Contestaţie decizie concediere

Cod ECLI ECLI:RO:TBGRJ:2016:010.000580

Cod operator 2442/2443

Dosar nr.

R O M Â N I A

TRIBUNALUL GORJ

SECŢIA CONFLICTE DE MUNCA ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

Sentinţa Nr. 580/2016

Şedinţa publică de la 25 Februarie 2016

Completul compus din:

PREŞEDINTE:

Asistent  judiciar:

Asistent  judiciar:

Grefier:

Pe rol fiind pronunţarea în cauza privind pe reclamantul B C împotriva pârâtei S.C. UPS L 89 S.R.L. având ca obiect contestaţie decizie concediere.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică au lipsit părţile.

Procedura de citare legal îndeplinită, din ziua dezbaterilor.

Cauza a fost dezbătută în fond la data de 18.02.2016, când cei prezenţi au pus concluzii care au fost consemnate în încheierea de şedinţă din aceeaşi zi(încheiere ce face parte integrantă din prezenta sentinţă), şi instanţa, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la data de  25.02.2016, când a hotărât următoarele:

TRIBUNALUL

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 23.09.2015 pe rolul Tribunalului Gorj - Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, sub nr. /95/2015, reclamantul B.C. a chemat în judecată civilă pe pârâta S.C. UPS L 89 S.R.L., solicitând anularea ca netemeinică şi nelegală a deciziei de concediere nr. 15/21.08.2015 emisă de societatea pârâtă în calitate de angajator, reintegrarea în funcţia deţinută anterior de conducător auto, obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale cuvenite începând cu data încheierii contractului de muncă -04.01.2013 şi până la data desfacerii contractului individual de muncă-21.08.2015, indexate, majorate şi reactualizate la data plăţii, obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate majorate şi reactualizate la data plăţii, pe perioada 21.08.2015, data desfacerii contractului individual de muncă, şi până la data reintegrării efective în funcţia de conducător auto, obligarea la plata daunelor morale în cuantum de 20.000 lei, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că prin contractul individual de muncă înregistrat sub nr.1/04.01.2013 în registrul general de evidenţă al salariaţilor, aşa cum fost modificat prin actele adiţionale ulterioare, a fost angajat în funcţia de conducător auto, cu un salariu brut de 700 lei iar ulterior de 800 şi 850 lei, salariu care nu i-a fost plătit niciodată de aceasta de la data încheierii contractului până la desfacerea disciplinară a acestuia prin decizia contestată.

Că, decizia arătată este nelegală în raport de prevederile imperative ale art. 62 alin. 1 din Codul muncii privind decizia de concediere, potrivit căreia„(1) In cazul în care concedierea intervine pentru unul dintre motivele prevăzute la art. 61 lit. b) - d), angajatorul are obligaţia de a emite decizia de concediere în termen de 30 zile calendaristice de la data constatării cauzei concedierii", termen care a fost în mod evident depăşit de societatea pârâtă, având în vedere faptul invocat prin decizia nr. 15/21.08.2015, în sensul că „angajatul a refuzat să se prezinte la cercetarea disciplinară ce a avut loc în data de 23.06.2015", care conduce la concluzia certă că aceasta a constatat la o dată anterioară pretinsele abateri disciplinare săvârşite despre care face vorbire în motivarea deciziei emise şi pe baza cărora a dispus desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă, dispoziţii în raport de care solicit anularea acesteia ca tardiv emisă.

De asemenea, a mai arătat reclamantul că decizia de concediere este nelegală şi în raport de prevederile imperative ale art. 61 lit. a din Codul muncii, conform cărora „Angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului în următoarele situaţii:a) în cazul în care salariatul a săvârşit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern, ca sancţiune disciplinară întrucât faptele imputate de angajator ca abateri disciplinare nu se încadrează în prevederile legale arătate, neavând nicio legătură cu disciplina muncii în funcţia în care era angajat şi cu raporturile de muncă, fiind extrinseci acestora.

Că,decizia contestată este totodată şi netemeinică întrucât faptele imputate nu există, fiind simple alegaţii ale societăţii pârâte pentru a justifica desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă, autovehiculele fiind parcate la sediul social al acesteia, unde se află şi în prezent iar ştampila firmei nu s-a aflat în posesia sa.

