Contestatie act

Sentinţă civilă 1067 din 09.07.2015


Dosar nr. 715/89/2015

R O M Â N I A

TRIBUNALUL VASLUI

CIVILĂ

Sentinţă civilă Nr. 1067/2015

Şedinţa publică de la 09 Iulie 2015

Instanţa constituită din:

PREŞEDINTE

Asistent judiciar

Asistent judiciar

Grefier

Pe rol judecarea cauzei privind pe contestatoarea VD – M, în contradictoriu cu intimata Filiala Casei de Cultură Vaslui din cadrul Asociaţiei Naţionale a Caselor de Cultură ale Sindicatelor din România,  având ca obiect contestaţie act.

…………………………………………………………………………………..

INSTANŢA

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 07.04.2015, sub nr.715/89/2015, reclamanta V D-M a solicitat în contradictoriu cu pârâta Filiala Casei de Cultură Vaslui din cadrul Asociaţiei Naţionale a Caselor de Cultură ale Sindicatelor din România:

1.anularea Hotărârii Consiliului de Administraţie al Filialei Casa de Cultură a Sindicatelor Vaslui, din data de 27.03.2015;

2.anularea Notificării de preaviz nr.227/27.03.2015;

3.reintegrarea sa în muncă, pe postul de referent activitate culturală, post ocupat anterior emiterii actelor contestate;

4.obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariul indexat şi actualizat, plus sporul de vechime avut la data disponibilizării, cu începere de la data de 20.04.2015, până la reintegrarea efectivă pe postul deţinut anterior disponibilizării;

5.obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de daune morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a conduitei angajatorului.

Cu cheltuieli de judecată.

………………………………………………………………………..

Analizând actele şi lucrările dosarului raportat la excepţiile invocate, instanţa reţine următoarele:

În fapt, prin Hotărârea Consiliului de Administraţie a pârâtei, din data de 27.03.2015, s-a decis reorganizarea personalului din cauza deficienţelor financiare cu care se confruntase instituţia de utilitate publică în ultima perioadă, şi în concret, desfiinţarea postului de referent cultural ocupat de reclamantă, aprobându-se astfel noua organigramă.

În acest scop, pârâta a comunicat reclamantei Notificarea de preaviz emisă la data de 27.03.2015, prin care i s-a adus la cunoştinţă acesteia că se află în preavizul de 20 zile începând cu data de 01.04.2015, la expirarea termenului de preaviz urmând a fi emisă decizia de încetare a contractului individual de muncă.

La data de 07.04.2015, reclamanta a formulat prezenta acţiune iar în perioadele 14.04-30.04.2015 şi 01.05.- 15.05.2015, reclamanta s-a aflat în concediu medical. Termenul de preaviz fiind astfel întrerupt iar contractul individual de muncă suspendat, pârâta a emis decizia de concediere nr.5 abia la data de 02.07.2015.

În drept, cu privire la Capătul 2 de cerere având ca obiect anularea Notificării nr.227/27.03.2015.

Potrivit Codului Muncii (art. 76 pct. b), „Decizia de concediere […] trebuie să conţină în mod obligatoriu […] durata preavizului”. Legea nu face referire la niciun alt document, în afară de Decizia de concediere, prin care angajatorul ar trebui să acorde preaviz salariaţilor ce urmează să fie concediaţi; cu toate acestea, în practică, este covârşitor numărul situaţiilor în care, la concedierea unui salariat, angajatorul îi comunică acestuia: (1) mai întâi, o „notificare de preaviz”, prin care îi aduce la cunoştinţă simplul fapt că va fi concediat şi termenul de preaviz pe care îl are la dispoziţie până la încetarea contractului de muncă, (2) iar ulterior (la împlinirea termenului de preaviz), îi comunică decizia de concediere, cuprinzând motivele de concediere şi celelalte elemente prevăzute de lege (inclusiv durata preavizului acordat).

Trebuie subliniat că emiterea unei notificări de preaviz anterior deciziei de concediere nu are nicio bază legală, ci a rezultat din practica autorităţilor de muncă, care de-a lungul timpului au solicitat (şi, în unele cazuri, continuă să solicite) un astfel de document, fără a avea, însă, niciun temei legal pentru aceasta.

Nu este, desigur, nicio problemă, din perspectiva validităţii deciziei de concediere, dacă preavizul se acordă mai întâi printr-o „notificare de preaviz”, urmând ca ulterior acesta să fie menţionat şi în cuprinsul deciziei de concediere, deoarece prin aceasta se creează o situaţie favorabilă salariatului, din perspectiva termenului care este lăsat la dispoziţia salariatului pentru a pregăti o eventuală contestaţie împotriva măsurii concedierii.

