Divort

SENTINŢA CIVILĂ NR. 1147/26.06.2014

Obiect: divorţ

Potrivit dispoziţiilor art. 373 alin. (1) lit. b) din Codul civil, „divorţul poate avea loc (…) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”, iar, potrivit art. 379 alin. (1) din acelaşi act normativ, „în cazul prevăzut la art. 373 lit. b), divorţul se poate pronunţa dacă instanţa stabileşte culpa unuia dintre soţi în destrămarea căsătoriei. Cu toate acestea, dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soţi, instanţa poate pronunţa divorţul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorţ (…)”.

Fundamentul căsătoriei îl constituie afecţiunea şi respectul reciproc ale soţilor completate cu o comuniune spirituală între aceştia, iar, ca o consecinţă a unităţii dintre interesele lor afective şi materiale, în căsătorie se realizează şi armonia dintre datoria morală a soţilor faţă de familie şi societate şi sentimentele lor reciproce. Pentru întemeierea unei căsătorii trainice, între soţi trebuie să existe permanent o împletire a sentimentelor lor reciproce de afecţiune, preţuire şi prietenie, cu sentimentul răspunderii faţă de îndatorirea pe care şi-o asumă prin întemeierea unei familii, cu toate implicaţiile pe care acest lucru le comportă.

În cauză, reclamanta a precizat că pârâtul se face vinovat de destrămarea relaţiilor de familie, dat fiind că, de circa 5 ani, ar avea o relaţie apropiată cu o femeie originară din Bahamas, alegând să îşi refacă viaţa alături de o femeie mai tânără, într-o altă ţară, însă susţinerile acesteia nu sunt confirmate de probele administrate în cauză, câtă vreme pârâtul a negat, la interogatoriu (răspunsul la prima întrebare), existenţa unei astfel de relaţii, iar martorele …….., sora şi, respectiv, cumnata pârâtului, au afirmat că nu l-au văzut pe acesta cu o altă femeie şi nici nu au auzit ca pârâtul să aibă o relaţie extraconjugală.

Declaraţia martorei ……., prietenă comună a celor doi soţi, care a afirmat că în cercul lor de prieteni se discuta despre faptul că pârâtul ar avea o relaţie cu o altă femeie în Bahamas, discuţii generate de o postare a pârâtului pe pagina sa de Facebook în care ar fi apărut cu o persoană de sex feminin dar şi de susţinerile numitului ……. în sensul că l-ar fi găzduit pe pârât la domiciliul său şi că acesta ar fi venit însoţit de o altă femeie, nu poate conduce la concluzia certă că pârâtul a avut sau are o relaţie extraconjugală câtă vreme martora a recunoscut că nu l-a văzut pe pârât cu o altă femeie şi nici nu a văzut pretinsele fotografii postate de acesta pe reţeaua de socializare, depoziţia sa având un caracter indirect.

Nici chiar declaraţia martorei ………, cumnata pârâtului, care a arătat că a aflat de la un coleg de muncă al acestuia că pârâtul locuieşte în Bahamas cu o altă femeie şi că despre relaţia extraconjugală a pârâtului se vorbea şi printre locuitorii satului Cotu Văii, nu poate conduce la concluzia respectivă din moment ce martora a afirmat că nu l-a văzut pe pârât cu o altă femeie, iar soţul său (fratele pârâtului), care lucrează cu acesta în Bahamas, nu i-a spus niciodată că pârâtul ar avea o relaţie extraconjugală.

Dimpotrivă, martorele ……. au declarat că neînţelegerile dintre soţi s-au datorat faptului că pârâtul i-a reproşat reclamantei modul în care aceasta a cheltuit banii trimişi de el din străinătate, în condiţiile în care figura şi cu datorii la întreţinere şi împrumuta sume de bani de la diverse persoane, uneori fără ştirea sa, astfel că ultima dată când a venit în ţară nu a mai locuit împreună cu reclamanta la domiciliul comun, ci la părinţii săi în satul Cotu Văii.

Prin urmare, instanţa constată că raporturile dintre părţi sunt grav vătămate şi apreciază că destrămarea acestor relaţii este imputabilă în egală măsură ambilor soţi din moment ce atât reclamanta care, din perspectiva pârâtului, a cheltuit toţi banii trimişi de acesta din străinătate, periclitând situaţia financiară a familiei, cât şi pârâtul care, la ultima revenire în ţară, a locuit la domiciliul părinţilor săi din satul Cotu Văii, creând premisele unei despărţiri iremediabile a părţilor, au adoptat atitudini care au avut drept consecinţă separarea lor în fapt şi nu au dovedit că au făcut eforturi pentru remedierea relaţiilor de familie.

În concluzie, instanţa constată că nu mai este posibilă continuarea căsătoriei în lipsa oricărui sentiment de afecţiune între soţi însă, apreciind că destrămarea relaţiilor de familie este imputabilă amândurora, va desface căsătoria din culpa lor comună, iar, pe cale de consecinţă, va respinge ca neîntemeiată cererea reclamantei privind desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a pârâtului.

