Necompetenţa generală a instanţelor române

Necompetenţa generală a instanţelor române

--------------------------------ÎN EXTRAS,PRELUCRATĂ-------------------------------

ROMÂNIA

TRIBUNALUL ARAD  Operator 3207/250

SECŢIA I CIVILĂ

DOSAR NR.7405/55/2014

DECIZIA CIVILĂ NR.35

Şedinţa publică din 26 februarie 2015

------------------------------------------------------------------------------------------------

  T R I B U N A L U L

----------------------------------------------------------------------------------------------------------

Deliberând asupra recursului înregistrat la Tribunalul Arad la data de 18.11.2014, constată că prin sentinţa civilă nr. 4175/29.09.2014, pronunţată de Judecătoria Arad în dosarul nr. 7405/55/2014 s-a admis excepţia necompetenţei instanţelor române invocată de instanţă din oficiu.

S-a respins ca nefiind de competenţa jurisdicţiei române cererea formulată de reclamanta C.A.M., în contradictoriu cu pârâtul M.L., având ca obiect exercitarea autorităţii părinteşti, stabilire domiciliu minor şi pensie de întreţinere.

Nu s-au acordat cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut următoarele:

Din relaţia de concubinaj a părţilor s-a născut la data de 21.04.2011, în Recanti, Italia, minora L.G., care a locuit până în luna ianuarie 2013 împreună cu cei doi părinţi în Italia.

Prin sentinţa civilă nr. 2162/10.12.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a Civilă în dosarul cu nr. 31177/3/2013 având ca obiect răpire internaţională de copii, definitivă prin decizia civilă nr. 174A pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze de familie, s-a dispus înapoierea minorei L. G. la reşedinţa obişnuită din Fermo Torre di Palme, Italia.

Art. 16 din Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 interzice autorităţilor judiciare sau administrative ale statului contractant unde copilul a fost deplasat sau reţinut să statueze asupra fondului dreptului privind încredinţarea, după ce au fost informate despre deplasarea ilicită a unui copil sau despre neînapoierea sa, până când nu se va stabili că nu se află întrunite condiţiile convenţiei pentru înapoierea copilului sau până când o perioadă rezonabilă nu se va fi scurs fără ca o cerere pentru aplicarea convenţiei să se fi făcut.

În prezenta cauză, prin adresa nr. 47651/2013 din data de 11.08.2014, înregistrată la Judecătoria Arad la data de 20.08.2014, Ministerul Justiţiei – Serviciul cooperare judiciară internaţională în materie civilă şi comercială a informat despre faptul că a fost sesizat de către Autoritatea centrală a Italiei cu o cerere privind înapoierea copilului L. G. la reşedinţa obişnuită din acest stat. Prin aceeaşi adresă se menţionează că Ministerul Justiţiei a promovat o acţiune la Tribunalul Bucureşti având ca obiect înapoierea copilului în Italia, pronunţându-se sentinţa nr. 2161/10.12.2013, rămasă definitivă, fiind demarată procedura de executare silită a acesteia.

Având în vedere că interdicţia instanţei române de a statua asupra dreptului privind încredinţarea operează până când se stabileşte că nu sunt întrunite condiţiile convenţiei pentru înapoierea copilului sau până când o perioadă rezonabilă nu se va fi scurs fără ca o cerere pentru aplicarea convenţiei să se fi făcut, iar prin sentinţa civilă nr. 2162/10.12.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a Civilă rămasă definitivă s-a dispus înapoierea minorei L. G. la reşedinţa obişnuită din Fermo Torre di Palme, Italia, această interdicţie nu mai operează.

În ceea ce priveşte competenţa jurisdicţiei române în soluţionarea prezentei cereri instanţa a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 din  Regulamentului (CE) nr. 2201/2003.

Potrivit dispoziţiilor sus-menţionate, care reglementează competenţa judecătorească în cazuri de răpire a copilului:

„În caz de deplasare sau de reţinere ilicită a unui copil, instanţele judecătoreşti din statul membru în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită imediat înaintea deplasării sale sau a reţinerii sale ilicite rămân competente până în momentul în care copilul dobândeşte o reşedinţă obişnuită într-un alt stat membru şi până când

(a) orice persoană, instituţie sau alt organism căreia/căruia i-a fost încredinţat copilul consimte la deplasarea sau reţinerea acestuia

sau

(b) copilul a locuit în acest alt stat membru o perioadă de cel puţin un an după ce persoana, instituţia sau orice alt organism căreia/căruia i s-a încredinţat copilul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de locul în care se afla copilul, până când copilul s-a integrat în noul său mediu şi până când a fost îndeplinită cel puţin una dintre următoarele condiţii:

