Cerere acordare drepturi de natură salarială. Vouchere de vacanţă pe anul 2014. Nelegalitatea cererii.

Prin acţiunea înregistrată sub nr. … reclamantul B.V. a chemat în judecată pe pârâţii MINISTERUL JUSTIŢIEI, CURTEA DE APEL BUCUREŞTI, TRIBUNALUL TELEORMAN şi MINISTERUL ECONOMIEI ŞI FINANŢELOR solicitând instanţei ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să se dispună obligarea acestora la acordarea unei despăgubiri echivalente cu contravaloarea voucher-ului de vacanţă pentru anul fiscal 2014 în sumă de 6 salarii de bază minime brute pe ţară, garantate în plată la data de 04.07.2014.

În motivarea acţiunii arată reclamantul a arătat că neacordarea voucherelor de vacanţă în anul 2014 i-a adus un prejudiciu material, care este cert şi constă în  privarea nejustificată a dreptului de a primi aceste vouchere pentru anul fiscal 2014, deşi în cauză sunt incidente prevederile art. 1 pct. 2 din Legea nr. 94/2014 coroborat cu dispoziţiile art. 1 alin. 1 din H.G. nr. 871/2013, din examinarea cărora rezultă că dreptul de a beneficia de acestea pentru anul 2014 s-a născut începând cu data de 4.07.2014, iar cuantumul acestora a fost de 5400 lei.

De asemenea, reclamantul a susţinut că dreptul de a beneficia de un voucher de vacanţă, are configuraţia unui drept special, conferit în condiţii expres reglementate, beneficiar fiind o persoană ce are calitate de salariat, cel obligat a-l acorda fiind angajatorul, iar acordarea voucher-ului de vacanţă nu a fost prohibită de vreo dispoziţie legală, inclusiv vreuna legată de restricţii financiar-bugetare.

Totodată, reclamantul a învederată că obligaţia efectuării demersurilor legale în asigurarea fondurilor  pentru acordarea acestor vouchere, incumbă pârâţilor, încă de la adoptarea bugetului pe anul 2014, iar susţinerea acestuia că fondurile necesare nu au fost prevăzute în proiectul de buget nu constituie motive întemeiate pentru neplata unui drept garantat de lege în vigoare – deoarece pârâta cunoştea aceste prevederi şi avea obligaţia de a le cuprinde în buget.

În fine, având în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 40 alin. 2 lit. c) din Codul Muncii, angajatorul are obligaţia de a acorda salariaţilor, pe lângă drepturile ce decurg din contractul individual de muncă şi toate drepturile ce decurg din lege, reclamantul a arătat că lipsa fondurilor ori neprevederea lor în buget în vederea achitării drepturilor salariaţilor nu poate împiedica plata acestor drepturi legal conferite, întrucât în alcătuirea bugetelor ordonatorii de credite au obligaţia de a respecta inclusiv prevederile legislaţiei conexe privind drepturile salariaţilor cum este O.U.G. nr. 8/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 94/2014.

Pârâtul MINISTERUL JUSTIŢIEI a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, pe considerentul că este organul de specialitate al administraţie publice centrale cu personalitate juridică în subordinea Guvernului şi are anumite atribuţii specifice strict determinate de lege prevăzute în anexa 3 din H.G. nr. 652/2009, astfel că între această instituţie şi instanţele judecătoreşti nu există raporturi de subordonare.

Cu privire la fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acţiunii, arătând în esenţă că MINISTERUL JUSTIŢIEI are exclusiv rolul de a asigura fondurile necesare instanţei şi instituţiilor din subordonare, neputând fi obligat direct la plata sumelor solicitate, iar de vreme ce nu au fost alocate sume cu această destinaţie în bugetul pârâţilor nu pot fi acordate tichete de vacanţă, respectiva prevedere fiind o vocaţie a salariatului şi nu un drept al său, care poate fi acordat doar dacă sunt îndeplinite condiţiile legale.

Totodată, pârâtul a învederat că, în intervalul 2012 – 2014, anual, prin dispoziţii legale succesive – O.U.G. nr. 80/2010, O.U.G. nr. 84/2012 şi O.U.G. nr. 103/2013, s-a prevăzut în mod expres şi imperativ faptul că în bugetele instituţiilor publice nu se prevăd sume pentru acordarea tichetelor de vacanţă personalului din cadrul acestora, iar  prin O.U.G. nr. 83/2014 s-a prevăzut faptul că, în bugetele pe anul 2015 ale instituţiilor şi autorităţilor publice, nu se prevăd sume pentru acordarea de tichete cadou, tichete de vacanţă şi vouchere de vacanţă.

