Contravaloare tichete

Prin cererea înregistrată sub nr.1141/104/2015,  pe rolul Tribunalului Olt, secţia  a- II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, reclamantul  X  a chemat in judecată pe  pârâtul  Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Olt, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului să acorde fiecăruia dintre reclamanţi o despăgubire echivalentă cu contravaloarea tichetelor/voucherelor de vacanţă aferente perioadei 2012 - 2014 în sumă de 6 salarii de bază minime brute pe tară garantate în plată/an, în cuantumul prevăzut pentru fiecare an dedus judecăţii, astfel cum a fost stabilit prin actele normative speciale şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamantul arată că în fapt, membrii  de sindicat în numele cărora a formulat prezenta acţiune sunt funcţionari publici cu statut special, poliţişti, pârâtul având calitatea de ordonator de credite şi, drept urmare, obligaţia de a acorda reclamanţilor toate drepturile de natură salarială ce decurg din lege.

Dreptul la acordarea tichetelor de vacanţă (redenumite „vouchere prin art. III din Legea 94/2014) a fost recunoscut reclamanţilor prin adoptarea O.U.G. 8/18.02.2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 110/24.02.2009.

 În conformitate cu prevederile art. 1 alin, 2 din O.U.G. nr. 8/2009, cu modificările şi completările ulterioare, începând cu data intrării în vigoare a acestei ordonanţe „Instituţiile publice definite conform Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi instituţiile publice locale definite conform Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanţare şi subordonare (...) acordă în condiţiile legii, tichete de vacanţă".

În ceea ce priveşte data intrării în vigoare a acestei ordonanţe, dat fiind faptul că în cuprinsul său nu este prevăzut un alt termen, aceasta este data publicării în Monitorul Oficial, respectiv 24.02.2009, astfel cum reiese din aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. 2 din Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative ( în vigoare la data promulgării ordonanţei), în conformitate cu care „Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, sub condiţia depunerilor lor prealabile la Camera competentă să fie sesizată, dacă în cuprinsul lor nu este prevăzut o dată ulterioară'.

Valoarea tichetelor/voucherelor de vacanţă a fost stabilită de art. 1 alin. 4 din ordonanţă, în care se prevede că „Nivelul maxim al sumelor care pot fi acordate salariaţilor sub formă de vouchere de vacanţă reprezintă contravaloarea a 6 salarii de bază minime brute pe tară garantate în plată, pentru un salariat, în decursul unui an fiscal".

Dreptul de a beneficia de voucher de vacanţă are caracterul unui drept salarial prevăzut de o lege specială, conferit în condiţii expres reglementate, independent de prestarea muncii şi a cărui acordare, sub condiţia probării cerinţelor legale, este determinată de efectul forţei obligatorii O.U.G. nr. 8/2009 aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 94/2014.

În cadrul raportului juridic ce se naşte în acest caz, beneficiar este o persoană care are calitatea de funcţionar public, iar în cel obligat să acorde voucherul de vacanţă este instituţia publică cu care acesta se află în raporturi de serviciu.

Aceste aspecte rezultă din lectura art. I alin. (2) din O.U.G. nr. 8/2009 aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 94/2014 unde se prevede că „ Instituţiile publice [...] acordă, în condiţiile legii, vouchere de vacanţă.

Prin urmare instanţă competentă să soluţioneze prezentul litigiu este Tribunalul/ Secţia Contencios Administrativ.

Dispoziţiile art. 1 alin. 2 din O.U.G. nr. 8/2009 creează în sarcina instituţiei pârâte obligaţia de a acorda tichetele/voucherele de vacanţă, textul legal fiind clar şi nelăsând loc de interpretare contrară.

Astfel, este creată o diferenţă clară între angajatorii din sectorul privat, sare „pot acorda" aceste vouchere, şi instituţiile din sectorul bugetar şi celelalte categorii de instituţii, limitativ prevăzute de alin. 2 al art. 1 din O.U.G. 8/2009, care au obligaţia de a acorda aceste drepturi băneşti.

Diferenţa este dată de caracterul normei legale care, la alin.2, devine imperativă, obligatorie, nelăsând la latitudinea angajatorului posibilitatea acordării acestor drepturi.