In drept, şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile legale arătate şi dispoziţiile art. 78, art. 79, art. 80, art. 159-166, art. 231-232 şi art. 266 şi urm. din Codul muncii.

În temeiul art.205 C. Proc. Civ. a formulat întâmpinare pârâta UPS L 89 S.R.L. solicitând  respingerea solicitărilor reclamantului pentru următoarele motive:

 Referitor la criticile de nelegalitate a deciziei de concediere nr.15/21.08.2015, termenul de 30 de zile prevăzut de art. 62 alin.1 Codul Muncii este prin natura lui un termen de prescripţie deci susceptibil de suspendare şi repunere în termen.

Potrivit art. 2532 alin.1 pct. 6 din Codul civil prescripţia se suspendă" pe întreaga durată a negocierilor purtate in scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînţelegerilor dintre părţi, însă numai dacă acestea au fost ţinute in ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie. Evidenţiază acest aspect deoarece decizia de concediere atacată a fost emisă peste termenul impus de art. 62 alin.1 din C. Muncii deoarece în această perioadă, la înţelegere cu reclamantul, s-a încercat o rezolvare amiabilă a conflictului, promiţând că va returna utilajele pe care le avea în exploatare descrise şi în decizia de concediere şi va fi de acord cu încetarea raporturilor de muncă. Cum reclamantul nu şi-a respectat promisiunea s-a trecut la întocmirea deciziei atacate.

In ceea ce priveşte temeinicia motivelor care au stat la baza desfacerii contractului de muncă, solicită să se observe că, aşa cum este descris şi în decizia de concediere nr. 15/21.08.2015, reclamantul a refuzat să restituie unităţii 2 autotractoare, pe care le-a folosit în scop personal şi de la care şi-a însuşit în mod fraudulos veniturile, aceste utilaje fiind recuperate numai după promovarea unei ordonanţe preşedinţiale care a făcut obiectul dosarului nr. …, soluţionat definitiv de către Tribunalul Gorj prin obligarea  reclamantului B.C. la returnarea acestora.

Referitor la drepturile salariale solicitate de către reclamant, solicită respingerea acestora arătând că este adevărat că statele de plată întocmite la nivelul unităţii nu sunt semnate de reclamant dar acesta a fost plătit cel puţin la nivelul arătat în aceste documente, lipsa semnăturii datorându-se relaţiei de încredere existentă între reclamant şi administratorul societăţii care sunt tată şi fiu.

Că, de altfel, este foarte greu de crezut că reclamantul a prestat activitate la  societate pe o perioadă de 3 ani şi mai bine fără să fie remunerat fiind emis şi un card bancar asociat contului firmei din care reclamantul putea retrage diferite sume de bani.

In ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale, solicită pârâta să se constate că sunt nejustificate şi oricum într-un cuantum exagerat. Că, reclamantul nu a dovedit şi nici nu poate dovedi că prin concediere s-a produs un prejudiciu de imagine sau de altă natură care să justifice acordarea unor astfel de daune.

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamantul a solicitat admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, reiterând aceleaşi aspecte menţionate în cererea de chemare în judecată.

Pe parcursul cercetării judecătoreşti au fost administrate proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriul reclamantului şi proba cu martori.

Analizând acţiunea prin prisma motivelor invocate de către reclamant, a actelor şi lucrărilor dosarului precum şi a textelor de lege incidente în cauză, instanţa constată că este fondată şi urmează a o admite, pentru cele ce se succed.

 Reclamantul B C a fost angajat al societăţii pârâte S.C. UPS L 89 S.R.L. îndeplinind funcţia de conducător auto aşa cum rezultă din contractul individual de muncă înregistrat sub nr.1/04.01.2013 în registrul general de evidenţă al salariaţilor, modificat prin actele adiţionale ulterioare,  cu un salariu brut de 700 lei iar ulterior de 800 şi 850 lei iar prin decizia nr. 15 din data de 21.08.2015 s-a dispus desfacerea contractului individual de muncă al reclamantului începând cu data de 21.08.2015.

Prin acţiunea de faţă, reclamantul a solicitat anularea ca netemeinică şi nelegală a deciziei de concediere nr.15/21.08.2015 emisă de societatea pârâtă în calitate de angajator, reintegrarea în funcţia deţinută anterior de conducător auto, obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale cuvenite începând cu data încheierii contractului de muncă -04.01.2013 şi până la data desfacerii contractului individual de muncă-21.08.2015, indexate, majorate şi reactualizate la data plăţii, obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate majorate şi reactualizate la data plăţii, pe perioada 21.08.2015, data desfacerii contractului individual de muncă şi până la data reintegrării efective în funcţia de conducător auto, obligarea la plata daunelor morale în cuantum de 20.000 lei, cu cheltuieli de judecată.

