuperării sumelor  datorate de persoanele răspunzătoare.

T. O. prin decizia nr. 134/23.09.2010 a admis recursul declarat de recurenta reclamanta X  împotriva sentinţei civile nr.2791/07.05.2010, pronunţată de J. S. în dosarul nr.3441/311/2010 în contradictoriu cu intimatul- pârât Y s-a casat sentinţa şi s-a trimis cauza pentru rejudecare.

Cauza s-a reînregistrat pe rolul J. S. la nr. 10800/311/2010, şi pin încheierea de şedinţă din data de 19.11.2010, pronunţată de J. S., în dosarul nr. 10800/311/2010, s-a dispus suspendarea cererii formulată de reclamanta X , în contradictoriu cu pârâtul Y, în temeiul  art. 242 al. 1 pct.2 cod pr civilă.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamanta X, considerând-o nelegală, deoarece prin cererea de chemare în judecată a solicitat judecarea cauzei în lipsă potrivit  art. 242 c.p.c. Pe de altă parte, se susţine că pentru termenul de judecată din 19.11.2010, procedura de citare cu recurenta nu a fost legal îndeplinită.

T. O., prin decizia nr. 207/13.10.2011 a admis recursul, a casat încheierea şi a trimis cauza pentru continuarea judecăţii la aceeaşi instanţă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul J. S. la data de 21.11.2011 sub nr. 10800/311/2010* (nr. 42/2012).

La data de 08.02.2012 reclamanta a depus la dosar în original chitanţa prin care a achitat taxa judiciară de timbru de 508 lei şi timbru judiciar de 3 lei.

Prin încheierea din 17.02.2012 instanţa a suspendat judecarea acţiunii în temeiul art. 242 alin. 1 pct. 2 C. proc. civ., având în vedere că la acest termen de judecată, deşi legal citate, nici una dintre părţi nu s-a prezentat şi nici nu a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamanta, iar T. O. prin decizia nr. 134/29.03.2012 a admis recursul, a casat încheierea şi a trimis cauza pentru continuarea judecăţii la instanţa de fond, cauza primit termen de judecată la J. S. pentru data de 08.06.2012.

La data de 11.09.2012, pârâtul Y a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii reclamantei ca neîntemeiată, indicând ca probe înscrisuri, martori şi eventual expertiză auto.

La 10.10.2012 reclamanta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea susţinerilor pârâtului ca nefondate, cu motivarea că până la termenul din 13.09.2012 nu a formulat apărări, nu a contestat procesul verbal de contravenţie prin care s-a stabilit vinovăţia sa în producerea accidentului de circulaţie. A solicitat admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

La termenul din 11.10.2012 instanţa a încuviinţat  pentru pârât proba testimonială cu doi martori – D. M. F. şi M. V., care au fost audiaţi la termenul din 08.11.2012, declaraţiile fiind consemnate şi ataşate la dosar.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

În fapt,

La data de 21.01.2008 a avut loc o tamponare între autoturismul condus de catre pârât, auto Dacia Nova cu nr. OT 08 LDC, şi autoturismul condus de catre numitul Z. I., autoturismul marca Daewoo Cielo cu nr. de înmatriculare DJ-09-JOJ, producându-se următoarele avarii :

1.Dacia Nova cu nr. OT 08 LDC : uşă stânga faţă (f.26 şi 35)

2.Daewoo Cielo cu nr. DJ-09-JOJ : capota motor, faruri şi semnalizare stânga plus dreapta, spoiler faţă, proiector dreapta, placuţă nr. faţă, aripă dreapta faţă, lonjeron dreapta faţă (f.9-13, 22).

Analizând înscrisurile cauzei, se reţine ca avariile auto cu nr. OT 08 LDC sunt in partea stânga faţă, iar cele ale auto cu nr. DJ-09-JOJ sunt în partea dreapta faţă.

Cu ocazia acestei tamponări poliţia a întocmit procesul-verbal de contravenţie seria PCA nr. 2804419/21.01.2008 emis de către P. P. (f.23) prin care pârâtul a fost sancţionat contravenţional cu amendă în valoare de 100 lei pentru fapta de a conduce auto Dacia Nova cu nr. OT 08 LDC din direcţia B. – C. fără a se asigura la efectuarea virajului la stânga, fiind acroşat în partea stângă de către autoturismul marca Daewoo Cielo cu nr. de înmatriculare DJ-09-JOJ care se angajase în depăşirea acestuia, producându-se avarii la ambele autoturisme, fapta prevăzută de art.54 din O.U.G. 195/2002 R.