Învederează instanţei că niciun act normativ ulterior O.U.G. 8/2009 nu a abrogat aceste dispoziţii legale, iar aplicarea acestora nu a fost amânata/prorogată.

Mai mult, intenţia legiuitorului de a menţine valabilitatea acestor dispoziţii legale rezultă din O.U.G. 8/2009 prin promulgarea Legii 94/2014.

În conformitate cu dispoziţiile art. 160 Codul Muncii, „salariatul cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile şi alte adaosuri", iar, potrivit dispoziţiilor art. 40 alin. 2 lit. c „angajatorul are obligaţia de a acorda salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractul de muncă aplicabil şi din contractele individuale de muncă".

Aşadar, potrivit dispoziţiilor art.l alin. 2 din O.U.G. 8/2009, coroborate cu dispoziţiile art. 160 şi 40 alin. 2 lit. c din Codul Muncii, în sarcina pârâtului a existat această obligaţie încă de la data publicării în Monitorul Oficial, obligaţie pe care însă acesta nu şi-a îndeplinit-o până în prezent.

Pârâta - ordonator de credite - nu se poate apăra susţinând ca nu au fost alocate fonduri bugetare pentru plata acestor drepturi salariale întrucât acesteia îi revine obligaţia de a efectua demersurile necesare în vederea alocării de fonduri.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 8/2009 în formă modificată prin Legea nr. 94/2014 „ (3) Voucherele de vacanţă se acordă în limitele sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetul de stat sau, după caz, în bugetele locale, pentru unităţile din domeniul bugetar, şi în limitele sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetul de venituri şi cheltuieli aprobat, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori".

Aceleaşi dispoziţii se regăsesc şi la. alin. (3) al art. 1 din O.U.G. nr, 8/2009 cu excepţia faptului că în loc de sintagma „ vouchere de vacanţă." se utilizează sintagma tichet de vacanţă.

Aşa fiind, legea a prevăzut şi prevede că obligaţia efectuării demersurilor legale în asigurarea fondurilor pentru acordarea voucherelor de vacanţă (tichetelor de vacanţă) incumba pârâtului.

Prin urmare, susţinerea în sensul că fondurile necesare nu au fost prevăzute în proiectul de buget nu constituie motive întemeiate pentru neplata unui drept garantat de legislaţia în vigoare, deoarece pârâtul cunoştea aceste prevederi şi avea obligaţia de a cuprinde în buget sumele necesare.

Altfel spus, lipsa fondurilor ori neprevederea lor în buget în vederea achitării drepturilor salariaţilor nu poate împiedica plata acestor drepturi legai conferite, întrucât în alcătuirea bugetelor, ordonatorii de credite au obligaţia de a respecta inclusiv prevederile legislaţiei conexe privind drepturile salariaţilor, cum este O.U.G. nr. 8/2009 aprobată cu modificări prin Legea nr. 94/2014.

Aceste aspecte au fost reţinute în mod constat în jurisprudenţă (Deciziile nr. 288/2010, nr. 1365/2009, nr. 1304/2009 ale Curţii de Apel Timişoara/Secţia Litigii de Muncă şi Asigurări Sociale; Decizia nr. 4598/R/2012 a Curţii de Apel Bucureşti, s.a VII-a civ., conflicte de muncă şi asigurări sociale).

Precizează că şi în nume propriu reclamanţii au formulat cereri prin care au. solicitat acordare." tichetelor/voucherelor de vacanţă pentru anii 2012 - 2014, cereri la care nu am primit nici un răspuns.

Apreciază astfel că, din culpa exclusivă a pârâtului, oricare ar fi fost cauza, după caz, neprevederea sumelor în bugetul anual, chiar şi după rectificările bugetare sau din alte motive, neacordarea tichetelor, respectiv voucherelor de vacanţă în perioada 2012-2014 de către pârât ne-a cauzat un prejudiciu material, prejudiciu ce este cert şi constă în privarea nejustificată de dreptul salarial prevăzut de lege.

