Recurs. Refuzul de acordare a premiului aferent anului 2010

CONTENCIOS ADMINISTRATIV

Recurs. Refuzul de acordare a premiului aferent anului 2010

- art. 25 alin. 1 şi 4 din Legea nr. 330/2004

- art. 8 din Legea nr. 285/2010

- art. 20 din Constituţia României

- art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O.

Corect a respins prima instanţă acţiunea având ca obiect obligarea pârâtei la calcularea şi la plata premiului (al 13-lea salariu) aferent anului 2010, actualizat cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.

Este adevărat că, pentru perioada de referinţă, dreptul salarial pretins era reglementat prin dispoziţiile art. 25 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 330/2009, însă, la scadenţa dreptului în discuţie, a intrat în vigoare Legea nr. 285/2010, care, în cuprinsul art. 8, prevede în mod expres faptul că: „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.”

Ca atare, dispoziţiile de mai sus stipulează expres faptul că aceste drepturi salariale aferente anului 2010 sunt avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale care au fost acordate în anul 2011.

Sub acest aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr.21 pronunţată în data de 18.11.2013, a admis recursul în interesul legii, şi a statuat că: „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.8 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispoziţiilor art.1 din Legea nr. 285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări.”

Susţinerea recurenţilor în sensul că norma internă amintită şi decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie încalcă art. 20 din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este o afirmaţie pur formală, nefiind indicat în concret în ce constă încălcarea.

Pe de altă parte, contrar celor afirmate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut statului român dreptul de a opera cu o marjă mai largă de apreciere în ceea ce priveşte modalităţile de punere în practică a politicilor economice şi sociale, ţinând cont de interesul general şi de nevoia de atingere a scopului legilor salariale (cauzele Senteş, vs. România şi Mihăeş vs. România).

Ca atare, prin raportare la cele anterior evocate, corect a apreciat instanţa de fond că dreptul pretins a fost realizat în cursul anului 2011 şi că, în aceste condiţii, nu s-a putut reţine un refuz la plată din partea pârâtei.

Decizia nr. 2441/ 09. 09. 2015 a Curţii de Apel Oradea - Secţia a II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal

Dosar nr. 2413/111/CA/2013

Prin Sentinţa nr. 9602/CA din 11.11.2014 Tribunalul B. a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul M.A.I.

Respinge, ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanţii V.  I. V. şi alţii, în contradictoriu cu pârâţii M.A.I. şi Inspectoratul Judeţean de Poliţie B., fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul MAI, instanţa de fond a reţinut că, potrivit art. 7 alin. 3 din O.U.G. nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne, modificate, "ministrul afacerilor interne are calitatea de ordonator de credite."

În art. 12 alin. 5 al aceluiaşi act normativ se prevede că ministrul afacerilor interne stabileşte prin ordin conducătorii unităţilor şi subunităţilor care au calitatea de ordonator de credite.

În acest sens şeful Inspectoratului de Poliţie B. are calitatea de ordonator terţiar de credite. Prin Anexa nr. 15 la acelaşi ordin se stabilesc drepturile şi îndatoririle ordonatorilor secundari şi terţiari de credite din cadrul M.A.I. Astfel ordonatorii terţiari de credite au dreptul de a angaja, lichida şi ordonanţa cheltuieli în limita alocaţiilor bugetare aprobate, cu condiţia ca acea cheltuială să fie prevăzută în mod expres într-un act normativ şi să fie vizată pentru controlul financiar preventiv propriu de contabilul sef al instituţiei în cauză.

În conformitate cu regulile instituite de prevederile art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, ministrul afacerilor interne, în calitate de ordonator principal de credite repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetele instituţiilor publice ierarhic inferioare ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii.

Prin urmare, chiar dacă ar fi în sarcina exclusivă a şefului inspectoratului stabilirea şi plata drepturilor băneşti de care beneficiază fiecare poliţist, M.A.I., prin ministrul acestuia este cel care repartizează creditele bugetare.

Faţă de toate aceste aspecte, instanţa de fond a reţinut că M.A.I. are calitate în prezenta cauză, drept pentru care a respins excepţia invocată de pârâtul de rândul unu.

Potrivit art.25 din Legea nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice pentru activitatea desfăşurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizaţiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea.

Pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporţional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfăşurat activitate.

Premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcţie pentru fapte imputabile acestora.

În conformitate cu art.25 alin.4 din Legea nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice: „Plata premiului anual se va face pentru întreg personalul salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acorda premiul”.