În fine, pârâtul a învederat că tichetele de vacanţă au aceeaşi natură juridică cu cea a tichetelor de masă devenind astfel aplicabilă Decizia nr. 14/18 februarie 2008, a ICCJ, precum şi decizia nr. 21/18.11.2013 pronunţată de ICCJ prin care s-a statuat că drepturile salariale suplimentare  cum sunt primele, sporurile sau adaosurile prevăzute în acte normative nu constituie drepturi fundamentale consacrate în constituţie, care nu ar mai putea fi modificate sau chiar anulate, astfel că modificarea sau suprimarea  pentru viitor a unui premiu nu afectează dreptul fundamental al salariatului de a primi contraprestaţia pentru munca depusă.

Având în vedere că şi Curtea Constituţională a statuat că statul are deplină legitimitate constituţională de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcţie de veniturile bugetare pe care le realizează, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii, drepturile salariale solicitate neconstituind drepturi fundamentale, ci drepturi salariale suplimentare.

Pârâta CURTEA DE APEL BUCUREŞTI a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acţiunii, susţinând, în esenţă, că reclamantul nu are vocaţia la dobândirea vouchere-lor de vacanţă aferente anului 2014, acest drept fiind înlăturat de legiuitor prin O.G. nr. 29/2013, air în condiţiile în care pentru anul 2014 au existat dispoziţii legale care să prevadă faptul că în bugetele instituţiilor publice nu se pot aproba sume pentru acordarea tichetelor de vacanţă, întrucât în buget nu sunt prevăzute sume cu această destinaţie, este cert că orice instituţie publică finanţată de la bugetul de stat a fost în imposibilitate de a acorda asemenea drepturi.

La rândul său, pârâtul MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE a formulat întâmpinare prin care a invocat, în raport de prevederile art. 267 din Codul muncii, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, susţinând că, în condiţiile în care dreptul solicitat este un drept de natură salarială, părţi în această cauză pot fi numai reclamantul şi pârâţii care au atribuţii în ceea ce priveşte salarizarea acesteia.

Cu privire la fondul cauzei, pârâtul MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată, susţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 1 alin. 1 şi alin. 2 din O.U.G. nr. 8/2009 ş ide art. 6 din Normele Metodologice privind acordarea tichetelor de vacanţă, întrucât, pe de o parte, reclamantul nu are încheiat cu angajatorul un contract individual de muncă, iar pe de altă parte, aceasta face din categoria personalului plătit din fonduri publice, astfel cum este definit prin Legea nr. 284/2010, în privinţa căruia, prin art. 9 alin. 2 din O.U.G. nr. 103/2013, s-a prevăzut expres că, în anul 2014, nu se acordă premii şi prime de vacanţă.

Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Reclamantul este salariatul Judecătoriei V., având funcţia de şofer, iar prin prezenta acţiune a solicitat obligarea pârâţilor la acordarea unei despăgubiri echivalente cu contravaloarea voucher-ului de vacanţă pentru anul fiscal 2014 în sumă de 6 salarii de bază minime brute pe ţară, garantate în plată la data de 04.07.2014, susţinând, în esenţă, că, prin neacordarea voucherelor de vacanţă în anul 2014 i s-a adus un prejudiciu material, care este cert şi constă în privarea nejustificată a dreptului de a primi aceste vouchere pentru anul fiscal 2014.

Prin încheierea din data de 27.08.2015, pentru considerentele expuse în aceasta, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a fost respinsă ca nefondată.

Referitor al fondul cauzei, Tribunalul constată acţiunea neîntemeiată şi, din considerentele ce se vor expune, va fi respinsă ca fiind nefondată.

Conform art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanţă, cu modificările şi completările ulterioare, începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, pentru recuperarea şi întreţinerea capacităţii de munca a personalului salarial, angajatorii care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă pot acorda, în condiţiile legii, bonuri de valoare, denumite în continuare vouchere de vacanţă, iar în alin. (2) sunt menţionate categoriile de personal care pot beneficia de tichete de vacanţă.