Consideră că obligaţia pârâtului de a acorda tichetele/voucherele de vacanţă pentru perioada. 2012-2014 nu poate fi executată în natură întrucât în conformitate cu art. 2 alin. 4 din O.U.G. 8/2009. tichetele/voucherele de vacanţă au o perioadă de valabilitate limitată, acestea nepptând fi utilizate de beneficiari decât până la data de 31 decembrie a anului în care au fost emise.

În conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind nou Cod Civil, temeiul juridic în baza căruia se poate dispune executarea prin echivalent îl constituie art. 1527 potrivit cărora „ creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligaţia în natură, cu excepţia cazului în care o asemenea executare este imposibilă. (2) Dreptul la executarea în natură cuprinde, daca este cazul, dreptul la repararea sau înlocuirea bunului, precum şi orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă".

Astfel, consideră că singura posibilitate de executare a obligaţiei, în prezent, o constituie acordarea în bani a contravalorii tichetelor/voucherelor de vacanţă, în caz contrar dreptul legal al reclamanţilor rămânând unul pur teoretic, iar prejudiciul creat prin neacordarea acestor drepturi de natură salarială ar rămâne neacoperit.

Pe de altă parte, consideră că prin refuzul de a acorda tichetele/voucerele de vacanţă aferente perioadei 2012-2014 (sau contravaloarea acestora) reclamanţii - funcţionari publici -sunt discriminaţi faţă de celelalte categorii de personal care primesc sau au primit tichetele/voucerele de vacanţă

În acest sens, precizează că art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede: Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute la prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere naştere sau orice altă situaţie.

Dreptul la nediscriminare a primit în legislaţia noastră şi o consacrare constituţională, prin art. 16 al. 1 astfel: Cetăţenii sunt egali in fata legii si a autorităţilor publice, fara privilegii si fara discriminări.

Conform art. 2 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, alin. 1 ,prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

Potrivit alin. 3, sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanţe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, în afara cazului in care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acestui scop sunt adecvate şi necesare.

Învederează instanţei că asupra problemei discriminării anumitor categorii de salariaţi s-a pronunţat şi înalta curte de Casaţie şi justiţia care în motivarea Deciziei nr. 46/15.12.2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 495/16.07.2009 privind recursul în interesul legii, a avut în vedere următoarele:

Potrivit art.l alin.(2) lit.i) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, republicata, principiul egalităţii intre cetăţeni, al excluderii privilegiilor si discriminării sunt esenţiale in exercitarea dreptului la munca, la libera alegere a ocupaţiei, la condiţii de munca echitabile si satisfăcătoare, la protecţia împotriva şomajului, la un salariu egal pentru munca egala, la o remuneraţie echitabila si satisfăcătoare.

Prin discriminare se intelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţa, pe baza de rasa, naţionalitate, etnie, limba, religie, categorie sociala, convingeri, sex, vârsta etc, precum si orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, Maturarea recunoaşterii, folosinţei ori executării, in condiţii de egalitate, a drepturilor omului si a libertăţii fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, in domeniul public, economic, social si cultural sau orice alte domenii ale vieţii publice.

Dispoziţia de a discrimina persoanele pe oricare dintre temeiurile prevăzute de alin. (1), este considerata discriminatorie in înţelesul acestei ordonanţe.

Sunt discriminatorii, potrivit ordonanţai, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), fata de alte persoane, in afara cazului in care aceste prevederi, criterii sau practici suni justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate si necesare fart.2 alin. (l)-(3)j.

Prin aceasta ordonanţa, astfel cum a fost modificata si completata de Legea 324/2006, au fost transpuse in dreptul intern prevederile Directivei Consiliului 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalităţii de tratament intre persoane, fara deosebire de origine rasiala sau etnica, publicata in Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L303 din 2 decembrie 2000.

Prin actul normativ menţionat se asigura o interpretare unitara a principiilor generale de egalitate si nediscriminatorie stabilite de Constituţia României, republicata, precum si de către documentele internaţionale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general in domeniu, persoanele care se considera discriminate având la dispoziţie prevederi legale concrete in baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii si repararea prejudiciului cauzat.