Prin notificarea contestată, reclamanta a fost înştiintată că începând cu data de 01.04.2015 se afla în preaviz de 20 de zile, perioadă în care poate absenta 4 ore pe zi în vederea găsirii unui alt loc de munca. Dupa trecerea acestui termen, salariatei urmează a i se desface contractul individual de munca în baza art.65 din Codul Muncii.

Rezulta din conţinutul notificării contestate ca aceasta are natura preavizului prevăzut de art.75 Codul Muncii ce prevede ca persoanele concediate pentru inaptitudine fizica sau psihica necorespunzătoare profesionala si pentru motive care nu ţin de persoana lor au dreptul la un preaviz ce nu poate fi mai mic de 20 zile lucrătoare.

În sensul dispoziţiilor menţionate, preavizarea reprezintă încunoştinţarea salariatului de către angajator asupra intenţiei acestuia din urma de a înceta raportul de munca dintre părţi, şi este un act juridic ce precede concedierea.

Conform art.266 Codul muncii, „Jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod”.

Potrivit art.268 Codul muncii, „(1) Cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate:

a) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă;

b) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care s-a comunicat decizia de sancţionare disciplinară;

c) în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator;

d) pe toată durata existenţei contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulităţii unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia;

e) în termen de 6 luni de la data naşterii dreptului la acţiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.

(2) În toate situaţiile, altele decât cele prevăzute la alin. (1), termenul este de 3 ani de la data naşterii dreptului”.

Coroborând prevederile legale anterior enunţate, interpretate sistematic si logic, Tribunalul reţine că notificarea de preaviz, care nu reprezintă o măsură de natură să modifice condiţiile de încetare sau de executare a contractului individual de munca ori să determine în sine încetarea raporturilor de munca dintre părţi, nu poate face prin ea însăşi obiectul cenzurii instantei de jurisdictie a muncii, ci doar în cadrul analizei de legalitate si de temeinicie a deciziei de încetare a raporturilor de munca şi împreuna cu aceasta, deoarece prin el însusi, preavizul nu produce încetarea contractului individual de munca . De altfel în acest sens se pronunţă doctrina (Tratat de dreptul muncii de Alexandru Ticlea, ed.a II-a, 2007, Ed.Universul Juridic, pag 592, paragr.2, unde se vorbeste de examinarea preavizului în cadrul litigiului de munca izvorât din măsura efectivă de desfacere a contractului individual de munca ) şi există o jurisprudenţă constantă în acest sens.

Chiar daca Notificarea din data de 27.03.2015 menţionează perspectiva încetării contractului individual de muncă al reclamantului în conformitate cu prevederile art. 65 Codul Muncii, stabilind termenul de preaviz de 20 zile lucrătoare, ea a avut ca unic efect doar curgerea termenului de preaviz, concedierea fiind dispusa prin decizia nr.5/02.07.2015. Preavizul este un drept de care se bucură salariatul în anumite cazuri de concediere, el nefiind generator de vreo restricţie pentru angajat, a cărui singură obligaţie este aceea de a-şi continua activitatea potrivit clauzelor contractului. Totodată, preavizul nu constituie o îngrădire în exercitarea dreptului la muncă, a dreptului de alegere a profesiei şi a locului de muncă şi a dreptului la protecţia socială a muncii.

În ceea ce priveşte susţinerea reclamantei, în sensul că demersul său judiciar a avut un caracter preventiv, Tribunalul reţine că, din punct de vedere procesual civil, acţiunile preventive sunt permise de Codul de procedură civilă (art.34), doar în anumite situaţii (predarea unui bun la împlinirea termenului contractual, executarea la termen a obligaţiei de întreţinere sau a altei prestaţii periodice ori executarea unei obligaţii la termenul prevăzut pentru preîntâmpinarea producerii unei pagube).

Contestarea notificării de preaviz nu se circumscrie situaţiilor anterior enunţate. Împrejurarea că prin acest demers judiciar, reclamanta a urmărit determinarea pârâtei de a nu mai emite decizia de concediere, nu poate produce consecinţe juridice cu caracter preventiv.

În consecinţă, neputând forma obiectul unui conflict (litigiu) de muncă, în accepţiunea art.266 Codul muncii, contestarea notificării de preaviz apare ca fiind inadmisibilă, ceea ce justifică admiterea excepţiei invocate şi respingerea acestui capăt de cerere.

