Necompetența generală a instanțelor române.

Sentinţă civilă 4010 din 06.04.2015


Necompetența generală a instanțelor române. Respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată. Art. 23 alin. 1 din Regulamentul CE nr. 44/2001 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (Bruxelles I )- dacă părţile, dintre care cel puţin una îşi are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, au convenit că instanţa sau instanţele dintr-un stat membru urmează să fie competente pentru soluţionarea litigiului ce a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat, competenţa revine acelei instanţe sau instanţelor respective, iar această competenţă este exclusivă

Sentința civilă nr. 4010/2014 din data de 06.04.2015 a Judecătoriei Galați

Prin Sentinţa civilă nr. 4010/06.04.2015, Judecătoria Galaţi a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, invocate de pârâtă şi a respins acţiunea formulată de SC S.S.D. SRL  - societate în insolvenţă, prin  lichidator judiciar Creţu Laura, în contradictoriu cu pârâta S.C S. S.P.A,, ca inadmisibilă.

Pentru a pronunţa această hotărâre judecătorească, prima instanţă a reţinut următoarele: 

Reclamanta SC S.S.D. SRL a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta SC S. SPA, să se dispună pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate nulitatea convenţiei/agreement din 04.10.2010 denumit „business agreement for support development services”.

În motivarea cererii, a arătat că între părţi s-au derulat în timp relaţii comerciale în domeniul dezvoltării software, pentru care s-au încheiat mai multe convenţii în limbile română şi italiană. Încercând să recupereze sumele pe care pârâta a refuzat să le achite în timp pentru aceste colaborări, reclamanta a invocat că a aflat de existenţa acestei convenţii, redactate în limba engleză, care apare ca un contract cadru între părţi, dar de care ea nu a avut în mod real cunoştinţă.

A evidenţiat reclamanta neconcordanţe între acest contract cadru şi celelalte contracte încheiate între părţi şi a solicitat anularea actului pentru vicierea consimţământului administratorului societăţii la încheierea sa, întrucât pârâta, prin manopere dolosive l-a determinat să semneze un act pe care nu l-a înţeles şi a cărui natură nu a cunoscut-o.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art.  953, 954,960 Cod Civil 1864.

Pârâta a invocat excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, raportat la prevederile contractuale, excepţia autorităţii de lucru judecat în raport cu soluţiile din dosarele nr. 6494/121/2013 şi 1291/121/2011, şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei în temeiul art. 9 din Decretul nr, 167/1958.

Totodată pârâta a solicitat pe fondul cauzei respingerea acţiunii ca nefondate, întrucât contractul este valabil.

În drept, a invocat prevederile art. 205 şi urm. NCPC, art. 977, art. 978 şi art. 981 NCC.

La primul termen de judecată, cu părţile legal citate, instanţa de fond a pus în discuţia părţilor excepţia necompetenţei generale a instanţelor române.

Asupra acestei excepţii, instanţa de fond a reţinut următoarele: 

În fapt, reclamanta a solicitat constatarea nulităţii contractului cadru dintre părţi, încheiat la 04.01.2010, cu motivarea că pârâta a determinat prin dol administratorul societăţii reclamante să semneze acest înscris şi că acesta nu reprezintă voinţa sa reală.

Potrivit art. 11 din contractul cadru, părţile au convenit ca raporturile juridice astfel născute să fie guvernate de legislaţia din Italia, iar în caz de litigiu instanţa competentă în mod exclusiv să fie cea din Padova, Italia .

În drept, prima instanță a reţinut că,  potrivit art. 129 alin. 1 şi 2  NCPC, necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti, iar potrivit art. 132 alin. 4 NCPC, instanţa se va declara necompetentă şi va respinge cererea, ca inadmisibilă, dacă nu este de competenţa instanţelor române.

A mai reţinut instanţa că, potrivit art. 23 alin. 1 din Regulamentul CE nr. 44/20001, dacă părţile, dintre care cel puţin una îşi are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, au convenit că instanţa sau instanţele dintr-un stat membru urmează să fie competente pentru soluţionarea litigiului ce a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat, competenţa revine acelei instanţe sau instanţelor respective, iar această competenţă este exclusivă. Tot astfel, potrivit art. 1087 NCPC, în procesul civil internaţional, instanţa aplică legea procesuală civilă română, sub rezerva unor dispoziţii exprese contrare, iar art. 126 NCPC permite părţilor să convină în scris ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care pot dispune să fie judecate de o anumită instanţă, chiar dacă aceasta ar fi teritorial necompetentă.

În cauza de faţă, potrivit art. 11 din contractul cadru încheiat la 04.01.2010, a cărui anulare se solicită, părţile au convenit ca acest contract să fie guvernat de legislaţia din Italia, iar în caz de litigiu instanţa competentă în mod exclusiv să fie cea din Padova, Italia. Această competenţă a instanţei italiene se aplică tuturor raporturilor dintre părţi derivate din acest contract, inclusiv în ceea ce priveşte verificarea valabilităţii sale, sub imperiul legii italiene şi în condiţiile acesteia.

Instanţa de fond a mai precizat că nu poate reţine apărările reclamantei în sensul că inclusiv competenţa aleasă de părţi în contractul sus menţionat este abuzivă, întrucât convenţia semnată la 04.01.2010 de administratorul statutar al societăţii se bucură de prezumţia de legalitate, atât timp cât nu există o hotărâre judecătorească care să o invalideze.

Mai mult, a reţinut prima instanţă că, obiectul principal al contractului îl reprezintă prestarea de servicii de asistenţă pentru dezvoltare software, potrivit art. 3 şi respectiv art. 1.1, iar cauza dedusă judecăţii are ca temei răspunderea contractuală, aspectele legate de drepturile de autor fiind subsidiare obiectului principal şi nefiind contestate în mod direct. Ca atare dispoziţiile Hotărârii CJUE C-170/12 care fac vorbire în exclusivitate de art. 5 pct. 3 din Regulamentul CE nr. 44/2001 nu sunt aplicabile prezentului litigiu.