Cerere de valoare redusa

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei RV sub  nr.599/292/2015 din 05.03.2015, reclamanta S.C. CV SA, prin avocat AI, a chemat în judecată pe pârâtul AC, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligat pârâtul la plata debitului principal în cuantum de 3698,85 lei  şi venituri accesorii de 135,99 lei reprezentând taxa de debranşare/rebranşare, cu cheltuieli de judecată, ocazionate cu recuperarea debitului.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că între societate şi pârât s-au desfăşurat relaţii comerciale ce au constat în furnizarea de către reclamantă de energie electrică către debitoare, contravaloarea energiei electrice furnizate de reclamantă fiind facturată  cu mai multe facturi fiscale.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 1025-1032  Cod procedură civilă.

În susţinerea cererii, reclamanta a depus în copie  la dosar următoarele înscrisuri: anexă la formularul de cerere, contract cadru  de furnizare a energiei electrice, fişă cont, facturi fiscale.

Deşi i-a fost comunicat formularul de răspuns, pârâtul nu a depus la dosar formularul de răspuns completat în condiţiile art. 1029 alin. 2 şi 3 Cod procedură civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 336 din 24.04.2015 instanţa de fond a respins cererea reclamantei ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî aceasta, instanţa a de fond a reţinut că reclamanta nu a depus la dosar nicio dovadă din care să reiasă existenţa unui contract între reclamantă şi pârât, contract care să fie semnat de părţi în executarea căruia să fi fost emise facturile în cauză.

Facturile emise pe numele pârâtului nu au nicio forţă probantă în ceea ce priveşte dovedirea existenţei unui contract între părţi, acestea fiind nişte simple înscrisuri emise în mod unilateral de reclamantă şi nu au fost semnate sau însuşite în vreun fel de pârât, de esenţa înscrisului sub semnătură privată fiind existenţa semnăturii părţilor de la care emană. 

De asemenea, instanţa a considerat ca nefiind întemeiate nici susţinerile reclamantei potrivit cărora facturile emise au fost acceptate de către pârât, întrucât acesta nu le-a contestat în condiţiile art. 156 din Regulamentul de furnizare a energiei electrice, însă o asemenea susţinere nu poate fi primită atâta timp cât la dosar nu există nicio dovadă a faptului că aceste facturi au fost comunicate pârâtului, simpla lor existenţă neputând fi echivalată cu comunicarea lor către pârât.

Instanţa de fond a apreciat că formularul necompletat şi nesemnat al contractului cadru de furnizare a energiei electrice la micii consumatori finali, industriali şi similari, la tarife reglementate filele 13 – 21, nu poate fi considerat ca fiind materializarea contractului dintre părţi atâta timp cât acest înscris nu poartă semnătura pârâtului, element esenţial pentru dovedirea consimţământului la încheierea oricărui act juridic.

Faptul că reclamanta a fost autorizată să emită facturi doar într-un singur exemplar de către Ministerul de Finanţe, nu poate însemna că aceste facturi sunt emise în baza unui contract valabil încheiat, atâta timp cât la dosar nu a fost depusă vreo dovadă în acest sens.

De asemenea, instanţa de fond a apreciat că nu poate fi primită nici apărarea reclamantei potrivit căreia nu este nevoie de contractul încheiat cu pârâtul întrucât contractele în materie sunt contracte de adeziune aprobate prin Decizia ANRE nr.57/1999, publicată în Monitorul Oficial, astfel încât nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii şi neînsuşirea clauzelor prevăzute în contractele cadru. Chiar dacă ar fi vorba de contracte de adeziune, reglementate prin lege, pentru ca drepturile şi obligaţiile rezultate din aceste contracte să ia naştere, este totuşi nevoie de o manifestare de voinţă a părţilor în acest sens pentru a se naşte raportul juridic respectiv.

Potrivit art. 1175 Cod Civil contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părţi, pentru aceasta sau ca urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare. Aşadar, faptul că un anumit contract este considerat de adeziune, în nici un caz nu poate însemna că pentru naşterea sa în mod valabil nu ar fi nevoie de manifestarea de voinţă a părţilor în acest sens.  Concluziile instanţei cu privire la acest aspect sunt susţinute de altfel tocmai de afirmaţiile reclamantei făcute prin cererea depusă la dosar potrivit cărora  în conformitate cu art. 33 din HG 1007/2004, furnizarea energiei electrice se face numai pe bază de contract de furnizare încheiat de un furnizor cu consumatorul.

Împotriva acestei sentinţe reclamanta a formulat apel prin care a solicitat admiterea apelului prin analizarea situaţiei de fapt şi a probaţiunii administrate în cauză cu consecinţa admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.

În motivarea apelului apelanta-reclamantă a arătat că în mod neîntemeiat instanţa de fond a respins cererea introductivă fără a analiza în ansamblu înscrisurile depuse de subscrisa în susţinerea cererii.