Abaterile disciplinare reţinute în sarcina reclamantului au fost refuzul de a restitui următoarele bunuri respectiv: autotractor marca Volvo, autotractor marca DAF, cheile celor două autotractoare şi actele acestora şi ştampila firmei.

Reclamantul a criticat decizia de concediere, atât sub aspectul legalităţii, cât şi al temeiniciei, invocând nulitatea absolută a deciziei în raport de prevederile imperative ale art. 61 lit a Codul Muncii potrivit cărora Angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului în următoarele situaţii:a) în cazul în care salariatul a săvârşit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern.

Potrivit art.247 din Codul muncii republicat, angajatorul dispune de prerogativa disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancţiuni disciplinare salariaţilor săi, ori de câte ori constată că aceştia au săvârşit o abatere disciplinară. Abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu  munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.

În situaţia sancţionării salariatului cu sancţiunea desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă, trebuie urmată procedura prevăzută de art.251 din Codul muncii republicat, privind cercetarea disciplinară prealabilă  a angajatului.

În conformitate cu art.251 din Codul muncii republicat:

(1)Sub sancţiunea nulităţii absolute,nicio măsură,cu excepţia celei prevăzute de art.248 alin.1 lit.a (avertisment) nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile.

(2)În vederea desfăşurării cercetării disciplinare, salariatul va fi convocat în scris de persoana împuternicită de angajator  să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora şi locul întrevederii.

(3)Neprezentarea salariatului la convocarea făcută în condiţiile în care prevăzute la alin.2, fără un motiv obiectiv, dă dreptul  angajatorului să dispună sancţionarea, fără efectuarea cercetării disciplinare prealabile.

(4)În cursul cercetării disciplinare salariatul are dreptul să  formuleze si să susţină toate apărările  în favoarea sa  şi să ofere persoanei împuternicite  să realizeze cercetarea toate  probele şi motivaţiile  pe care le consideră necesare, precum si dreptul de a fi asistat, la cererea sa, de către un membru al sindicatului al cărui membru este.

În speţă, se reţine că nu au fost încălcate prevederile privind cercetarea disciplinară în cazul reclamantului.

Reclamantul a fost convocat la cercetare disciplinară  pentru data de 23.06.2015, însă a refuzat să se prezinte neavând nici un punct de vedere la acestea.

Reclamantul a criticat decizia de sancţionare şi sub aspectul condiţiilor de formă, invocând lipsa descrierii uneia din faptele reţinute în sarcina sa.

În temeiul art.252 alin.1 din Codul muncii republicat, angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.

Prevederile art.252 alin.2 din Codul muncii republicat  stabilesc condiţiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească decizia de sancţionare disciplinară. Conform acestor prevederi,  sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu:

„ a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;

b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de munca aplicabil, care au fost încălcate de salariat;

c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art.251 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea disciplinară;

 d) temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică;

 e) termenul în care sancţiunea poate fi contestată;

 f) instanţa competenta la care sancţiunea poate fi contestată ” .

Din dispoziţiile legale menţionate rezultă că decizia de sancţionare disciplinară, concretizând o măsură disciplinară luată de angajator împotriva angajatului, trebuia să fie, deopotrivă, legală şi temeinică, iar analiza cerinţelor de legalitate prevalează celor referitoare la temeinicia deciziei.

Menţiunile arătate mai sus sunt absolut necesare pentru ca salariatul sancţionat să-şi poată pregăti, organiza si exercita apărarea, dar şi pentru ca instanţa să  poată hotărî in privinţa legalităţii si temeiniciei deciziei contestate.

Prin ,,descrierea faptei,, în sensul  art.252 alin.2 lit.a din Codul muncii republicat se înţelege prezentarea explicită a tuturor aspectelor care pot conduce la concluzia că fapta salariatului reprezintă o încălcare de către acesta a obligaţiilor izvorâte din contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă, regulamentul intern, statutul de personal, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici, menţionarea tuturor aspectelor care o individualizează, respectiv în ce constă, modalitatea în care s-a comis, data comiterii faptei si toate împrejurările comiterii ei.