Potrivit art.8 din Legea nr.285 din 28 Decembrie 2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivii prevederilor prezentei legi”.

Argumentele reclamanţilor privitoare la retroactivitatea art.8 din Legea nr.285/2010 nu pot fi primite, astfel de argumente putând fi valorificate doar în cadrul unei excepţii de neconstituţionalitate a textului de act normativ.

Articolul l din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor prevede că: ,,orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică si în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere statelor care adoptă legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor”.

Dispoziţiile acestui text au fost interpretate şi lămurite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, interpretarea dată fiind obligatorie pentru judecătorul naţional, acesta neputând ajunge la o concluzie contrară celei reţinute de Curte.

În cauză, dreptul la primirea premiului anual aferent anului 2010 până la data de 01.01.2011 s-a întemeiat pe dispoziţiile art.25 din Legea nr.330/2009.

Premiul anual pe anul 2010 reprezintă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă pe care angajatul o are asupra angajatorului public şi constituie un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie însă conform art.8 din Legea nr.285/2010 angajatorul public/statul şi-a stabilit modul de acordare a acestei obligaţii financiare, respectiv: „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi”.

Aşadar, potrivit textului legal invocat, majorările salariale din sectorul bugetar aferente anului 2011, respectiv în creşterile salariale acordate începând cu 01 ianuarie 2011 au fost incluse şi sumele reprezentând premiul anual aferent anului 2010, stingându-se, astfel, această datorie.

Amânarea, eşalonarea sau compensarea unor sume de bani cuvenite bugetarilor nu constituie o încălcare a dreptului de proprietate a acestora asupra bunului, atâta timp cât achitarea acestora este reglementată prin aceste modalităţi de stingere a obligaţiilor angajatorului, modalităţi ce se înscriu în marja de apreciere a statului cu privire la posibilitatea concretă de plată a sumelor datorate.

În consecinţă, având în vedere că premiul anual aferent anului 2010 a fost compensat prin creşterile salariale acordate reclamanţilor începând cu data de 01.01.2011, instanţa de fond a respins ca nefondată cererea acestora, constatând că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, în termen şi scutit de plata taxelor de timbru, au declarat recurs recurenţii-reclamanţi V. I. V., ş.a., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul obligării pârâţilor la plata premiului anual cuvenit pentru anul 2010 în conformitate cu dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 330/2009, actualizat cu rata inflaţiei de la momentul naşterii dreptului şi până la momentul plăţii efective, cu cheltuieli de judecată în fond şi în recurs.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii au arătat că, prin hotărârea atacată a fost respinsă, cererea lor reţinându-se incidenţa în cauza a disp. art. 8 din Legea nr. 285/2010, potrivit căruia sumele datorate au fost acordate în mod eşalonat în cursul anului 2011 sub forma majorărilor salariale, iar modalitatea de plată şi politica bugetară este independentă la nivelul fiecărui stat, care poate dispune potrivit aprecierilor sale.

Cât priveşte eventuala încălcare a dreptului lor de proprietate, prin neplata drepturilor băneşti derivate din dispoziţia legii, aceasta nu se poate reţine întrucât nu ne aflăm în faţa unui bun în sensul legii.

A apreciat considerentele hotărârii ca netemeinice în condiţiile în care aplicarea legii în această manieră conduce la încălcarea disp. art. 20 din Constituţia României precum şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi liberaţilor fundamentale, Convenţie internaţională la care Statul Român a aderat.

Ori, în condiţiile existenţei unei contradicţii între dispoziţiile normelor interne şi a normelor cuprinse în tratatele internaţionale la care România este parte, Constituţia României prevede în mod expres prioritatea acestora din urmă, iar deciziile Curţii Constituţionale, respectiv ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în interpretarea normei de drept, deşi potrivit legii sunt obligatorii aplicarea acestora nu se poate face decât raportat în mod concret la starea de fapt efectivă.

Ori, în prezenta cauză, pârâtele nu au făcut dovada plăţii efective a premiului anual datorat, indiferent în ce modalitate, majorările reprezentând parte a salariului, având altă natură juridică şi fiind acordate în temeiul altor criterii decât premiul anual.

De altfel, o dovadă în acest sens este şi modalitatea de fundamentare a Legii nr. 285/2010.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa CEDO, aceasta a statuat în mod constant că prin noţiunea de bun nu se înţelege doar un bun corporal în materialitatea sa, ci orice valoare materială care se regăseşte în patrimoniul persoanei, inclusiv dreptul de creanţă.

