Recurs inadmisibil. Stabilirea valorii obiectului cererii având ca obiect rezoluţiunea unui antecontract de vânzare-cumpărare şi restituirea avansului din preţ

Prin sentinţa civilă nr. 9471 din 08.10.2013, Judecătoria Botoşani a admis acţiunea precizată, formulată de reclamantul H. I. în contradictoriu cu pârâta B. G. şi a dispus obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a sumei de 3.000 euro încasată de către pârâtă sau echivalentul în lei la data plăţii efective, cu dobânda legală calculată începând cu data de 07.07.2012 şi până la data plăţii efective, precum şi la plata sumei de 2.696 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (taxa judiciară de timbru).

Împotriva sentinţei civile nr.9471/2012, pârâta B.G. a declarat recurs în termen legal, solicitând casarea hotărârii atacate şi respingerea cererii reclamantului H.I., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 537 din 17 septembrie 2014, Tribunalul Botoşani a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B.G. împotriva sentinţei civile nr. 9471/08.10.2013 a Judecătoriei Botoşani, pe care a menţinut-o.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs  pârâta B.G., solicitând admiterea şi trimiterea cauzei la Tribunalul Botoşani pentru rejudecarea apelului.

În motivare a arătat că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este supusă căii de atac a apelului şi nu a recursului, cum în mod greşit a menţionat judecătoria, întrucât, potrivit  art. 282 1 Cod procedură civilă, nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în litigiile al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei. Obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă, pe capătul principal rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, iar pe capătul accesoriu, repunerea în situaţia anterioară. În acest sens s-a pronunţat şi înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia civilă nr. 32 din 9 iunie 2008, pronunţată într-un recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că, dispoziţiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) si b) si art. 2B21 alin. 1 din Codul de procedura civilă se interpretează în sensul că, în vederea determinării competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă şi în căile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea existentei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare.

Cum, cazul de faţă preţul vânzării a fost convenit la suma de 36.000 euro, convenit la data încheierii promisiunii la suma de 144.000 lei, neavând relevanţă sub acest aspect, cuantumul avansului achitat, valoarea obiectului cererii este de peste 100.000 lei, calea de atac fiind apelul şi nu recursul. Mai mult decât atât, reclamantului intimat i s-a pus în vedere să timbreze cererea principală la valoarea sumei solicitate şi nu aşa cum ar fi trebuit în mod legal, la valoarea obiectului convenţiei, şi anume suma de 144.000 lei.

Apreciază că instanţa care a soluţionat decizia atacată nu a fost constituită potrivit art.54, alin. l din Legea nr. 333/2004, astfel cum a fost modificată prin legea nr. 247/2005, în sensul componenţei completului de judecată ce trebuia să fie format din doi judecători, astfel normele legale referitoare la compunerea şi constituirea instanţei au caracter imperativ, acest motiv de recurs putând fi invocat de oricare parte şi oricând, chiar după expirarea termenului, instanţa fiind obligată să invoce, din oficiu, acest motiv, părţile neavând posibilitatea de a achiesa la o hotărâre pronunţată de un complet nelegal constituit.

Prin calificarea greşită a unei căi de atac şi interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 281, indice l, Cod procedură civilă  coroborate cu cele ale art. 112, alin.3, Cod procedură civilă, s-a aplicat o sancţiune specifică recursului, vătămare ce nu va putea fi înlăturată decât prin anularea actului de procedură, respectiv a deciziei pronunţată de către Tribunalul Botoşani.

Cum, în prezenta solicitare, se pune în discuţie însăşi calificarea unei căi de atac declanşată împotriva unei hotărâri pronunţate de o instanţă de fond, această cale de atac nu poale fi inadmisibilă, ci instanţa are obligaţia de a o examina sub aspectul dacă a fost respectat în cauză principiul legalităţii căilor de atac.

Prin Decizia 1593/2002 Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a stabilit ca la stabilirea competentei după valoare si a valorii obiectului trebuie avut in vedere preţui stipulat in contract.

Prin întâmpinare s-a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând cu prioritate  excepţia inadmisibilităţii recursului, în baza art. 137 Cod procedură civilă, Curtea, a apreciat că este întemeiată.

Tribunalul Suceava, prin decizia civilă nr. 537 din 17 septembrie 2014, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B.G., în contradictoriu cu intimatul H.I.,  împotriva sentinţei civile nr. 9471/08.10.2013 a Judecătoriei Botoşani, pe care a menţinut-o.