(i) în termen de un an de când cel căruia i s-a încredinţat copilul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de locul în care se afla copilul, nu s-a depus nicio cerere de înapoiere la autorităţile competente ale statului membru în care copilul a fost deplasat sau reţinut;

(ii) a fost retrasă o cerere de înapoiere înaintată de cel căruia i s-a încredinţat copilul şi nu s-a depus nicio nouă cerere în termenul stabilit la punctul (i);

(iii) o cauză soluţionată de o instanţă judecătorească din statul membru în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită imediat înaintea deplasării sale sau reţinerii sale ilicite a fost închisă în conformitate cu articolul 11 alineatul (7);

(iv) o hotărâre de încredinţare care nu implică înapoierea copilului a fost pronunţată de instanţa judecătorească din statul membru în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită imediat înaintea deplasării sau reţinerii sale ilicite.”

Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a Civilă prin sentinţa civilă nr. 2162/10.12.2013, rămasă definitivă, a reţinut că reşedinţa obişnuită a minorei L. G., născută la data de 21.04.2011 este în Recanti, Italia, este în Fermo Torre di Palme, str. Crivelli, nr. 4, Italia.

Faţă de această împrejurare, având în vedere că nu există niciuna din situaţiile prevăzute de lit. a şi b ale art. 10 din  Regulamentului (CE) nr. 2201/2003, iar condiţiile cerute de art. 10 din  Regulament trebuie întrunite cumulativ, instanţa de la reşedinţa obişnuită a copilului din Italia rămâne competentă să statueze asupra dreptului privind încredinţarea.

În consecinţă, în temeiul art. 1070 Cod procedură civilă a admis excepţia necompetenţei instanţelor române invocată din oficiu şi a respins ca nefiind de competenţa jurisdicţiei române cererea formulată de reclamanta C.A.M., în contradictoriu cu pârâtul M.L., având ca obiect exercitarea autorităţii părinteşti, stabilire domiciliu minor şi pensie de întreţinere

Nu au fost acordate cheltuieli de judecată, acestea nefiind solicitate.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta C.A.M. solicitând admiterea recursului, anularea în tot a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea administrării de probe, cu cheltuieli de judecată.

În motivare arată că, prima instanţa prin hotărârea pronunţată, a avut în vedere dispoziţiile art. 16 din Convenţia de la Haga din 25.10.1980, care interzice autorităţilor judiciare sau administrative ale statului contractant unde copilul a fost deplasat sau reţinut să statueze asupra fondului dreptului privind încredinţarea după ce au fost informate despre deplasarea ilicită a copilului sau despre neînapoierea sau până când nu se va stabili că nu se află întrunite condiţiile convenţiei pentru înapoierea copilului sau până când o perioadă rezonabilă nu se va fi scurs, fără ca o cerere pentru aplicarea convenţiei să se fi făcut.

De asemenea, prima instanţa a statuat că nu există niciuna din situaţiile prevăzute de lit.a şi b ale art.10 din Regulamentul (CE), nr. 2201/2003.

Arată că s-a reîntors în România cu minora L.G. în luna ianuarie a anului 2013, deci anterior pronunţării Hotărârii Tribunalului Fermo ( 15.03.2013). S-a reîntors în ţară deoarece aşa cum a arătat şi în motivarea cererii principale, nu a avut venituri pentru a asigura o creştere şi educare minorei, iar pârâtul era violent fizic şi psihic, nu îi acorda sprijinul necesar, ajungând efectiv la mila vecinilor.

Precizează că în Italia nu a contactat autorităţile competente, tot din lipsuri financiare. În prezent este angajată şi beneficiază de sprijinul familiei sale în creşterea şi educarea minorei.

Recurenta mai arată că, la momentul în care s-a pronunţat Hotărârea la Tribunalul din Fermo, nu a fost citată pentru a se apara. Toate aceste apărări le-a formulat în faţa Tribunalului Bucureşti şi în faţa Curţii de Apel Bucureşti, care, în opinia sa nu au verificat cel mai important aspect care este prevăzut în Regulamentul 2201/CE/2003, respectiv acela de a asigura protecţia minorului după înapoierea sa la reşedinţa obişnuită.

Reşedinţa obişnuită în Italia, nu mai subzistă deoarece acolo a locuit cu pârâtul M. L. în chirie. Pârâtul M.L. în Italia nu are loc de muncă, nu realizează venituri şi nici nu are o locuinţă.

