Legea nr.290/2003 - Cerere formulată de o parte din moştenitori privind cotele cuvenite din moştenire asupra bunurilor rămase în posesia altui moştenitor.

Decizie 3401 din 20.10.2015


Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani la data de 23.06.2014, reclamanţii A  şi B au solicitat, în contradictoriu cu  pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor – Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 Bucureşti, anularea Deciziei nr. 514/13.05.2014 emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin care s-a respins contestaţia nr. 306/RB/13.01.2010 formulată împotriva Hotărârii nr.804/11.12.2009 emisă de Comisia Judeţeană Botoşani pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003, obligarea pârâtei la acordarea despăgubirilor, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

În fapt, reclamanţii au arătat că sunt beneficiari ai prevederilor Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris, la 10 februarie 1947; că sunt moştenitorii unei cote indivize de  1/2 din bunurile care au aparţinut bunicilor lor,  C şi D, situate în localitatea X , fosta U.R.S.S.

Prin Hotărârea nr. 804/11.12.2009 a Comisiei Judeţene Botoşani pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 s-a dispus respingerea cererii având nr. 554 din18.03.2004, formulată de A şi B, în vederea acordării de compensaţii sau despăgubiri pentru cota indiviză de 1/2 la care au făcut referire.

La data de 06.01.2010, în termen legal, au contestat Hotărârea nr.  804/11.12.2009 la A.N.R.P. - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, solicitând reanalizarea dosarului şi infirmarea Hotărârii Comisiei Judeţene. Ulterior, la data de 22.03.2010, au complinit contestaţia cu următoarele înscrisuri: extras de cadastru, notificarea de conformitate a extrasului de cadastru cu originalul din  arhivă; adresa însoţitoare a extrasului de cadastru trimisă de Arhivele de Stat din Cernăuţi, Ucraina, în copii legalizate, în limba română.

Ulterior s-a emis Decizia nr. 514/13.05.2014 prin care  s-a respins contestaţia nr. 306/RB/13.01.2010 formulată împotriva Hotărârii  nr.804/11.12.2009 emisă de către Comisia judeţeană Botoşani pentru aplicarea  Legii nr. 290/2003.

Reclamanţii au subliniat că nici Comisia Judeţeană Botoşani şi nici emitentul deciziei de respingere a contestaţiei nu au avut în vedere actele doveditoare care atestă proprietatea, respectiv copia actului din Arhiva de Stat a regiunii Cernăuţi. Acest act face dovada proprietăţii imobiliare a bunicului petenţilor, Hotinceanu Constantin, dobândită prin succesiune de la tatăl acestuia Gheorghe Hotinceanu (străbunicul petenţilor).

Dovada refugiului a fost făcută cu extrasul din tabelul nominal de cetăţeni refugiaţi în oraşul Slatina şi care la verificarea actelor au fost găsiţi cetăţeni români potrivit căruia bunicii noştri au fost evacuaţi din Cernăuţi la data de 25.03.1944. Or, faptul că din declaraţiile notariale rezultă că moştenitorii celeilalte cote de ½  locuiesc în prezent în oraşul Cernăuţi din Ucraina nu ar trebui să le afecteze dreptul lor de a beneficia de măsuri reparatorii, de vreme ce au solicitat acordarea acestora doar pentru cota ce le revine în temeiul legii.

Că susţinerile prin care se motivează decizia atacată nu pot fi acceptate, întrucât sunt subiective şi neîntemeiate.

Au menţionat că au depus toate diligentele pentru completarea dosarului, aşa cum cere legea, cu toate actele care fac dovada proprietăţii, refugiului şi a succesiunii (acte de stare civilă), considerând că dosarul este complet şi trebuie rezolvat în sens pozitiv de către organele competente.

În drept, reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe prevederile art. 1 alin.(l) şi art.8 alin.(l) din Legea nr. 554/2004; Legea nr. 290/2003; Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, aprobate prin H.G. nr. 1120/2006.

În dovedire au depus la dosar înscrisuri.

În cauză pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acţiunii formulată de către reclamanţii A şi B.

Prin sentinţa nr. 356 din 18 martie 2015 Tribunalul Botoşani a luat act că reclamanţii au renunţat la judecarea cererii privind despăgubirile şi a respins ca nefondată acţiunea formulată de pe reclamanţii A şi B, ambii prin mandatar M, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor – Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 Bucureşti.