Cererea de recurs este formulată împotriva unei decizii pronunţate în ultimă instanţă de Tribunalul Suceava, ca instanţă de recurs, în temeiul art.2 pct. 3 C.proc.civ.

Recurentele au apreciat ulterior (la termenul de judecată din data de 5.12.2011 la Tribunalul Suceava apărătorul reclamantelor intimate nu a invocat acest aspect punând concluzii cu privire la cererile de recurs formulate de pârâţi) că Tribunalul Suceava trebuia să se  pronunţe ca instanţă de apel nu de recurs, deci şi completul de judecată a fost nelegal constituit din trei judecători în loc de doi.

Potrivit art.2 pct. 3 C.proc.civ. tribunalele judecă ca instanţe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului. Art. 2821 C.proc.civ. prevede că nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreţinere, în litigiile al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti, asupra acţiunilor posesorii, acţiunilor în evacuare, a celor referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă şi luarea măsurilor asigurătorii, asupra cererilor pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale şi în alte cazuri prevăzute de lege.

Prin decizia nr. 32/2008 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit că dispoziţiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 2821 alin. 1 din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că, în vederea determinării competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă şi în căile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare.

În considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în esenţă următoarele:

Astfel, s-a arătat că „atât acţiunea civilă, cât şi acţiunea comercială pot fi definite ca fiind ansamblul mijloacelor procesuale prin care poate fi solicitat şi asigurat concursul unui organ jurisdicţional în vederea recunoaşterii sau realizării unui drept ori interes - nesocotit, contestat sau încălcat - fie prin afirmarea dreptului subiectiv preexistent sau constituirea unei situaţii juridice noi, fie prin plata unei despăgubiri sau şi prin plata unei asemenea despăgubiri.

Cu toate că în unele reglementări legale noţiunile de "acţiune civilă (comercială)" şi "cerere de chemare în judecată" sunt întrebuinţate cu aceeaşi semnificaţie, fiind considerate identice, în realitate cele două concepte sunt diferite.

Acţiunea este o prerogativă legală, obiectivă, impersonală şi permanentă, alcătuită dintr-un ansamblu virtual de mijloace procesuale, pe când cererea de chemare în judecată, ca unul dintre elementele acestui ansamblu, este mijlocul prin care, într-o situaţie juridică determinată, această prerogativă este transformată în act procesual concret. Acţiunea este o cale de drept, cererea de chemare în judecată este actul procesual prin care o persoană deschide această cale, sesizând instanţa şi obligând-o astfel să hotărască.

Cererea este actul de învestire a instanţei, nu acţiunea însăşi, asupra căreia judecătorii sunt chemaţi să decidă.

Acţiunea are ca obiect, de regulă, protecţia unui drept sau a unui interes pentru realizarea căruia calea justiţiei este obligatorie. Obiectul acţiunii se concretizează şi nuanţează prin mijlocul procesual folosit, obiectul cererii de chemare în judecată constituindu-l pretenţia concretă a reclamantului.

Potrivit cu natura şi obiectul dreptului exercitat, pot fi distinse acţiuni personale (atunci când se valorifică un drept personal, de creanţă), acţiuni reale (când dreptul a cărui protecţie se urmăreşte este unul real) şi acţiuni mixte (când se valorifică deopotrivă un drept personal şi unul real), acţiuni extrapatrimoniale şi acţiuni patrimoniale, acţiuni mobiliare şi acţiuni imobiliare, acţiuni petitorii şi acţiuni posesorii.

Acţiunile patrimoniale sunt cele care au un conţinut economic, pe când acţiunile extrapatrimoniale corespund unor drepturi subiective indisolubil legate de persoana titularului lor, indiferent dacă este persoană fizică sau juridică, drepturi fără conţinut economic, deci drepturi personale nepatrimoniale.

Natura acţiunilor corespunzătoare acestor din urmă drepturi, precum şi caracterele juridice ale acestor acţiuni sunt atribuite de natura şi specificul drepturilor personale nepatrimoniale prezentate, este adevărat incomplet, de art. 54 din Decretul nr. 31/1954.

Acţiunile mixte sunt o varietate a acţiunilor cumulative, semnificând o juxtapunere a acţiunii personale şi a acţiunii reale imobiliare, între care există o suficientă legătură pentru a putea fi exercitate împreună. În general există două categorii de asemenea acţiuni: acţiunile în executarea unui act juridic prin care s-a transferat ori a fost creat un drept real imobiliar, dând naştere totodată unei obligaţii personale, şi acţiunile în rezoluţiune/reziliere, în revocare, în resciziune, în reducţiune şi cele în anularea/constatarea nulităţii absolute a unui act translativ sau creator de drepturi reale.