 Descrierea faptei trebuie făcută în mod concret şi precis, pentru a permite instanţei să verifice temeinicia sancţiunii aplicate prin raportare la o faptă concretă şi la obligaţiile stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă,  regulamentul intern, statutul de personal, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.

Analizând decizia de desfacere disciplinară a contractului de muncă al reclamantului, se observă că, în ceea ce priveşte abaterea constând în refuzul de a restitui următoarele bunuri respectiv: autotractor marca Volvo, autotractor marca DAF, cheile celor două autotractoare şi actele acestora şi ştampila firmei, fără a menţiona în mod concret în decizie sarcinile de serviciu neexecutate, împrejurările săvârşirii faptei, data la care s-a produs fapta imputată.

În lipsa unor asemenea menţiuni instanţa nu poate verifica dacă există sau nu abaterea imputată reclamantului, nu se poate aprecia asupra conduitei culpabile atribuite salariatului, gravităţii fapte, întrunirii de către fapta imputată a tuturor elementelor prevăzute de lege pentru a fi considerată abatere disciplinară, împrejurării că fapta constituie în mod concret şi prin modul de săvârşire încălcări ale prevederilor legale, ale contractului individual de munca, regulamentului intern sau a altor asemenea prevederi pe care salariatul era ţinut să le respecte, din aceasta perspectiva (a descrierii faptei) decizia contestata fiind nemotivată.

În consecinţă, reţinând şi incidenţa prevederilor art.78 din Codul muncii, conform cărora concedierea  dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzuta de lege este  lovită de  nulitate absolută, precum si a dispoziţiilor art.80  alin.1 si 2 din Codul muncii  republicat, ce instituie, pentru situaţia in care concedierea este nelegală, dreptul angajatului la despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul si repunerea în situaţia anterioară concedierii, la solicitarea salariatului, se va constata nulitatea deciziei nr.15/21.08.2015 emisă de pârâtă, se va dispune reintegrarea reclamantului pe postul deţinut anterior concedierii, acela de conducător auto, se va obliga pârâta la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu  salariile indexate, majorate şi actualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul de la data concedierii si până la  data reintegrării efective.

Cu privire la capătul de cerere privind plata drepturilor salariale cuvenite pentru perioada 04.01.2013-21.08.2015 instanţa apreciază că această cerere este întemeiată pentru următoarele motive:

Reclamantul BC a fost salariatul pârâtei începând cu data de 04.01.2013 îndeplinind funcţia de conducător auto, potrivit contractul individual de muncă nr. 1/04.01.2013 şi actului adiţional la CIM din aceeaşi dată( filele 8-11).

Relaţiile de muncă dintre părţi au încetat la data de 21.08.2015 ca urmare a desfacerii CIM prin decizia de concediere nr.15 din 21.08.2015, în temeiul art. 61 lit. a coroborat cu art. 247 şi art. 248 al. 1 lit. e din Legea 53/2003 şi potrivit prevederilor Regulamentului Intern al S.C. UPS L 89 S.R.L.

Cu privire la perioada lucrată respectiv 04.01.2013-21.08.2015, reclamantul susţine că nu a fost remunerat pentru activitatea depusă, invocând faptul că poate dovedi cele susţinute prin statele de plată care sunt nesemnate.

Prin întâmpinarea ataşată la filele 15-17 din dosar cât şi prin concluziile scrise depuse la filele 142-145, pârâta recunoaşte că statele de plată sunt nesemnate pe toată această perioadă însă motivează faptul că aceste aspecte au avut loc tocmai în temeiul relaţiilor de rudenie şi încredere dintre reclamant şi pârât care sunt tată şi fiu iar că pentru perioada 02.02.2015-06.06.2015 pe numele reclamantului i-a fost emis un card bancar asociat contului firmei din care acesta a retras diverse sume de bani.

Instanţa reţine că, potrivit art.168 alin.1 Codul Muncii” Plata salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de plată precum şi prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit”.

Prin această reglementare, legiuitorul a înlăturat orice inegalitate în care angajatorul este pus deasupra salariatului prevăzând astfel o modalitate de evitare a conflictelor de acest gen.