Pârâtul nu a contestat prin plângere contravenţională cele cuprinse în actul de sanctionare.

 Pârâtul arată prin întâmpinare (f.26) că, la data respectivă, circula pe drumul european, cu prioritate, în loc. P, şi celălalt conducător auto nu s-a asigurat ieşind de pe un drum secundar, chiar în faţa autoturismului său condus în mod regulamentar, producându-se o tamponare în uşa stânga faţă a autoturismului pârâtului .

Martorii propuşi de către pârât, fiind audiaţi (f.35-36), au declaraţii contradictorii atât între ei cât şi faţă de menţiunile pârâtului , făcute prin întâmpinare,  astfel :  martorul M. V. declară că în localitatea P, la jumătatea lunii ianuarie 2008, era în autoturism cu pârâtul şi cu celalalt martor  D. M. F. când au făcut o pană şi au oprit în faţa unei vulcanizări, poziţionând maşina chiar în faţa vulcanizării care se afla pe partea stângă a direcţiei de mers spre C. astfel că maşina era perpendiculară pe sensul de mers către S., iar în timp ce staţionau au fost tamponati în partea stângă de un autoturism marca Cielo; martorul D. M. F. declară că în localitatea P, la jumătatea lunii ianuarie 2008, era în autoturism cu pârâtul şi cu celalalt martor şi se îndreptau spre C. dinspre S. când au făcut o pana după care au întors maşina  în sens invers către mun.S. şi în timp ce staţionau au fost tamponaţi în partea stângă de un autoturism marca Cielo care se îndrepta către mun.C.

Având în vedere declaraţiile celor doi martori, autoturismul marca Daewoo Cielo cu nr. de înmatriculare DJ-09-JOJ ar fi trebuit să aibă avarii în partea sa stângă iar nu în partea dreaptă cum este în realitate cu atât mai mult cu cât poziţia autoturismului este diferită în cele două relatări şi în totala contradicţie cu menţiunile pârâtului,conducătorul auto, care a relatat prin întâmpinare o varianta total diferită de cea a celor doi martori oculari, respectiv era în mişcare cu autoturismul şi nicidecum în staţionare .

Faţă de aspectele faptice expuse mai sus, instanţa urmează a înlătura declaraţiile celor doi martori ca nefiind conforme cu realitatea obiectivă şi nu se coroborează cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză.

În drept,

Conform deciziei nr.23/19.03.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, date în recurs în interesul legii, s-a stabilit că „în aplicarea art.2 din legea nr.32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, natura juridică a actiunii în regres exercitată de asigurător (societate de asigurare) împotriva persoanelor culpabile de producerea unui accident este comercială , iar nu civilă”.

Dispoziţii legale naţionale incidente :

ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ Nr. 195 Republicată din 12 decembrie 2002 privind circulaţia pe drumurile publice:

§ 6. Reguli referitoare la manevre

Art. 54 - (1) Conducătorul de vehicul care execută o manevră de schimbare a direcţiei de mers, de ieşire dintr-un rând de vehicule staţionate sau de intrare într-un asemenea rând, de trecere pe o altă bandă de circulaţie sau de virare spre dreapta ori spre stânga sau care urmează să efectueze o întoarcere ori să meargă cu spatele este obligat să semnalizeze din timp şi să se asigure că o poate face fără să perturbe circulaţia sau să pună în pericol siguranţa celorlalţi participanţi la trafic.

(2) Semnalizarea schimbării direcţiei de mers trebuie să fie menţinută pe întreaga durată a manevrei.

LEGE Nr. 32 din 3 aprilie 2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor(forma la data de 21.01.2008):

„Art. 2 - În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:

A. Definiţii comune

1. activitatea de asigurare - activitatea exercitată în sau din România, care desemnează, în principal, oferirea, intermedierea, negocierea, încheierea de contracte de asigurare şi reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea de regres şi de recuperare, precum şi investirea sau fructificarea fondurilor proprii şi atrase prin activitatea desfăşurată;”

LEGE Nr. 136 din 29 decembrie 1995 privind asigurările şi reasigurările în România (forma la data de 21.01.2008):

……………………………………………………………………………………………………….