Asa cum lesne se poate observa, ari. 2 alin. (3) din ordonanţa caracterizează ca discriminatorii, intre altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane fata de alte persoane, fara sa facă vreo distincţie cu privire la natura juridica a acestor prevederi, ceea ce poate fi inteles ca se refera si la acte normative cu putere de lege, cum sunt cele adoptate de Parlament si Ordonanţele Guvernului, emise in virtutea delegării legislative prevăzute de art 115 din Constituţie.

Cat priveşte noţiunea de „discriminare ", trebuie avuta in vedere si practica in materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului care a reţinut, in mod constant ca exista discriminare, atâta timp cat diferenţa de tratament aplicata unor subiecte de drept aflate in situaţii analoage, nu are justificare legitima, obiectiva si rezonabila.

Unul dintre principiile sistemului de salarizare este acela ca „pentru munca egala sau de valoare egala,plata egala", consacrat de art. 41 alin. (4) din Constituţie si art. 6 alin. (3). Munca poate fi egala deoarece funcţia/ postul sunt identice, ca atribuţii de serviciu, impunându-se aceleaşi cerinţe pentru salariaţii care le ocupa.

Daca felul muncii este acelaşi, daca cerinţele si condiţiile de munca sunt aceleaşi, daca muncesc este egala sau de valoare egala, diferenţierile de salarizare nu se justifica.

In sistemul public (bugetar) principiul este aplicabil in interiorul aceloraşi ramuri, al aceluiaşi domeniu sau la acelaşi nivel.

întrucât salariile (indemnizaţiile) de baza se stabilesc in funcţie de factorii amintiţi mai sus, deosebirile existente întemeiate obiectiv si rezonabil intre ramuri, domenii sau nivele diferite de activitate au o justificare legitima, fara a fi vorba de existenta unor discriminări.

In ceea ce priveşte insa sporurile, adică acele elemente accesorii si variabile ale salariului, care se acorda in funcţie de condiţiile in care se prestează munca, situaţia este cu totul alta.

In sistemul legal actual sporurile sunt recompense sau gratificaţii, ele constituind, in principal, un factor compensatoriu pentru anumite condiţii de munca sau pentru întrunirea de către cei in cauza a unor condiţii speciale.

Sporurile la salariu (indemnizaţie) de baza se acorda daca sunt întrunite următoarele condiţii:

-Salariatul sa ocupe un post intr-o specializare care ii conferă dreptul la un anumit spor;

-Salariatul sa lucreze efectiv in condiţiile prescrise de lege, de contractul colectiv de munca sau, dupa caz, de contractul individual de munca.

Cu alte cuvinte, indiferent de nivelul studiilor, importanta, complexitatea si atribuţiile de serviciu, funcţia (postul), meseria îndeplinita, cantitatea, calitatea si valoarea muncii, ramura, domeniul sau nivelul de activitate si cuantumul salariului (indemnizaţiei) de baza ale unui salariat, acestuia trebuie sa i se dea un anumit spor daca lucrează efectiv in condiţiile prescrise de lege pentru acordarea acelui spor.

Nu exista nici o justificare legitima, obiectiva si rezonabila ca. in cazul a 2 (doi) salariaţi, care nu se găsesc in situaţii juridice identice sau similare, sub aspectul posturilor ocupate, atribuţiilor de serviciu, răspunderii s.a.. dar care amândoi lucrează - cu titlul de exemplu - in aceleaşi condiţii deosebite de munca, grele, periculoase sau vătămătoare, numai unul dintre ei sa primească sporul corespunzător, iar cel de al doilea, sa nu-l primească pentru motivul ca legea sau ordonanţa in baza căruia este retribuit acest din urma salariat nu prevede acordarea acestui spor.