Potrivit dispoziţiilor art. 388 din Codul civil „(…) soţul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soţului vinovat să îl despăgubească. (…)”. Dreptul la despăgubiri, instituţie cu caracter de noutate în materia dreptului familiei, are ca premisă desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a unuia dintre soţi şi constă în posibilitatea acordată de lege celuilalt soţ de a solicita obligarea soţului vinovat la plata unei sume de bani în măsura în dovedeşte că a suferit un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei; cum, însă, în cauza de faţă, pentru motivele anterior expuse, a reţinut culpa comună a soţilor la destrămarea relaţiilor de familie, lipsind astfel situaţia premisă a dreptului la despăgubiri, instanţa va respinge ca neîntemeiată cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata sumei de 45.000 de lei daune morale.

Articolul 396 din Codul civil prevede că „instanţa de tutelă hotărăşte, odată cu pronunţarea divorţului, asupra raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori, ţinând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului de anchetă psihosocială, precum şi, dacă este cazul, de învoiala părinţilor, pe care îi ascultă”, dar şi de opinia copilului, a cărui ascultare este obligatorie conform art. 264 alin. (1) din acelaşi act normativ, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani.

Potrivit dispoziţiilor art. 397 din Codul civil, „după divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel”, iar art. 398 alin. (1) din acelaşi act normativ prevede că „dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi”.

De asemenea, art. 400 alin. (1) din Codul civil prevede că, „în lipsa înţelegerii dintre părinţi sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, instanţa de tutelă stabileşte, odată cu pronunţarea divorţului, locuinţa copilului minor la părintele cu care locuieşte în mod statornic”, iar, potrivit alineatului al doilea al aceluiaşi articol, „dacă până la divorţ copilul a locuit cu ambii părinţi, instanţa îi stabileşte locuinţa la unul dintre ei, ţinând seama de interesul său superior”.

Reclamanta a solicitat instanţei să dispună exercitarea în mod exclusiv de către aceasta a autorităţii părinteşti asupra minorului ……., iar pârâtul a solicitat, prin cererea conexă care face obiectul dosarului civil nr. …….. al Judecătoriei Mangalia, exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorului de către ambii părinţi, astfel că, la adoptarea acestei măsuri, instanţa va avea în vedere vârsta acestuia, ataşamentul său faţă de unul sau altul dintre părinţi ori faţă de ceilalţi membri ai familiei extinse, comportamentul părinţilor faţă de minor şi condiţiile locative pe care fiecare dintre părinţi le poate oferi acestuia pentru dezvoltarea armonioasă a personalităţii sale.

În considerarea acestor criterii şi a împrejurării că pârâtul este plecat în Bahamas pentru o perioadă mai mare de 10 luni într-un an, instanţa reţine că, după separarea în fapt a celor doi soţi, minorul a rămas în grija mamei care îi asigură condiţii optime de creştere şi educare, însă şi pârâtul, în perioada convieţuirii soţilor, a contribuit în mod constant la întreţinerea copilului şi este ataşat în continuare de acesta, aşa cum rezultă din declaraţiile martorelor ……

Drept urmare, reţinând că, potrivit disp. art. 483 alin. (1) din Codul civil, autoritatea părintească reprezintă ansamblul drepturilor şi îndatoririlor ce privesc persoana şi bunurile copilului şi care aparţin în mod egal ambilor părinţi şi ţinând seama de regula instituită de art. 397 din Codul civil, instanţa va dispune ca ambii părinţi să exercite în comun autoritatea părintească asupra minorului ……., considerând că distanţa mare la care se află în prezent pârâtul nu constituie un impediment insurmontabil în luarea de către ambii părinţi a unor decizii referitoare la persoana şi bunurile copilului, date fiind mijloacele moderne de comunicare la care pot apela aceştia, şi, pe cale de consecinţă, va respinge ca neîntemeiată cererea reclamantei privind exercitarea în mod exclusiv de către aceasta a autorităţii părinteşti asupra minorului.

Totodată, faţă de împrejurarea că, de la separarea în fapt a celor doi soţi, minorul a locuit în mod statornic cu reclamanta şi ţinând seama de înţelegerea dintre părinţi (pârâtul achiesând la solicitarea reclamantei acest aspect) în sensul ca minorul să locuiască în continuare cu aceasta, dar şi de faptul că înţelegerea nu este contrară interesului superior al copilului, instanţa va stabili locuinţa minorului la mamă, în mun. Mangalia……...

Articolul 402 alin. (1) din Codul civil prevede că „instanţa de tutelă, prin hotărârea de divorţ, stabileşte contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor”, iar, potrivit art. 529 alin. (2) din acelaşi act normativ, „când întreţinerea este datorată de părinte, ea se stabileşte până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii şi o jumătate pentru 3 sau mai mulţi copii”; totodată, art. 533 alin. (1) din Codul civil prevede că „pensia de întreţinere se plăteşte în rate periodice, la termenele convenite de părţi sau, în lipsa acordului lor, la cele stabilite prin hotărârea judecătorească”.