„Art. 2 - În asigurarea facultativă raporturile dintre asigurat şi asigurător, precum şi drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi se stabilesc prin contractul de asigurare.

……………………………………………………………………………………………………….

Art. 22 - În limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane, iar în cazul în care în vigoare era o asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule, şi împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, conform art. 54.

Art. 43 - Despăgubirea se stabileşte şi se efectuează în baza asigurării valabile la data producerii accidentului, conform dispoziţiilor art. 49, fără a mai fi necesar acordul asiguratului din cauza căruia s-a produs paguba, ori prin hotărâre judecătorească.

Art. 49 - Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum şi tramvaie şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, în conformitate cu:

a) legislaţia în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul şi cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislaţia respectivă şi cel prevăzut în contractul de asigurare;

b) legislaţia românească în vigoare, în cazul în care persoanele păgubite sunt cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, în timpul unei călătorii ce leagă direct două teritorii în care este valabil tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, dacă nu există birou naţional pe teritoriul traversat în care s-a produs accidentul.

Art. 54 - Despăgubirea se stabileşte şi se efectuează conform art. 43 şi 49, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienţi forţaţi.

Drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse pe teritoriul României de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în străinătate se exercită împotriva asigurătorului prin reprezentanţele de despăgubiri sau prin Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, după caz, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 48 alin. 2.

Art. 691 - În România, asigurările şi reasigurările sunt supuse dispoziţiilor Codului civil şi ale prezentei legi.”

Codul Comercial:

„Art. 1 - În comerţ se aplică legea de faţă.

Unde ea nu dispune se aplică Codul civil.

………………………………………………………………………………………………………………

Art. 46 - Obligaţiunile comerciale şi liberaţiunile se probează:

Cu acte autentice;

Cu acte sub semnătura privată;

Cu facturi acceptate;

Prin corespondenţă;

Prin telegrame;

Cu registrele părţilor;

Cu martori, de câte ori autoritatea judecătorească ar crede că trebuie să admită proba testimonială şi aceasta chiar în cazurile prevăzute de art. 1191 din codul civil;

În fine, prin orice alte mijloace de probă admise de legea civilă.”

Avand in vedere ca fapta dedusa judecatii s-a produs in luna ianuarie 2008, in cauză se aplică vechiul  cod civil conform disp. art.3 din legea nr. 71/2011 privind punerea in aplicare a noului cod civil.

Astfel , sunt incidente disp. art.998-999 din vechiul cod civil care stabilesc raspunderea pentru fapta proprie.

In esenta, actiunea reclamantei vizeaza incidenta in cauza a raspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, asa cum aceasta a fost reglementata de dispoz. art. 998 si 999 din vechiul Cod civil, potrivit carora orice faptă a omului, care cauzează altuia preju¬diciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara, iar omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa.

Raspunderea civila este o forma a raspunderii juridice, care consta într-un raport juridic obligational, conform caruia o persoana are datoria de a repara prejudiciul cauzat alteia prin fapta sa sau prejudiciul de care este tinuta raspunzatoare prin dispozitiile legale. Într-o alta formulare, raspunderea civila a fost definita ca fiind o institutie juridica alcatuita din totalitatea normelor de drept prin care se reglementeaza obligatia oricarei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa extracontractuala sau contractuala, ori pentru care este chemata de lege sa raspunda.

Raspunderea civila delictuala se concretizeaza într-o obligatie de reparare a unui prejudiciu cauzat printr-o fapta ilicita.

Fapta ilicita declanseaza o raspundere civila delictuala, al carei continut îl constituie obligatia civila de reparare a prejudiciului cauzat.

Din analiza textelor art. 998 si 999 Cod civil, rezulta ca pentru angajarea raspunderii civile delictuale se cer întrunite cumulativ urmatoarele conditii: existenta unui prejudiciu; existenta unei fapte ilicite; existenta unui raport de cauzalitate între fapta ilicita si prejudiciu; existenta vinovatiei celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intentia, neglijenta sau imprudenta cu care a actionat.

In ceea ce priveste prejudiciul, acesta este calificat ca o conditie sine qua non, definindu-se ca fiind efectul negativ suferit de o anumita persoana, ca urmare a faptei ilicite savârsite de o alta persoana.