In considerarea unor condiţii amintite mai sus, dintre care se disting cu prioritate rolul, răspunderea si complexitatea atribuţiilor de serviciu ale diferitelor posturi, funcţii si activităţi, legiuitorul poate stabili drepturi de salarizare diferite pentru anumite categorii de personal, fara ca prin aceasta sa se aducă vreo atingere egalităţii cu drepturi prevăzute de Art. 16 din Constituţie, insa acest tratament diferenţiat trebuie sa se refere doar la stabilirea salariatului (indemnizaţiei) de baza, a indemnizaţiilor care constituie sumele plătite anumitor salariaţi in funcţie de criterii specifice muncii sau de cheltuielile necesare pentru îndeplinirea obligaţiilor de serviciu, cat si a adaosurilor la salariu de baza ce se acorda in funcţie de performantele individuale.

In ceea ce priveşte insa sporurile la salariu (indemnizaţie) de baza, acestea trebuie sa fie acordate tuturor salariaţilor indiferent de posturile si funcţiile pe care le ocupa si de domeniul in care isi desfăşoară activitatea atat timp cat lucrează efectiv in condiţiile prescrise de legea care reglementează plata sporurilor respective.

Mai mult, orice deosebire în acordarea tichetelor/voucherelor de vacantă trebuie, potrivit art. 2 al. 3 din OUG nr. 137/2000 să fie justificată de un s:op legitim. Scopul legitim trebuie să fie expres exprimat în cuprinsul legii sau cu ocazia adoptării acesteia.

De asemenea, precizează ca art. 11 clin Constituţia României stabileşte cu valoare de principiu, obligarea statului român de a îndeplini întocmai şi, cu buna credinţă îndatoririle ce-i revin din tratatele la care este parte, precum şi faptul ca tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern.

Integrarea normelor internaţionale consensuale în dreptul intern se realizează prin ratificarea instrumentelor juridice internaţionale (acord, convenţie, protocol, statut, pact, etc.) operaţiune prin care acestora li se conferă forţa obligatorie de către Parlament, întrucât ratificarea se face prin lege, clauzele instrumentului internaţional ratificat sunt integrate în sistemul normelor interne, urmând a avea forte juridică a legii.

Distinct de consacrarea integrării dreptului internaţional în sistemul juridic naţional, legea fundamentală a României conţine reglementări specifice referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului.

Astfel, art. 20 stabileşte că interpretarea si aplicarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti se fac în concordanţă cu prevederile tratatelor internaţionale la care România este parte şi că reglementările internaţionale din domeniul drepturilor omului, cuprinde în tratatele ratificate de România, au prioritate faţă de reglementările interne în cazul în care între ele există neconcordanţe.'

Prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994.

România a ratificat Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului (C.E.D.O), precum si protocoalele adiţionale la aceasta, în acest mod, conform art. 11 şi 20 din Constituţie, Convenţia si protocoalele ei adiţionale devenind parte integrată a dreptului intern, având prioritate faţă de acesta, altfel spus C.E.D.O si protocoalele adiţionale au devenit izvor de drept intern obligatoriu si prioritar, ceea ce, în plan naţional, are drept consecinţa imediata aplicarea convenţiei şi protocoalelor de către instanţele judecătoreşti române, iar in plan internaţional acceptarea controlului prevăzut de C.E.D.O cu privire la hotărârile judecătoreşti naţionale.

Devenită parte a dreptului intern Convenţia are aplicabilitate directă în sistemul roman de drept, atât prin dispoziţiile conţinute de textul propriu-zis al acestuia şi al Protocoalelor adiţionale, cât, mai ales, prin practica judiciară dezvoltată de gardianul său principal, Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Textul articolului 53 din Convenţie obligă statele să se conformeze hotărârilor Curţii în litigiile în care sunt părţi. In caz de neconcordantă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate, potrivit Constituţiei României, republicată, reglementările internaţionale, cu excepţia situaţiei în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Ca o garanţie a respectării drepturilor omului, Convenţia prevede, in art. 6 pct. 1, dreptul oricărei persoane la un proces echitabil: „Orice persoane are dreptul de a fi examinată cauza în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa. (....)

Conform Directivei 20007JIC/78, privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forţei de muncă şi condiţiile de angajare, în vederea definirii şi constatări: discriminării directe, tratamentul diferenţiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situaţii doar compatibile, nu neapărat in situaţii similare.