Având în vedere că minorul va locui în continuare cu reclamanta, care îşi va îndeplini în mod natural obligaţia de întreţinere faţă de acesta, instanţa constată că sunt întrunite condiţiile legale pentru obligarea pârâtului la plata pensiei de întreţinere în favoarea minorului ………...

În cauză, reclamanta nu a dovedit că pârâtul realizează venituri din muncă în Insulele Bahamas sau că era angajat în muncă la momentul introducerii cererii (15.07.2013) ori pe parcursul procesului de divorţ, câtă vreme fotografiile depuse de aceasta la dosar (fila 67), în care pârâtul apare într-o salopetă, în incinta unui şantier naval, în ipostaze care generau prezumţia simplă că acesta desfăşoară activităţi lucrative, au fost efectuate, aşa cum rezultă din planşele fotografice depuse de către pârât la dosar (filele 112 – 114), anterior datei de 01.06.2013, dată menţionată pe reţeaua de socializare de pe care au fost preluate.

Cu toate acestea, în considerarea faptului că pârâtul a lucrat o perioadă îndelungată de timp în Insulele Bahamas şi a împrejurării că se află în continuare în aceeaşi ţară, putându-se prezuma că realizează venituri, chiar dacă nu ar fi angajat în baza unui contract de muncă, întrucât, în caz contrar, nu ar avea el însuşi posibilităţi materiale pentru a se întreţine, instanţa îl va obliga pe pârât să plătească reclamantei, în favoarea minorului …….., o pensie de întreţinere de 300 USD lunar, plătibilă fie în moneda de referinţă fie în echivalent în lei la cursul BNR din ziua plăţii, începând cu data introducerii acţiunii, 15.07.2013, până la împlinirea de către minor a vârstei de 18 ani, şi va dispune ca pârâtul să achite pensia astfel stabilită în ziua de 20 a fiecărei luni.

Art. 383 alin. (2) din Codul civil prevede că, pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soţi sau de interesul superior al copiilor, instanţa poate să încuviinţeze ca soţii să păstreze numele de familie purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei învoieli a acestora.

În cauză, instanţa constată că reclamanta poartă numele de familie al pârâtului, pe care l-a dobândit la încheierea căsătoriei, iar minorul poartă, la rândul său, numele de familie comun al părinţilor; or, apreciind că schimbarea numelui ar putea afecta activitatea profesională a reclamantei, care s-ar vedea nevoită să procedeze la înlocuirea tuturor înscrisurilor oficiale care atestă identitatea sa, dar şi interesul superior al copilului, în condiţiile în care purtarea de către reclamantă a unui nume diferit de cel al minorului ar putea atrage unele consecinţe negative în planul percepţiei publice asupra relaţiilor de familie care s-au creat între mamă şi copil, instanţa va încuviinţa ca reclamanta să poarte în continuare numele de familie dobândit la încheierea căsătoriei, şi anume „……….”.

Potrivit dispoziţiilor art. 401 alin. (1) din Codul civil, „în cazurile prevăzute la art. 400, părintele sau, după caz, părinţii separaţi de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu acesta”, iar alineatul al doilea al aceluiaşi articol prevede că, „în caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă decide cu privire la modalitatea de exercitare a acestui drept, (...)”.

În cauză, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 400 din Codul civil, instanţa urmează ca, prin prezenta hotărâre, să stabilească locuinţa minorului ......... la mamă; or, faţă de împrejurarea că părţile au adoptat poziţii procesuale divergente referitoare la întinderea programului de vizită, instanţei îi revine sarcina de a stabili în concret modul în care pârâtul îşi va exercita dreptul de a avea legături personale cu minorul, iar, din această perspectivă, reţine că, în perioada convieţuirii soţilor, pârâtul a contribuit în mod constant la întreţinerea copilului şi este ataşat în continuare de acesta, potrivit susţinerilor martorelor ……….

Drept urmare, instanţa va încuviinţa ca pârâtul să aibă legături personale cu minorul ……… în a doua şi a patra săptămână a fiecărei luni, de vineri orele 1700 până duminică orele 1700, a doua zi a sărbătorilor de Paşte, între orele 1000 – 1900, a doua zi a sărbătorilor de Crăciun, între orele 1000 – 1900, în perioada 03 ianuarie – 10 ianuarie a fiecărui an, precum şi în perioada 15 iulie – 15 august a fiecărui an, în toate cazurile cu posibilitatea luării minorului de către tată la domiciliul său şi cu obligaţia de a aduce copilul la locuinţa mamei la terminarea programului de vizită, apreciind că acest program corespunde atât principiului interesului superior al copilului, cât şi nevoilor tatălui de a păstra şi dezvolta relaţii afective fireşti cu fiul său.

Domenii speta

Spete similare