S-a mai apreciat ca prejudiciul reprezinta rezultatele daunatoare, de natura patrimoniala sau nepatrimoniala, efecte ale încalcarii drepturilor subiective si intereselor legitime ale unei persoane.

Prejudiciul este cel mai important element al raspunderii civile delictuale, conditie necesara si esentiala a acesteia, deoarece atât timp cât o persoana nu a fost prejudiciata, ea nu are dreptul de a pretinde nicio reparatie, pentru ca nu poate face dovada unui interes.

Prejudiciul se clasifica în functie de mai multe criterii, respectiv dupa natura sa, prejudiciu patrimonial si prejudiciu nepatrimonial; dupa durata producerii, prejudiciul este instantaneu sau succesiv si dupa cum putea sau nu sa fie prevazut în momentul producerii, prejudiciu previzibil si prejudiciu imprevizibil.

Prejudiciul patrimonial este acel prejudiciu al carui continut poate fi evaluat în bani (exempli gratia, distrugerea unui bun, pierderea capacitatii de munca etc.).

In ceea ce priveste conditiile repararii prejudiciului, se retine ca prejudiciul da dreptul victimei de a cere obligarea autorului faptei ilicite la reparare, daca sunt îndeplinite, cumulativ, doua conditii, respectiv prejudiciul sa fie cert si prejudiciul sa nu fi fost reparat înca.

Referitor la caracterul cert al prejudiciului, se retine ca prejudiciul este cert atunci când este sigur, atât sub aspectul existentei, cât si al întinderii sale.

Este considerat cert, prejudiciul actual, precum si prejudiciul viitor, adica acel prejudiciu care apare dupa solutionarea actiunii în despagubire, în masura în care sunt sigure, atât aparitia acestui prejudiciu, cât si posibilitatea de a fi determinat.

O alta conditie se refera la imprejurarea ca prejudiciul sa nu fi fost reparat înca. Repararea prejudiciului se poate realiza prin conventia partilor sau prin intentarea unei actiuni în justitie pentru plata despagubirilor.

Pe cale conventionala, victima si autorul faptei ilicite pot sa încheie în mod valabil o conventie prin care sa stabileasca atât întinderea despagubirilor, cât si modalitatea de plata a acestora. Daca între parti nu a intervenit o asemenea conventie, victima se va adresa instantei de judecata cu o actiune având ca obiect plata despagubirilor.

În cadrul unei astfel de actiuni, repararea prejudiciului se face în functie de urmatoarele principii, respectiv principiul repararii integrale a prejudiciului si principiul repararii în natura a prejudiciului.

Principiul repararii integrale a prejudiciului presupune restabilirea situatiei anterioare savârsirii faptei ilicite, ca un principiu fundamental al raspunderii civile delictuale. La repararea integrala a unui prejudiciu, urmeaza a fi avute în vedere urmatoarele aspecte, respectiv este supusa repararii atât paguba efectiva - damnum emergens -, cât si beneficiul nerealizat - lucrum cessans; se repara atât prejudiciul previzibil cât si prejudiciul imprevizibil; în stabilirea întinderii despagubirilor nu are relevanta starea materiala a victimei sau a autorului faptei ilicite;  prejudiciul trebuie sa fie reparat în întregime, indiferent de forma sau gradul de vinovatie.

Principiul care guverneaza aceasta materie este cel al repararii în natura a prejudiciului. Repararea în natura a prejudiciului consta într-o activitate sau operatie materiala, concretizata în restituirea bunurilor însusite pe nedrept, înlocuirea bunului distrus cu altul de acelasi fel, remedierea stricaciunilor sau defectiunilor cauzate unui lucru, distrugerea sau ridicarea lucrarilor facute cu încalcarea unui drept al altuia etc.

Sub aspectul reglementarii, principiul repararii în natura nu este consacrat în Codul civil, dar este recunoscut în doctrina si jurisprudenta.

Exceptia este data de repararea prin echivalent a prejudiciului, respectiv atunci când nu este posibila repararea în natura a prejudiciului, repararea facandu-se prin echivalent.

Repararea prin echivalent este o modalitate subsidiara si compensatorie, devenind aplicabila ori de câte ori repararea în natura a prejudiciului nu este obiectiv posibila.