Întrucât dreptul subiectiv material constituie fundamentul acţiunii, fiind factorul configurator al acesteia, el impune şi toate consecinţele ce decurg de aici: calificarea acţiunii, determinarea competenţei, alcătuirea completului, determinarea căii de atac.

Ca atare, se poate afirma că dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiţie "transferă" caracterul său patrimonial sau nepatrimonial litigiului însuşi şi, astfel, procesul va putea fi evaluabil în bani, ori de câte ori în structura raportului juridic de drept substanţial, dedus judecăţii, intră un drept patrimonial, real sau de creanţă.

În consecinţă, ori de câte ori pe calea acţiunii în justiţie se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibilă şi necesară.”

În cazul de faţă, obiectul cererii de chemare în judecată este cererea reclamantului H. I. de a se dispune rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâta recurentă la data de 19.04.2011 şi obligarea pârâtei la restituirea dublului avansului încasat de 6000 de euro, iar în subsidiar doar a avansului de preţ încasat de 3000 de euro.

Prin antecontractul încheiat între cele două părţi promitenta vânzătoare s-a obligat să vândă iar promitentul vânzător să cumpere un imobil la preţul de 36000 de euro, din care s-a achitat un avans de 3000 de euro,până la data de 18.04.2011. Totodată antecontractul conţine o convenţie de arvună potrivit căreia în cazul în care promitentul cumpărător nu îşi respectă obligaţiile va pierde avansul iar dacă promitenta vânzătoare nu respectă obligaţiile asumate trebuie să restituie dublul sumei primite ca preţ.

Valoare litigiului se raportează, în aceasta situație, la valoarea avansului, ce reprezintă repunerea părţilor în situația anterioară, si nu la valoarea întregului imobil, întrucât, prin antecontractul de vânzare-cumpărare, nu s-a transmis un drept de proprietate asupra imobilului, pentru a fi avută în vedere valoarea acestuia, din aceasta convenție născându-se doar o obligație de a face, în sensul de a încheia în viitor contractul promis.

Obiectul cererii de chemare în judecata îl constituie, așadar, rezoluțiunea unei convenții ce are ca obiect un drept de creanță, cu consecința repunerii părților în situația anterioară în formula restituirii avansului, acesta determinând valoarea obiectului litigiului.

Valoarea obiectului litigiului determina atât competenta, cât si cuantumul taxei judiciare de timbru, neputându-se vorbi de o valoare a obiectului pentru determinarea competentei si de o alta valoare a obiectului pentru stabilirea taxei judiciare de timbru (calculată în funcţie de suma solicitată a fi restituită şi nu în raport de preţul imobilului).

Valoarea întregului imobil ar fi fost determinantă în stabilirea competentei şi, implicit, a taxei judiciare de timbru, doar în situația în care s-ar fi cerut, fie executarea silită a antecontractului de vânzare-cumpărare, cu alte cuvinte obligarea la încheierea contractului autentic translativ de proprietate pentru întregul imobil, fie în situația în care s-ar fi cerut rezoluțiunea chiar a contractului autentic de vânzare-cumpărare translativ de proprietate, repunerea părților în situația anterioara însemnând redobândirea dreptului de proprietate asupra întregului imobil.

Faţă de cele reţinute, valoarea litigiului este mai mică de 100.000 de lei şi, în consecinţă, în temeiul art. 2821 C.proc.civ., calea de atac împotriva sentinţei judecătoriei este recursul iar nu apelul, astfel că recursul declarat de pârâta B. G. împotriva acestei decizii este inadmisibil, fiind declarat împotriva unei hotărâri irevocabile.

Împotriva hotărârii judecătoreşti se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziţii imperative, de la care nu se poate deroga.

În conformitate cu prevederile art. 299, coroborate cu art. 377 Cod procedură civilă, pot fi atacate cu recurs numai hotărârile definitive date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională, în condiţiile prevăzute de lege.

Faţă de aceste dispoziţii, recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanţe de recurs este inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi atacată cu recurs.

Această concluzie derivă din regula unicităţii dreptului de a folosi o cale de atac.

Cum un asemenea drept este unic, epuizându-se chiar prin exerciţiul lui, o persoană nu se poate judeca de mai multe ori în aceeaşi cale de atac.

Hotărârea recurată este irevocabilă, pronunţată de o instanţă de recurs, astfel că recursul declarat împotriva ei este inadmisibil şi a fost respins ca atare.

Domenii speta

Spete similare