De asemenea, din prevederile art. 1 alin. 3 şi 4 din acelaşi act normativ rezultă că voucherele de vacanţă se acordă în limitele sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetul de stat sau, după caz, în bugetele locale, pentru unităţile din domeniul bugetar, şi în limitele sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetul de venituri şi cheltuieli aprobat, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori, iar  nivelul maxim al sumelor care pot fi acordate salariaţilor sub formă de vouchere de vacanţă reprezintă contravaloarea a 6 salarii de bază minime brute pe ţară garantate în plată, pentru un salariat, în decursul unui an fiscal.

În acelaşi sens, art. 6 din Normele metodologice privind acordarea tichetelor de vacanţă, aprobate prin H.G. nr. 215/2009 prevede că „Pentru instituţiile publice tichetele de vacanţă se acordă în limita sumelor prevăzute distinct cu această destinaţie în bugetele de venituri şi cheltuieli aprobate, potrivit legii, fiecărui ordonator de credite.”

Prin urmare, textele de lege menţionate susţin concluzia că, pentru acordarea de către instituţiile publice de vouchere de vacanţă, personalul trebuie să aibă calitatea de salariat la una din entităţile publice şi private menţionate în art. 1 alin. 1 şi 2 din O.U.G. nr. 8/2009, iar sumele cu destinaţia de vouchere de vacanţă să fie prevăzute distinct cu această destinaţie în bugetele de venituri şi cheltuieli aprobate, potrivit legii, fiecărui ordonator de credite, condiţii neîndeplinite în cauză.

În plus, textele de lege menţionate şi pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţiile nu pot susţine concluzia că prin acestea se fixează în sarcina angajatorului obligaţia de acordare a voucher-ului de vacanţă şi un drept corelativ în beneficiul angajatului, ci, dimpotrivă, permit concluzia că dreptul la vouchere se poate realiza doar în condiţiile prevederii în bugetul de stat a unor sume cu această destinaţie.

Pe de altă parte, din prevederile art. 4 alin. 4 din O.U.G. nr. 8/2009 rezultă că nivelul maxim al sumelor care pot fi acordate cu acest titlu reprezintă contravaloarea a 6 salarii minime brute pe ţară, garantate în plată, ceea ce susţine concluzia existenţei doar a unei vocaţii la acordarea voucherelor.

În raport de cele expuse şi în condiţiile în care, potrivit prevederilor legale, doar angajatorul poate hotărî asupra acordării şi cuantumului voucherelor de vacanţă, cererea reclamantului de obligare a pârâţilor la plata maximului prevăzut de lege nu poate fi primită.

Separat, de cele expuse, este de observat că, în perioada 2012 – 2014, prin O.U.G. nr. 80/2010, aprobată prin Legea nr. 283/2011, O.U.G. nr. 284/2012 şi O.U.G. nr. 103/2013, s-a prevăzut, în mod expres şi imperativ, că în bugetele instituţiilor publice nu se prevăd sume pentru acordarea de tichete de vacanţă personalului din cadrul acestora.

De asemenea, din examinarea dispoziţiilor art. 5 alin. 2 din O.G. nr. 29/2014, rezultă că, prin acestea, s-a stabilit că instituţiile şi autorităţile publice centrale şi locale, indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare, inclusiv activităţile finanţate integral din venituri proprii, înfiinţate pe lângă instituţiile publice, cu excepţia instituţiilor finanţate integral din venituri proprii, în anul 2014 nu vor acorda personalului din cadrul acestora tichete de masă, tichete cadou şi tichete de vacanţă, aşa încât susţinerile reclamantului, în sensul că acordarea vouchere-ului de vacanţă pentru anul fiscal 2014 nu a fost prohibită de vreo dispoziţie legală urmează a fi înlăturate.

Prin urmare, cum dreptul la acordarea voucherelor de vacanţă pentru anul 2014 a fost înlăturat de legiuitor prin O.G. nr. 29/2014 şi cum acest drept nu este un drept fundamental, ci un drept salarial suplimentar, legiuitorul fiind îndrituit să stabilească atât cuantumul drepturilor suplimentare, cât şi modalitatea de plată a acestora, să le modifice în anumite perioade de timp, să le suspende sau chiar să le anuleze, Tribunalul va respinge, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantul B.V. în contradictoriu cu pârâţii MINISTERUL JUSTIŢIEI, CURTEA DE APEL BUCUREŞTI şi TRIBUNALUL TELEORMAN.

Domenii speta

Spete similare