Cu privire la capetele 3 şi 4 de cerere, având ca obiect reintegrarea reclamantei pe postul de referent de activitate culturală şi obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariul indexat şi actualizat, inclusiv sporul de vechime, cu începere de la de 20.04.2015 şi până la reintegrare:

Solicitările reclamantei corespund efectelor prevăzute de art.80 alin.(1) şi (2) Codul muncii pentru situaţia anulării deciziei de concediere propriu-zise. Aşadar, aceste efecte nu subzistă în ipoteza anulării notificării de preaviz.

Dată fiind premisa legală obligatorie, respectiv a existenţei unei decizii de concediere şi având în vedere că, potrivit art.33 Cod procedură civilă, interesul de a acţiona trebuie să fie, printre altele dar concomitent, născut şi actual la data formulării cererii de chemare în judecată, Tribunalul reţine că, la data introducerii acţiunii (07.04.2015), interesul reintegrării pe post şi a achitării despăgubirii generate de o concediere nelegală nu era născut încă.

Împrejurarea că pe parcursul judecăţii, decizia de concediere a fost emisă nu determină retroactivitatea interesului, acţiunea declanşată neputând avea caracter preventiv conform art.33 CPC, aşa cum s-a reţinut anterior.

Motivul pentru care prezenta instanţă nu s-a considerat învestită şi cu soluţionarea deciziei de concediere se regăseşte în preambulul prezentei sentinţe şi a constat în faptul că, potrivit art.204 alin.(1) CPC, a operat sancţiunea decăderii reclamantei din dreptul de a-şi completa acţiunea cu un capăt de cerere având ca obiect contestaţie împotriva deciziei de concediere emise ulterior, modificare efectuată după primul termen de judecată, neexistând acordul expres al pârâtei pentru judecarea ei în acelaşi dosar.

Pentru a nu fi eludate dispoziţiile legale privind repartizarea aleatorie, s-a dispus trimiterea contestaţiei formulate la data de 09.07.2015, spre înregistrare sub un nou număr de dosar.

În consecinţă, excepţia lipsei de interes va fi admisă, capetele 3 şi 4 de cerere urmând a fi respinse ca atare.

În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de daune morale, Tribunalul reţine, pe de o parte că, din expunerea de motive a reclamantei, prejudiciul invocat nu pare a fi relaţionat emiterii notificării contestate, ci comportamentului conducerii pârâtei faţă de reclamantă, ca urmare a participării acesteia la un concurs, concurând cu actualul director al pârâtei. Dincolo de acest aspect, cererea de acordare a daunelor morale are un caracter accesoriu capetelor principale de cerere deja analizate şi respinse, situaţie care lasă fără fundament juridic admiterea unei asemenea cereri, conform principiului accesorium sequitur principale. Drept urmare, instanţa va respinge acest capăt de cerere, ca neîntemeiat.

Cu privire la cheltuielile de judecată, instanţa va face aplicarea art.453 Cod procedură civilă, în sensul reţinerii culpei procesuale a reclamantei pentru declanşarea unui demers judiciar inadmisibil, respectiv lipsit de interes. Cu toate acestea, în condiţiile art. 451 alin.(2) Cod procedură civilă, având în vedere activitatea apărătorului pârâtei, respectiv împrejurarea că acţiunea a fost soluţionată în baza unor excepţii invocate de instanţă, din oficiu, Tribunalul apreciază că se impune reducerea onorariului acestuia, de la suma de 1000 lei pretinsă la suma de 500 lei, la care va fi obligată reclamanta către pârâtă.

Pentru aceleași considerente, participând la deliberări, în temeiul articolului 55 din Legea 303/2004, asistenții judiciari și-au exprimat opinia în sensul celor reținute.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Admite excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect anularea Notificării nr. /27.03.2015, invocată din oficiu.

Respinge cererea reclamantei V D-M, de anulare a  Notificării nr. /27.03.2015, emise de pârâta ASOCIAŢIA NAŢIONALĂ A CASELOR DE CULTURĂ ALE SINDICATELOR DIN ROMÂNIA- FILIALA VASLUI,  ca inadmisibilă.

Admite excepţia lipsei de interes a capetelor de cerere având ca obiect reintegrarea reclamantei pe postul de referent de activitate culturală şi obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariul indexat şi actualizat, inclusiv sporul de vechime, cu începere de la de 20.04.2015 şi până la reintegrare, invocată din oficiu.

Respinge capetele de cerere anterior enunţate, ca fiind lipsite de interes.

Respinge cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de daune morale, ca neîntemeiată.

Respinge cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Admite în parte cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Obligă reclamanta să achite pârâtei suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, conform art.451 alin.(2) Cod procedură civilă.

Executorie.

Cu apel în termen de 10 zile de la comunicare. Cererea de apel se depune la Tribunalul Vaslui.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 09.07.2015.