Ca urmare a acestui fapt, a apreciat că premiul anual la care au făcut referire este un bun mobil incorporal, care se regăsea în patrimoniul lor de îndată ce s-au întrunit condiţiile prevăzute de Legea 330/2009 şi dreptul lor de proprietate a fost încălcat în momentul în care nu s-a făcut dovada plăţii efective a debitului în vreo manieră potrivit dispoziţiilor legii.

Pentru aceste considerente, au solicitat admiterea prezentului recurs astfel cum a fost a formulat.

În drept au invocat disp. art. 20 Constituţia României, art. 1 din Protocolul Anexa 1 CEDO, Legea 330/2009, art. 1 din Vechiul Cod Civil, art. 304 pct.9 Vechiul Cod Procedură Civilă.

Prin întâmpinare, intimatul M.A.I. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii sentinţei atacate ca legală şi temeinică.

Inspectoratul de Politie al Judeţului B., prin întâmpinare, a solicitat, de asemenea, respingerea recursului ca nefondat.

Conform prevederilor art. 21 alin. 1 din Anexa IV la Legea cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, act normativ în vigoare de la data de 01.01.2010 până la data de 31.12.2010, pentru activitatea desfăşurată, cadrele militare în activitate, soldaţii şi gradaţii voluntari în activitate, poliţiştii şi personalul civil beneficiau de un premiu anual stabilit în raport cu solda lunară/salariul de bază de încadrare, respectiv salariul de bază din ultima lună a anului pentru care se face premierea.

Conform prevederilor art. 25 alin. 4 din Legea cadru nr. 330/2009 "plata premiului anual se face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul".

Astfel, pentru activitatea desfăşurată în anul 20110 personalul plătit din fonduri publice, inclusiv poliţiştii cadrele militare în activitate şi personalul civil, puteau să beneficieze de un premiu anual începând cu luna ianuarie 2011.

Dar, în conformitate cu dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi".

În acest sens sunt şi dispoziţiile Deciziei nr. 21 din data de 18.11.2013 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României, publicată şi în Monitorul Oficial nr. 37 din ianuarie 2014, dispoziţiile acesteia fiind astfel obligatorii pentru toate instanţele judecătoreşti.

Faţă de aceste considerente, a solicitat respingerea recursului ca nefondat si menţinerea în totalitate a sentinţei atacate ca fiind temeinică şi legală.

În drept a invocat prevederile Codului de procedură civilă, Legea nr. 330/2009, Legea nr. 285/2010, modificată, Legea nr. 500/2002.

Instanţa de recurs, analizând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, a reţinut că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Corect a respins prima instanţă acţiunea formulată de reclamanţii V. I. V. ş.a, având ca obiect obligarea pârâtei la calcularea şi la plata premiului (al 13-lea salariu) aferent anului 2010, actualizat cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.

Este adevărat că, pentru perioada de referinţă, dreptul salarial pretins era reglementat prin dispoziţiile art. 25 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 330/2009, însă, la scadenţa dreptului în discuţie, a intrat în vigoare Legea nr. 285/2010, care, în cuprinsul art. 8, prevede în mod expres faptul că: „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.”

Ca atare, dispoziţiile de mai sus stipulează expres faptul că aceste drepturi salariale aferente anului 2010 sunt avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale care au fost acordate în anul 2011.

Sub acest aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr.21 pronunţată în data de 18.11.2013, a admis recursul în interesul legii, şi a statuat că: „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.8 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispoziţiilor art.1 din Legea nr. 285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări.”

Susţinerea recurenţilor în sensul că norma internă amintită şi decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie încalcă art. 20 din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este o afirmaţie pur formală, nefiind indicat în concret în ce constă încălcarea.

Pe de altă parte, contrar celor afirmate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut statului român dreptul de a opera cu o marjă mai largă de apreciere în ceea ce priveşte modalităţile de punere în practică a politicilor economice şi sociale, ţinând cont de interesul general şi de nevoia de atingere a scopului legilor salariale (cauzele Senteş vs. România şi Mihăeş vs. România).

Ca atare, prin raportare la cele anterior evocate, corect a apreciat instanţa de fond că dreptul pretins a fost realizat în cursul anului 2011 şi că, în aceste condiţii, nu s-a putut reţine un refuz la plată din partea pârâtei.

Pentru aceste motive, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi V. I. V. şi alţii împotriva Sentinţei nr. 9602/CA din 04.12.2014 pronunţată de Tribunalul B., pe care a menţinut-o în totul, fără cheltuieli de judecată în recurs.

Domenii speta

Spete similare