Astfel, legiuitorul obligă angajatorul la maximă diligenţă în ceea ce priveşte plata salariilor, obligându-l să întocmească state de plată sau orice alte documente justificative pe care salariatul să le semneze pentru confirmarea primirii salariului.

Această cerinţă nu vine decât să contribuie la protejarea siguranţei raporturilor juridice dintre salariaţi şi angajatori.

De asemenea, nu este împiedicată nici exercitarea drepturilor la apărare al angajatorului întrucât acesta este cel care deţine documentele justificative prevăzute de textul amintit, fiind necesară şi firească obligaţia acestuia de a prezenta aceste probe(decizia nr. 1010/2010, M.OF. nr. 571/2010).

Instanţa apreciază că pârâta nu a făcut dovada achitării drepturilor salariale cuvenite salariatului pentru perioada în litigiu întrucât statele de plată sunt nesemnate de salariat respectiv  de către reclamantul din prezenta cauză; în ceea ce priveşte celelalte documente prezentate de pârâta referitoare la cardul bancar  nu pot fi reţinute în favoarea pârâtei întrucât aceasta nu a făcut dovada că sumele retrase de către reclamant au fost cu titlu de salariu iar sarcina probei revine angajatorului iar nu salariatului în litigiile de muncă.

Pentru considerentele menţionate instanţa constată că reclamantul trebuia să primească lunar salariul pentru activitatea prestată, că pârâta nu a dovedit prin nici un mijloc de probă că a achitat acestuia contravaloarea sumelor reprezentând salariul aferent perioadei 04.01.2013-21.08.2015.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind daunele morale, reclamantul a solicitat acordarea lor pentru prejudiciul cauzat prin emiterea deciziei de concediere.

Potrivit prevederilor art.253 alin.1 din Codul muncii republicat, angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului, în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.

Prin prisma acestor prevederi legale, cererea salariatului de acordare a daunelor morale este admisibilă, însă aceste daune pot fi acordate doar în condiţiile în care solicitantul probează prejudiciul moral suferit.

Termenul de daune morale sau prejudiciu moral sugerează o lezare adusă drepturilor extrapatrimoniale, neeconomice ale persoanei, provenind din atingerea adusa acelor valori sau atribute ale individului care îi definesc personalitatea: existenţa, integritatea corporală şi sănătatea, sensibilitatea fizică sau psihică, sentimentele sale, cinstea, onoarea, prestigiul profesional, precum şi alte valori similare.

Pentru acordarea daunelor morale trebuie dovedite prin orice mijloc de proba legătura de cauzalitate dintre fapta angajatorului  şi impactul negativ al acesteia, atât în plan personal, în plan profesional asupra salariatului,  cât şi dificultăţile în plan familial şi în raporturile cu celelalte persoane.

Aceasta presupune în primul rând un probatoriu adecvat din care să rezulte existenţa prejudiciului moral, întinderea sa şi gravitatea măsurii abuzive sau cel puţin toate acestea să poată fi prezumate, lucru care în cauză nu s-a realizat. În cauză reclamantul nu a adus un minimum de argumente şi indicii, probe din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate şi nici nu a dovedit legătura de cauzalitate dintre faptele imputate şi impactul acestora asupra ei. Prin urmare,cererea reclamantului privind acordarea daunelor morale este  neîntemeiată.

În baza art.453 alin.1 Cod de procedură civilă, instanţa va obliga pârâta la plata către reclamant a sumei de 800 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Admite în parte contestaţia privind pe reclamantul BC împotriva pârâtei S.C. UPS L 89 S.R.L.

Constată nulitatea absolută a deciziei nr. 15/21.08.2015 emisă de pârâta S.C. UPS L 89 S.R.L.

Dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară şi anume reintegrarea reclamantului pe funcţia avută anterior desfiinţării contractului individual de muncă respectiv conducător auto la S.C. UPS L 89 S.R.L.

Obligă pârâta la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul de la data desfacerii contractului individual de muncă şi până la reintegrarea acestuia efectivă.

Obligă pârâta la plata către reclamant a drepturilor salariale cuvenite pentru perioada 04.01.2013-21.08.2015, indexate, majorate şi reactualizate la data plăţii.

Respinge capătul de cerere privind  plata daunelor morale.

Obligă pârâta la plata către reclamant a sumei de 800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu apel în termen de 10 zile de la comunicare

Pronunţată în şedinţa publică din

Domenii speta

Spete similare