Împotriva sentinţei au promovat recurs reclamanţii A şi B, ambii prin mandatar M, criticând-o pentru nelegalitate.

Motivându-şi cererea, reclamanţii au arătat că instanţa a apreciat că se impunea  dovedirea calităţii de moştenitor, însă în speţă, deşi reclamanţii au depus certificatele de deces ale bunicilor autori, nu au depus şi certificatul de moştenitor, de calitate de moştenitor sau o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă care să ateste calitatea acestora. În acest sens, a mai reţinut instanţa că în timpul vieţii autorului ar fi existat posibilitatea să fi apărut vreun caz de nedemnitate.

Cât despre acel posibil caz de nedemnitate la care face referire instanţa, au precizeat următoarele:

Nedemnitatea, potrivit legii civile, poate fi de drept sau judiciară.

Conform disp. art. 958 alin.(l) N.C.P.C. este de drept nedemnă de a moşteni acea persoană condamnată penal pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe cel care lasă moştenirea, precum şi persoana condamnată penal pentru săvârşirea înainte de deschiderea moştenirii a unei infracţiuni cu intenţia de al1 ucide pe un alt succesibil care, dacă moştenirea ar fi fost deschisă la data săvârşirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocaţia la moştenire a făptuitorului.

Au mai susţinut recurenţii că instanţa ar fi avut posibilitatea să înlăture şi acest dubiu, dacă ar fi solicitat reclamanţilor să depună la dosarul cauzei înscrisurile pe care le consideră pertinente, concludente şi utile soluţionării cauzei.

A mai evidenţiat instanţa şi faptul că în cuprinsul declaraţiei martorului N N  nu sunt furnizate alte informaţii cu privire la modul în care a luat cunoştinţă acesta de refugiul bunicilor reclamanţilor. Ba mai mult decât atât, instanţa de fond a adus în linii generale în discuţie faptul că martorul declară în calitate de refugiat şi veteran de război, deşi s-a născut şi domiciliază în judeţul Botoşani.

Din cuprinsul Actului dotal transcris în registrul de transcripţiuni la Tribunalul Dorohoi sub nr. 55/03.12.1934, pe care l-au ataşat recursului, rezultă fără echivoc, că martorul N N a făcut parte din Regimentul 17 Artilerie, constituit în Garnizoana Cernăuţi, deci pe teritoriul Bucovinei de Nord.

Această împrejurare este atestată şi de Certificatul nr. 42425/31.05,1991, emis de Ministerul Apărării Naţionale - U.M. nr. 02405 - O, pe care de asemenea l-au depun la dosarul cauzei.

Au arătat reclamanţii recurenţi că instanţa de fond nu a avut în vedere actele doveditoare care atestă proprietatea, respectiv copia actului din Arhiva de Stat a Regiunii Cernăuţi. Acest act face dovada proprietăţii imobiliare a bunicului petenţilor, H C, dobândită prin succesiune de la tatăl acestuia. G H (străbunicul petenţilor).

Dovada refugiului a fost făcută cu extrasul din Tabelul nominal de cetăţeni refugiaţi în oraşul S şi care la verificarea actelor au fost găsiţi cetăţeni români potrivit căruia bunicii lor au fost evacuaţi din Cernăuţi la data de 25.03.1944. Or faptul că din declaraţiile notariale rezultă că moştenitorii celeilalte cote de 1/2 locuiesc în prezent în C - Ucraina, nu ar trebui să le afecteze de a beneficia de măsuri reparatorii, de vreme ce au solicitat acordarea acestora doar pentru cota ce le revine în temeiul legii.

Prin întâmpinare pârâta intimată a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

A arătat că pentru a beneficia de măsurile reparatorii, conform art. 2 alin. (1) din H.G. 1120/2006. „(...) persoanele îndreptăţite trebuie sa facă dovada că au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicită acordarea măsurilor reparatorii'.

În ceea ce priveşte dovada refugiului şi a proprietăţii, aceasta se face, conform art. 2 alin (4) teza I din HG 1120/2006 cu modificările şi completările următoare, cu „(...) acte doveditoare certificate de autorităţi (...)”.