În opinia apelantei-reclamante ar fi trebuit să se constate că între aceasta şi pârâtă există o relaţie contractuală dovedită deţinând împotriva pârâtei o creanţă certă, lichidă şi exigibil, având în vedere susţinerile subscrisei şi materialul probator existent la dosarul cauzei.

Totodată s-a susţinut că apelanta-reclamantă a furnizat energie electrică pârâtului care nu a contestat facturile fiscale emise şi, mai mult,în stabilirea relaţiei contractuale trebuie observat că funcţionarea instalaţiei electrice şi de contorizare a acesteia nu pot exista decât cu acordul pârâte, astfel că sub nici o formă nu poate fi susţinut că pârâta a consumat energie electrică fără consimţământul său.

În drept, apelul a fost întemeiat pe dispoziţiile art.466 şi urm. C.pr.civ.

În susţinerea cererii ce apel au fost ataşate în copie: bon de mişcare contor, preaviz notificare, fişa de cont client.

Intimata-pârâtă nu a depus întâmpinare şi nu s-a prezentat la judecarea apelului.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Tribunalul constată că apelul este nefondat având în vedere următoarele consideraţii:

Aşa cum a reţinut prima instanţă se constată că reclamanta pretinde că ar fi furnizat energie electrică pârâtului, iar pentru neplata la termen a facturilor emise, aceasta a calculat penalităţi şi totodată a procedat la debranşarea debitorului de la energia electrică, pentru toate aceste servicii reclamanta emiţând facturile depuse la dosar în valoare totală de 3698,85 lei.

Totodată este necontestat de către apelanta-reclamantă că nu există un contract scris, semnat şi negociat de către părţi.

În acest context, aşa cum judicios a subliniat instanţa de fond, nu poate fi primită apărarea reclamantei potrivit căreia nu este nevoie de contractul încheiat cu pârâtul întrucât contractele în materie sunt contracte de adeziune aprobate prin Decizia ANRE nr.57/1999, publicată în Monitorul Oficial, astfel încât nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii şi neînsuşirea clauzelor prevăzute în contractele cadru. Astfel, chiar dacă ar fi vorba de contracte de adeziune, reglementate prin lege, pentru ca drepturile şi obligaţiile rezultate din aceste contracte să ia naştere, este totuşi nevoie de o manifestare de voinţă a părţilor în acest sens pentru a se naşte raportul juridic respectiv.

Tot astfel, este corectă susţinerea instanţei de fond potrivit căreia formularul necompletat şi nesemnat al contractului cadru de furnizare a energiei electrice la micii consumatori finali, industriali şi similari, la tarife reglementate filele 13 – 21, nu poate fi considerat ca fiind materializarea contractului dintre părţi atâta timp cât acest înscris nu poartă semnătura pârâtului, element esenţial pentru dovedirea consimţământului la încheierea oricărui act juridic.

În ceea ce priveşte susţinerea apelantei-reclamante în sensul că funcţionarea instalaţiei electrice şi de contorizare a acesteia nu pot exista decât cu acordul pârâtei, astfel că sub nici o formă nu poate fi susţinut că pârâta a consumat energie electrică fără consimţământul său, Tribunalul învederează că trebuie făcută o distincţie clară între elementele de fapt ce caracterizează o anumită relaţie, alegată ca fiind juridică, şi temeiul obligaţiilor reclamate de apelantă ca trebuind executate de către intimata-pârâtă.

Dincolo de împrejurarea că, prin ipoteză, susţinerile apelantei-reclamante ar fi adevărate cu privire la faptul că intimata-pârâta a consumat în fapt energie electrică, în lipsa unui contract scris sau a dovedirii unei acord între părţi, nu există temei al obligării pârâtei la plata unui anumit preţ al energiei electrice consumate. Tot astfel, eventualele plăţi efectuate anterior de către intimata-pârâtă nu pot constitui probe în sensul că aceasta ţi-a sumat obligaţia de a plăti viitoare şi eventuale servicii ale apelantei-reclamante.

Cu alte cuvinte, chiar acceptând ipoteza factuală furnizată de apelanta-reclamantă că pârâta a consumat în fapt energia electrică, instanţa nu poate obliga intimata-pârâtă la plata unei anumite sume de bani atâta vreme cât apelanta-reclamantă nu face dovada că intimata-pârâtă şi-a asumat în deplină cunoştinţă de cauză obligaţia de plată a unui preţ al serviciilor.

Pe cale de consecinţă, Tribunalul constată că, întemeiat pe  lipsa oricărei dovezi privind existenţa unui titlu al apelantei-reclamante sau a unor probe din care să rezulte un acord al părţilor care să conţină asumarea de către intimata-pârâtă a obligaţiei de plată de instanţa de fond a pronunţat o soluţie legală şi temeinică.

Pentru aceste motive, Tribunalul  în temeiul art. 480 alin. 1 C.pr.civ. va respinge ca nefondat apelul apelantei-reclamante. 

Domenii speta

Spete similare