Repararea prin echivalent se poate face în doua modalitati, si anume: acordarea unei sume globale, care se stabileste prin hotarârea judecatoreasca de obligare la plata despagubirilor; stabilirea unor prestatii periodice, în forma baneasca, care se platesc victimei, dupa caz, temporar sau viager.

La stabilirea despagubirilor în cazul repararii prin echivalent a prejudiciului se tine seama de urmatoarele aspecte: întinderea prejudiciului si modul de calcul al echivalentului daunelor se calculeaza la momentul pronuntarii hotarârii judecatoresti de acordare a despagubirilor;  autorul faptei ilicite poate sa fie obligat si la plata dobânzilor la suma stabilita cu titlu de despagubire, iar aceste dobânzi curg din momentul în care hotarârea judecatoreasca a ramas definitiva.

În cauză , prejudiciul îndeplineste conditiile legale asa cum rezulta din probele administrate respectiv inscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Referitor la cea de a doua conditie a raspunderii civile delictuale, in speta fapta ilicita, se retine ca pentru angajarea raspunderii civile delictuale este necesara savârsirea unei fapte ilicite, care, în conceptia traditionala avea în structura sa un element obiectiv sau material si un element subiectiv sau psihologic, cu precizarea ca elementul subiectiv a fost, ulterior abandonat si reformulat. Aceasta înseamna ca în analiza faptei ilicite instanta va avea în vedere atat elementul obiectiv al acesteia, adica manifestarea exterioara a unei atitudini de constiinta si vointa a unei persoane, cat si pe cel subiectiv.

În materia raspunderii civile delictuale, fapta ilicita este definita ca fiind orice fapta prin care, încalcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv apartinând unei persoane.

Desi dispozitiile art. 998 Cod civil se refera la "orice fapta care cauzeaza altuia prejudiciu", în realitate, pentru a fi atrasa raspunderea civila delictuala, fapta trebuie sa fie ilicita.

În acest sens sunt si art. 25 si 35 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice, care mentioneaza expres raspunderea pentru fapta ilicita.

Raspunderea civila delictuala opereaza atât în cazul încalcarii unui drept subiectiv, dar si atunci când sunt prejudiciate anumite interese ale persoanei.

În aprecierea caracterului ilicit al faptei trebuie avute în vedere nu numai normele juridice, dar si normele de convietuire sociala, în masura în care reprezinta o continuare a prevederilor legale.

Legea impune, de regula, obligatia persoanelor de a se abtine de la orice fapta prin care s-ar putea aduce atingere drepturilor subiective si intereselor legitime ale altora. Încalcarea acestei obligatii are loc, în principiu, printr-o activitate pozitiva, prin acte comisive, dar fapta ilicita poate îmbraca si forma unei inactiuni, în acele situatii când, potrivit legii, o persoana este obligata sa îndeplineasca o activitate sau sa savârseasca o anumita actiune.

Fapta ilicita prezinta urmatoarele trasaturi caracteristice, respectiv fapta are caracter obiectiv sau existenta materiala, constând într-o conduita ori manifestare umana exteriorizata; fapta ilicita este rezultatul unei atitudini psihice; fapta este contrara ordinii sociale si reprobata de societate.

Din probele administrate in cauza, instanta retine ca paratul a savarsit o fapta ilicita in dauna celuilalt conducator auto implicat in tamponare iar in temeiul contractului de asigurare, reclamanta a fost obligata sa-l despagubeasca pe acesta de paguba suferita, cu drept de regres impotriva persoanei culpabile, fiind in prezenta unui caz de subrogatie legala, iar fapta paratului nu beneficiaza de nicio cauza care înlatura caracterul ilicit al faptei.

In ceea ce priveste raportul de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu, se retine ca pentru a fi angajata raspunderea unei persoane este necesar ca între fapta ilicita si prejudiciu sa existe un raport de cauzalitate, în sensul ca acea fapta a provocat acel prejudiciu.

Codul civil impune aceasta cerinta prin art. 998 – 999. Astfel, potrivit art. 998, raspunderea este angajata pentru fapta omului care cauzeaza altuia prejudiciul, iar conform art. 999, raspunderea este angajata nu numai pentru prejudiciul cauzat prin fapta sa, dar si de acela cauzat prin neglijenta sau imprudenta sa.