Dreptul la o remuneraţie egală pentru muncă egală este reglementat şi la art. 6 din Codai Muncii şi art. 23 din declaraţia Universală a Drepturilor Omului, iar OG nr. 137/2000 cu modificările ulterioare, prevede la art. 1 alin. 2 principiul egalităţii între cetăţeni, caz în care excluderea privilegiilor şi discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea unor drepturi inclusiv salariul egal pentru muncă egală.

Învederează instanţei că însuşi legiuitorul, sesizând vădita discriminare între funcţionarii publici şi celelalte categorii de personal care primesc sau au primit tichetele/voucherele de vacanţă, a procedat la adoptarea Legii nr. 173/2015 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 8/2014 pentru modificarea unor termene prevăzute în Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanţă.

Astfel, la data de 01.07.2015 a intrat în vigoare Legea nr. 173/2015, prin care legiuitorul a statuat că Instituţiile publice definite conform Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi instituţiile publice locale definite conform Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanţare şi subordonare, inclusiv cele care se finanţează integral din venituri proprii, care încadrează funcţionari publici şi/sau personal prin încheierea unui contract individual de muncă, după caz, acordă, în condiţiile legii, prime de vacanţă numai sub forma voucherelor de vacanţă (an. 1 alin. 2 din O.U.G. nr. 8/2009).

Cu alte cuvinte, ceea ce se întâmplă in fapt şi în drept în prezent confirmă susţinerea noastră potrivit cu care membrii noştri de sindicat în numele cărora am formulat prezenta acţiune, funcţionari publici cu statut special - poliţişti., au dreptul la contravaloarea tichetelor/voucherelor de vacanţă aferente perioadei 2012 - 2014 în sumă de 6 salarii de bază minime brute pe tară garantate în plată/ar.

Având în vedere toate aceste motive, solicită instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului să acorde fiecăruia dintre reclamanţi o despăgubire echivalentă cu contravaloarea tichetelor/voucherelor de vacanţă aferente perioadei 2012-2014 în sumă de 6 salarii de bază minime brute pe ţară garantate în plată/an, în cuantumul prevăzut pentru fiecare an depus judecăţii, astfel cum a fost stabilit prin actele normative speciale.

În drept, îşi întemeiază acţiunea pe dispoziţiile art. 1 alin. 2 din O.U.G. nr. 8/2009 aprobată cu modificări prin Legea nr. 94/2014; art. 40 alin. (2) lit. c), ar:. 253, art. 266 şi urm. din Codul Muncii, O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, Directiva CEDO nr. 200/JIC/78, Directiva CEDO 2000/43/CE, Decizia nr. 46/15.12.2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

In conformitate cu prevederile art. 272 din Codul Muncii sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de la înfăţişare.

Solicită instanţei să dispună admiterea probei cu înscrisuri.

Anexăm prezentei următoarele înscrisuri:anexă-tabel nr. 1 cu membrii de sindicat în numele cărora am depus cererea de chemare în judecată;dovada calităţii de calităţii de reprezentant, prin tabele cu semnături;dovada înfiinţării S.N.P.V. „PRO LEX" - sentinţa civilă nr. 14/2004 (acordare personalitate juridică) şi sentinţa civilă nr. 19/2005 .

În temeiul art. 223 alin. 3 şi art. 411 alin. 1 pct. 2 teza finală din Codul de procedură civilă solicită judecarea cauzei şi în lipsă.

La data de  11.09.2015, pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Olt,  a formulat întâmpinare  prin care solicită respingerea acţiunii ca neîntemeiată pentru considerentele ce urmează :

Art.l alin.(l) din OUG nr.8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanţă, cu modificările şi completările ulterioare, prevede:

„ (1) începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, pentru recuperarea şi întreţinerea capacităţii de muncă a personalului salarial, angajatorii care adresează personal prin încheierea unui contract individual de muncă pot acorda, în condiţiile legii, bonuri de valoare, denumite în continuare vouchere de vacanţă.

