Taxă pe poluare. Cesiune de creanţă

Decizie 1012/R din 29.09.2015


O.G. nr. 92/2003: art. 30 alin. 1.

Contractul de cesiune de creanţă invocat de reclamant a fost încheiat la data la care cesionarul nu avea niciun fel de creanţă împotriva debitoarei pârâte.

Prin prisma dispoziţiilor art. 30 alin. 1 din O.G. nr. 92/2003, cesiunea poate avea loc numai după stabilirea dreptului de restituire potrivit legii.

Lipsa unui titlu de creanţă aparţinând cesionarului, la momentul încheierii contractului de cesiune, nu poate fi complinită, în niciun fel, prin raportare la dispoziţiile legale invocate, care au caracter imperativ.

Prin Sentinţa nr.191 din 10 februarie 2015, pronunţată de Tribunalul Mureş, Secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul G. L. în contradictoriu cu pârâta  DGRFP Braşov-AJFP Sibiu precum şi cererea de chemare în garanţie a Administraţiei Fondului pentru Mediu.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs reclamantul G. L. solicitând casarea sentinţei atacate şi, în urma rejudecării, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată în ambele instanţe.

În drept, recurentul a invocat dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. pr. civ..

În esenţă, recurentul a arătat că prin adresa nr. 67 din 23.04.2014, s-a adresat pârâtei cu cererea de restituire a taxei de poluare, prin acest înscris notificând, implicit, şi cesiunea de creanţă care a avut loc. Pârâta nu a invocat niciun moment lipsa notificării sale asupra creanţei cesionate astfel că, această condiţie trebuie considerată ca îndeplinită, aspecte ce rezultă din înscrisurile doveditoare anexate cererii.

În ceea ce privește condiţia ca dreptul de restituie să fie stabilit potrivit legii, recurentul a apreciat că şi aceasta este îndeplinită. La momentul intervenirii contractului de cesiune, CJUE se pronunţase asupra legalităţii taxei instituite de OUG 50/2008, iar instanţele naţionale adoptaseră până la data cesiunii, o direcţie comună în privinţa taxelor percepute cu titlu de taxă de poluare.

Recurentul a apreciat că, raportul juridic de cesiune creat între reclamant şi persoana care a achitat efectiv taxa de poluare, nu contravine prevederilor legale fiscale invocate de prima instanţă.

În privinţa contractului de cesiune, recurentul a apreciat că acesta trebuie interpretat în sensul de a produce efecte juridice raportat la voinţa părţilor, respectiv acelea de a obţine restituirea unei taxe achitate fără a fi datorată.

Intimata pârâta DGRFP Braşov – AJFP Sibiu a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca legală şi temeinică.

Reclamantul recurent a formulat răspuns la întâmpinarea pârâtei subliniind că pârâta nu a formula apărări în legătură cu obiectul recursului .

Examinând recursul formulat prin prisma motivele invocate, Curtea a reţinut următoare:

Contractul de cesiune de creanţă invocat de reclamant a fost încheiat la data de 22 aprilie 2014, dată la care cesionarul nu avea niciun fel de creanţă împotriva debitoarei pârâtei DGRFP Braşov.

Art. 30 (1) din OG 92/2003 reglementează următoarele: „Creanţele principale sau accesorii privind drepturi de rambursare sau de restituire ale contribuabililor, precum şi sumele afectate garantării executării unei obligaţii fiscale pot fi cesionate numai după stabilirea lor potrivit legii.”

Prin prisma dispoziţiilor art.30 alin.1 din OG 92/2003, cesiunea poate avea loc numai după stabilirea dreptului de restituire potrivit legii.

Prima instanţă a reţinut în mod corect derularea cronologică a evenimentelor şi raportându-le la dispoziţiile legale, a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.

Lipsa unui titlu de creanţă aparţinând cesionarului la momentul încheierii contractului de cesiune nu poate fi complinită în niciun fel prin raportare la dispoziţiile legale invocate care au caracter imperativ.

Având în vedere cele de mai sus, în temeiul art. 496 C. pr. civ., Curtea a respins recursul formulat de reclamant.