Necesitatea raportului de cauzalitate rezulta si din definitia faptei ilicite, în conditiile în care caracterul ilicit al cesteia este dat de împrejurarea ca prin ea a fost încalcat dreptul obiectiv si a fost cauzat un prejudiciu dreptului subiectiv al persoanei.

Din actele dosarului, instanta constata ca exista aceasta legatura de cauzalitate, intrucat patrimoniul reclamantei  a avut de suferit prin fapta savarsita de partea adversa, fara niciun temei.

In privinta vinovatiei, ca si conditie a raspunderii civile delictuale, instanta retine ca aceasta reprezinta atitudinea psihica a autorului faptei ilicite în raport de fapta respectiva si fata de urmarile pe care aceasta le produce.

Vinovatia este alcatuita în structura sa din doi factori: factorul intelectiv, care implica un anumit nivel de cunoastere a semnificatiei sociale a faptei savârsite si a urmarilor pe care aceasta le produce, si factorul volitiv, care consta în actul de deliberare si de decizie a autorului faptei ilicite.

In privinta formelor vinovatiei, Codul penal stabileste o reglementare juridica cu caracter general a vinovatiei, dispozitiile cuprinse în art. 19 Cod penal stabilind continutul vinovatiei, formele vinovatiei si modalitatile acestora.

Codul penal reglementeaza doua forme de vinovatie: intentia si culpa.

Intentia se poate prezenta în doua modalitati: 1. intentie directa, când autorul prevede rezultatul faptei sale si urmareste producerea lui prin savârsirea faptei; 2. intentie indirecta, când autorul prevede rezultatul faptei si, desi nu-l urmareste, accepta posibilitatea producerii lui.

Culpa este de doua feluri: 1. imprudenta (usurinta), când autorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accepta, socotind, fara temei, ca el nu se va produce; 2. neglijenta, când autorul nu prevede rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa-l prevada.

Din actele dosarului instanta deduce ca paratul a savarsit fapta in data de 21.01.2008 cu forma culpei cu prevedere, intrucat acesta a prevazut rezultatul faptei sale dar nu l-a acceptat, socotind, fara temei, ca el nu se va produce

In privinta capacitatii delictuale, instanta retine ca pentru a fi considerata raspunzatoare de propria sa fapta se cere ca persoana sa aiba discernamântul faptelor sale, adica sa aiba capacitate delictuala, intrucat lipsa discernamântului echivaleaza cu absenta factorului intelectiv, respectiv a lipsei vinovatiei.

Din probele administrate in cauza, instanta constata ca nu exista niciun element care sa conduca la concluzia ca faptele savarsite de parat ar fi fost comise fara sa aiba discernamântul faptelor sale.

In ceea ce priveste proba conditiilor raspunderii civile delictuale, potrivit art. 1169 Cod civil, cel care face o propunere în fata instantei de judecata trebuie sa o dovedeasca, deci sarcina probei revine celui care face o afirmatie.

Procesul civil fiind pornit de catre reclamanta, prin introducerea cererii de chemare în judecata, acesta trebuie sa-si dovedeasca pretentia pe care a supus-o judecatii - onus probandi incumbit actori.

Referitor la proba conditiilor raspunderii civile delictuale, în raport de dispozitiile art. 1169 Cod civil, victima prejudiciului va trebui sa faca dovada existentei prejudiciului, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu, precum si a vinovatiei. Fiind vorba de fapte juridice, sub aspect probator este admis orice mijloc de proba, inclusiv proba testimoniala.

Cum din actele dosarului, respectiv proba cu înscrisuri, a fost probata existenta faptei ilicite, a prejudiciului în cuantum de 6631 lei (f.7,14,15,16,17,18) si a legaturii de cauzalitate intre primele doua elemente, instanta urmeaza a admite cererea formulata de reclamantă, sens in care se va pronunta in cele ce urmează si asupra daunelor solicitate.

Cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de către reclamantă, instanţa va admite acest capăt de cerere cu privire la taxa de timbru şi timbru judiciar, ca fiind dovedite prin chitantele depuse la dosarul cauzei, in cuantum de 511 lei, şi va respinge ca neîntemeiat capatul de cerere cu privire la acordarea dobânzii de întârziere deoarece în dreptul civil şi comercial român nu există această instituţie juridică.

Domenii speta

Spete similare