Membrii de sindicat pentru care reclamantul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor „PRO LEX„ solicită despăgubirea echivalentă cu contravaloarea tichetelor de vacanţă aferente perioadei 2012-2014 sunt funcţionari publici civili cu statut special poliţişti în cadrul IPJ Olt, aspect pe care de altfel îl menţionează chiar reclamantul în cuprinsul acţiunii sale „în fapt, membrii de sindicat în numele cărora a formulat acţiunea sunt funcţionari publici cu statut special, poliţişti.

 Art.l alin.(l) din Legea nr.360/2002 privind Statutul poliţistului (modificată) precizează că poliţistul este funcţionar public civil, cu statut special, înarmat, ce poartă, de uniformă şi exercită atribuţiile stabilite pentru Poliţia Română prin lege, ca instituţie specializată a statului,,.

Art.25 alin.(l) lit.a) din acelaşi text de lege sus enunţat prevede că fiecare poliţist are dosar personal care cuprinde:documentul de numire în funcţie, documentul de atestare a studiilor şi cel privind depunerea jurământului,art.4 alin.(l) din Legea nr.188/199 privind Statutul funcţionarilor publici, rep,arată că raporturile de serviciu se nasc şi se exercită pe baza actului administrativ emis în condiţiile legii, neexistând contracte individuale de muncă.

 In conformitate cu prevederile art.411 alin.(l) pct.2 din Codul de procedură civilă, solicită judecarea cauzei şi în lipsa reprezentantului instituţiei.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Tribunalul reţine următoarele:

 Reclamantul X  a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Olt să acorde fiecăruia dintre reclamanţi o despăgubire echivalentă cu contravaloarea tichetelor/voucherelor de vacanţă aferente perioadei 2012 - 2014 în sumă de 6 salarii de bază minime brute pe tară garantate în plată/an, în cuantumul prevăzut pentru fiecare an dedus judecăţii, astfel cum a fost stabilit prin actele normative speciale şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Potrivit art. 1 alin. 1 din O.U.G. 8/2009  "Începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, pentru recuperarea şi întreţinerea capacităţii de muncă a personalului salarial, angajatorii care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă pot acorda, în condiţiile legii, bonuri de valoare, denumite în continuare vouchere de vacanţă", în timp ce alin. 2 al aceluiaşi articol prevede " Instituţiile publice definite conform Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi instituţiile publice locale definite conform Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanţare şi subordonare, inclusiv cele care se finanţează integral din venituri proprii, care încadrează funcţionari publici şi/sau personal prin încheierea unui contract individual de muncă, după caz, acordă, în condiţiile legii, prime de vacanţă numai sub forma voucherelor de vacanţă.» "..

Prin urmare, art. 1 alin. 2 din O.U.G. 8/2009 condiţionează acordarea voucherelor de vacanţă de către instituţiile publice de respectarea "condiţiilor legale" – cu alte cuvinte, pentru acordarea unor astfel de drepturi salariale este necesară alocarea de fonduri cu această destinaţie.

Or, din acest punct de vedere, art. 15 alin. 2 din O.U.G. 80/2010 – respectivul articol fiind introdus prin Legea nr. 283/2011 -, statuează că "În bugetele pe anul 2012 ale instituţiilor publice centrale şi locale, astfel cum sunt definite prin Legea nr. 500/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin Legea nr. 273/2006, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare, inclusiv activităţile finanţate integral din venituri proprii, înfiinţate pe lângă instituţiile publice, nu se prevăd sume pentru acordarea de tichete-cadou şi tichete de vacanţă personalului din cadrul acestora", art. 9 din O.U.G. 84/2012  stabileşte că "Prevederile art. 15, 18, 19 şi 20 ale art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011, se aplică în mod corespunzător şi în anul 2013", în timp ce art. 5 alin. 2 din O.G. 29/2013 menţionează "În bugetele pe anul 2014 ale instituţiilor şi autorităţilor publice centrale şi locale, astfel cum sunt definite prin Legea nr. 500/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin Legea nr. 273/2006, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare, inclusiv activităţile finanţate integral din venituri proprii, înfiinţate pe lângă instituţiile publice, nu se prevăd sume pentru acordarea de tichete-cadou şi vouchere de vacanţă personalului din cadrul acestora".