În raport cu prevederile art. 10 si 12 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, consideră că instanţele din România sunt competente în a soluţiona prezenta cerere de exercitare a autorităţii părinteşti şi de stabilire domiciliu minor.

Minora locuieşte în România de cel puţin un an de zile ( 24.01.2013), şi în tot acest timp cât a trecut, pârâtul nu a încercat să o viziteze deşi cunoştea adresa şi de asemenea cel mai important aspect de mai bine de un an şi jumătate nu a participat la creşterea şi educarea ei.

Este adevărat că în luna mai a acestui an, a rămas definitivă hotărârea Tribunalului Bucureşti prin care s-a dispus înapoierea minorei la reşedinţa din Italia, dar în tot acest timp care s-a scurs din luna mai până în prezent, pârâtul nu a pus în executare hotărârea de înapoiere şi nici nu o va pune în executare. Singurele demersuri pe care le-a făcut au fost cele din anul 2013, când a depus cerere la Ministerul Justiţiei pentru a solicita înapoierea minorei.

Prin sentinţa civilă nr. 3324/01.07.2014, s-a dispus exercitarea exclusivă de către mamă a autorităţii părinteşti, precum şi stabilirea domiciliului minorei la domiciliul mamei. În acest dosar, pârâtul a fost legal citat, dar nu s-a prezentat pentru a-şi formula apărarea.

Înainte de introducerea prezentei cereri pe rolul instanţei judecătoreşti, recurenta arată că l-a invitat pe pârât la mediator în încercarea de a negocia o soluţie care să fie în spiritului interesului superior al minorei.

În prezenta cauza pârâtul nu a depus întâmpinare, sau acte din care să rezulte faptul că în Italia, minora va beneficia de toate cele necesare pentru un trai decent.

În drept, invocă dispoziţiile art. 466 şi urm. Cod proc.civilă, art.12 lit. a din Regulamentul CE nr. 2201/2003.

Verificând hotărârea în cadrul prevăzut de art. 483 alin.4 raportat la alin.3 NCPC, tribunalul constată că aceasta a fost pronunţată cu aplicarea în mod corespunzător a dispoziţiilor legale cuprinse în art.8-10 din Regulamentul nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, în condiţiile în care prin sentinţa civilă nr.2162/10 12 2013 a Tribunalului Bucureşti definitivă prin decizia civilă nr.174 A din 28 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti s-a dispus înapoierea fiicei minore părţilor la reşedinţa obişnuită din Fermo Torre di Palme Italia de către pârâtă pe cheltuiala ei în termen de patru săptămâni de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Faţă de cele anterior reţinute, sub aspectul situaţiei de fapt şi al incidenţei normelor juridice europene, tribunalul consideră că orice procedură cu privire la minoră în faţa altei instanţe decât cea italiană nu poate fi primită. Susţinerile reclamantei apelantă cu privire la admisibilitatea prezentei acţiuni în faţa instanţei române raportat la absenţa demersurilor din partea tatălui pârât pentru înapoierea minorei în Italia nu pot fi avute în vedere deoarece norma europeană sancţionează pasivitatea doar în situaţia în care părintele care pierde legătura cu copilul nu iniţiază într-un termen rezonabil procedurile juridice efective de înapoiere a copilului din statul în care a fost deplasat de celălalt părinte fără acordul său; ori din datele cauzei este evident că un astfel de termen nu a fost depăşit de către pârât atâta timp cât între data la care copilul a părăsit Italia, 24. 01.2014, şi data la care au fost sesizate autorităţile competente, 23.05.2014, au trecut mai puţin patru luni,termen care potrivit jurisprudenţei CEDO se încadrează într-unul  rezonabil.

În concluzie, acţiunea reclamantei împotriva pârâtului nu este de competenţa instanţelor române, motiv pentru care în considerarea textelor din lege sus arătate va fi respins recursul declarat de reclamanta C.A.M. în contradictoriu cu intimatul M.L., împotriva sentinţei civile nr. 4175/29.09.2014 pronunţată de Judecătoria Arad în dosarul nr. 7405/55/2014.

Văzând că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

  DECIDE

Respinge recursul declarat de reclamanta C.A.M. în contradictoriu cu intimatul M.L., împotriva sentinţei civile nr. 4175/29.09.2014 pronunţată de Judecătoria Arad în dosarul nr. 7405/55/2014.

Fără cheltuieli de judecată. 

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică din 26 februarie 2015.

 Preşedinte, Judecător,  Judecător,

------------------------------------------------------------------------------------------

Domenii speta

Spete similare