De asemenea, precizează că pentru a beneficia de despăgubiri în baza Legii nr. 290/2003, solicitanţii trebuie să facă dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care solicită despăgubiri, care trebuie obligatoriu coroborată cu dovada refugiului, a părăsirii forţate şi definitive a teritoriilor de către toţi membrii familiei, astfel încât să nu fi existat alţi membri ai familiei care locuind în continuare în teritoriul ocupat să se fi bucurat, de prerogativele dreptului de proprietate asupra acestor bunuri.

În plus, subliniază faptul că Legea nr. 290/2003 nu prevede acordarea de măsuri reparatorii doar pentru anumiţi moştenitori legali ai autorilor deposedaţi în Basarabia, Bucovina de Nord sau Ţinutul Herţa, în condiţiile în care există alţi moştenitori care ar putea pretinde sau chiar beneficia de măsuri reparatorii acordate de statele pe teritoriul cărora sa află în prezent bunurile respective.

A mai susţinut că recurenţii reclamanţi nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege întrucât: unii din membrii familiei nu s-au refugiat, ci, din propria iniţiativă şi pe proprie răspundere, au rămas în teritoriul cedat şi au ales să devină cetăţeni sovietici şi să se supună autorităţilor de ocupaţie, ignorând astfel ordinele de evacuare generală din anul 1944, bucurându-se de prerogativele dreptului de proprietate până la momentul decesului; nu s-a făcut dovada faptului că bunurile abandonate în teritoriul cedat au fost confiscate de regimul sovietic; nu s-a făcut dovada faptului că nu există introdusă o acţiune în revendicare sau o cerere în baza unor legi privind restituirea proprietăţilor confiscate de regimul sovietic, de către urmaşii celor rămaşi în teritoriul cedat, respectiv verii din partea mamei D  şi E.

Recursul formulat nu este întemeiat pentru următoarele considerente:

Aspectul esenţial în cauză este acela că, aşa cum rezultă din susţinerile şi recunoaşterile reclamanţilor bunurile cu privire la care solicită plata despăgubirilor  au rămas în posesia şi proprietatea unor comoştenitori( veri) care nu s-au refugiat.

Au susţinut însă reclamanţii că această împrejurare nu s-a răsfrânt asupra îndreptăţirii lor de a li se acorda despăgubiri pentru cota de ½ din bunuri, aceasta fiind cota ce li se cuvine, cealaltă cotă revenind comoştenitorilor care nu s-au refugiat.

Curtea nu a achiesat la această interpretare a legii incidente în speţă respectiv Legea nr. 290/2003 întrucât aceasta face vorbire de bunurile sechestrate reţinute sau rămase precum şi de cetăţenii români deposedaţi ca urmare a părăsirii forţate( art. 1). Or , în speţă, bunurile nu au fost reţinute sau sechestrate şi nici nu au rămas în teritoriile ocupate ca urmare a deposedării proprietarilor care au părăsit forţat teritoriul. Bunurile, aşa cum susţin şi reclamanţii, au rămas în posesia şi proprietatea celorlalţi comoştenitori care s-au bucurat pe deplin de prerogativele dreptului de proprietate asupra acestor bunuri nu numai de o cotă ideală de 1/2 din acestea. Legea nr. 290/2003 fiind una de reparaţie a înţeles să despăgubească persoanele care au pierdut definitiv proprietatea bunurilor, nici unul din proprietari sau moştenitori nemairămânând în posesia lor.

Or câtă vreme o parte din comoştenitori nu s-au refugiat şi au deţinut bunurile în continuare, nefiind preluate de stat, nu se pot acorda despăgubiri în temeiul Legii nr. 290/2003 întrucât acest act normativ a avut în vedere bunuri “reţinute” “sechestrate” sau “rămase” în materialitatea lor  nu cote ideale din dreptul de proprietate asupra acestor bunuri, în speţă cota de 1/2.

Cum bunurile au rămas în posesia celorlalţi moştenitori, reclamanţii, pentru valorificarea dreptului lor de proprietate au deschisă calea partajului judiciar conform dreptului comun.

 Aşadar în speţă, dovada refugiului şi a proprietăţii nu e suficientă pentru acordarea despăgubirilor, bunurile fiind deţinute de alţi comoştenitori care nu s-au refugiat.

Pentru considerentele învederate, în temeiul art. 496 CPC, Curtea a respins recursul ca nefondat.