Ca atare, din moment ce legiuitorul a stabilit în mod clar că, în bugetele pentru anii 2012, 2013 şi 2014, instituţiile publice nu vor avea prevăzute sume care să fie destinate acordării voucherelor de vacanţă, nu este îndeplinită condiţia impusă de art. 1 alin. 2 din O.U.G. 8/2009 pentru acordarea respectivelor drepturi – şi anume alocarea fondurilor cu această destinaţie.

Contrar susţinerilor reclamantului, nu se poate considera că instituţiei-pârâte îi revenea obligaţia efectuării demersurilor legale în vederea asigurării fondurilor pentru acordarea voucherelor de vacanţă (tichetelor de vacanţă) pentru perioada 2012 - 2014 – în contextul în care existau acte normative care statuau în mod expres că nu pot fi alocate fonduri cu o astfel de destinaţie.

În altă ordine de idei, chiar în ipoteza în care ar fi stabilit că reclamantul este îndreptăţit a primi vouchere de vacanţă (tichete de vacanţă) în perioada anterior menţionată, instanţa nu s-ar fi putut substitui ordonatorului de credite şi să stabilească acordarea a "6 salarii de bază minime brute pe ţară garantate în plată/an", întrucât constituie prerogativa exclusivă a pârâtei să aprecieze, în concret – în ipoteza că i-ar fi fost alocate fonduri în acest sens, dacă va acorda respectivele vouchere la nivelul maxim reglementat de legiuitor sau într-o mai mică proporţie – dat fiind că sintagma folosită de art. 1 alin. 4 din O.U.G. nr. 8/18.02.2009 nu este "se acordă contravaloarea a 6 salarii de bază minime brute pe ţară garantate în plată, pentru un salariat, în decursul unui an fiscal", ci "nivelul maxim al sumelor care pot fi acordate salariaţilor sub formă de vouchere de vacanţă reprezintă contravaloarea a 6 salarii de bază minime brute pe ţară garantate în plată, pentru un salariat, în decursul unui an fiscal".

Totodată, instanţa reţine că reclamanţii din prezenta cauză sunt funcţionari publici cu statut special, conform art. 1 alin. 1 din legea nr. 306/2009, ale căror raporturi de serviciu se nasc şi se exercită pe baza actului administrativ emis în condiţiile legii, nefiind cuprinşi în sfera persoanelor care sunt îndreptăţite să primească aceste vouchere de vacanţă, care sunt prevăzute pentru personalul salarial încadrat prin încheierea unui contract individual de muncă, în timp ce alineatul 2 vorbeşte despre funcţionari publici şi/sau personal prin încheierea unui contract individual de muncă.

Deşi reclamanţii iau invocat în speţă principiul nediscriminării, instnaţa nu poate reţine că aceştia au fost discriminaţi în vreun fel, având în vedere că scopul dreptului privind nediscriminarea este de a asigura tuturor persoanelor perspective egale şi echitabile de acces la oportunităţile disponibile în societate, astfel încât persoanele aflate în situaţii similare trebuie să beneficieze de tratament similar şi să nu fie tratate mai puţin favorabil numai din cauza unei anumite caracteristici „protejate” pe care o deţin, iar acele persoane care se află în situaţii diferite trebuie să beneficieze de tratament diferit în măsura în care acesta este necesar pentru a le permite să profite de anumite oportunităţi în acelaşi mod ca şi celelalte persoane.

Ori, în speţă nu se poate reţine că reclamanţii se află într-o situaţie similară celorlalte categorii de personal salarial, aceştia beneficiind de un statut special, reglementat printr-o lege specială în care sunt prevăzute drepturi în raport de munca prestată.

Chiar dacă egalitatea de șanse constituie unul dintre principiile fundamentale ale democrațiilor moderne, aceasta nu înseamnă totuși egalitatea absolută. Aplicarea unui tratament diferențiat este indicat în cazul celor aflați într-o situație diferită.

Faţă de aceste considerente, instanţa a respins cererea formulată  ca neîntemeiată.

Data publicarii pe portal:24.03.2016

Domenii speta

Spete similare