1.Achiziții publice. Determinarea duratei termenului de prescripție a dreptului material la acțiune prin raportare la legea sub care a luat naștere raportul juridic, în pofida oscilațiilor legislative.

Decizie 546/R din 02.07.2015


Necercetarea fondului, ca urmare a greșitei admiterii a excepției prescripției, nu determină, în materia achizițiilor publice, trimiterea cauzei, după casare, spre rejudecare, primei instanțe.

- O.U.G. nr. 34/2006, art. 297, art. 286 alin. 1, 11, art. 28716 alin. 3

- O.U.G. nr. 76/2010, art. I pct. 75

- O.U.G. nr. 77/2012, art. IV

- Codul de procedură civilă, art. 248 alin. 1

- Decretul nr. 167/1958, art. 3 alin. 1

Întrucât la data plății sumei înscrise în factură, litigiul viza executarea unui contract de achiziție publică și era de competența instanței comerciale (conform art. I pct. 75 din O.U.G. nr. 76/2010, care a introdus alineatul 11 în art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006), la data realizării procedurii concilierii, litigiul fiind tot de competența instanței comerciale (deoarece art. 286 alin. 1 din O.U.G. nr. 34/2006 a fost modificat, în sensul stabilirii competenței materiale a instanței de contencios administrativ, prin O.U.G nr. 77/2012, act normativ care a intrat în vigoare numai la data de 1 ianuarie 2013, conform art. IV din O.U.G. nr. 77/2012), în speță, nu se aplică termenul special de 6 luni, prevăzut de art. 7 alin. 6, art. 11 alin. 1 lit. e din Legea nr. 554/2004, cu privire la procedura prealabilă aplicabilă contractelor administrative, respectiv la introducerea acțiunii în justiție.

Raportul juridic născut prin efectul încheierii, de către părți, a contractului de proiectare, rămâne supus legii sub care a fost creat, termenul de prescripție fiind cel general, de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958  -  în condițiile în care nici O.U.G. nr. 34/2006 și nici art. 7208 C. pr. civ. nu prevedeau, în forma aplicabilă la data de 16 ianuarie 2009, un termen special de prescripție cu privire la procedurii concilierii, respectiv la sesizarea instanței de judecată.

Ca urmare a casării hotărârii primei instanțe care, în mod greșit, a admis excepția prescripției (neintrând în cercetarea fondului), instanța de control judiciar nu va face, după casare, aplicarea dispoziţiilor art. 498 alin. 2 C. pr. civ., netrimițând cauza, spre rejudecare, primei instanțe, față de norma specială imperativă cuprinsă în art. 28716 alin. 3 din O.U.G. nr. 34/2006, potrivit căreia, în cazul admiterii recursului, instanţa de recurs, modificând sau casând sentinţa, va rejudeca în toate cazurile litigiul în fond.

Prin Sentinţa nr. 1984/18 iunie 2014, Tribunalul Harghita a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâta Societatea T. P. SRL, respingând, în consecinţă, acţiunea formulată de reclamanta COMUNA U., în contradictoriu cu pârâta Societatea T. P. SRL.

În considerentele Sentinţei, Tribunalul a reţinut, în esenţă, că părţile au încheiat şi derulat Contractul de proiectare nr. 3019/16 ianuarie 2009, având caracterul unui contract administrativ, de achiziţie publică, iar auditorii externi ai Curţii de Conturi a României au constatat că reclamanta i-a plătit pârâtei, în plus faţă de prevederile contractuale, suma de 31.000 lei pe care reclamanta încearcă să o recupereze prin formularea acţiunii în justiţie; concilierea directă între părţi a avut loc la data de 20 decembrie 2012, împrejurare necontestată de reclamantă, aşa încât acţiunea trebuia introdusă în termen de maxim 6 luni, de la această dată, conform dispoziţiilor art. 11 alin. 1 lit. e din Legea nr. 554/2004, dar reclamanta a depăşit termenul menţionat, astfel că instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, respingând cererea reclamantei.

Împotriva Sentinţei nr. 1984/18 iunie 2014, a declarat recurs reclamanta COMUNA U., prin Primar, invocând dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. pr. civ., solicitând a se dispune admiterea acestuia şi casarea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, primei instanţe. În esenţă, recurenta a expus următoarele motive: litigiul este, într-adevăr, unul de contencios administrativ, fiind aplicabile prevederile Legii nr. 554/2004, dar prima instanţă a considerat în mod greşit că acţiunea nu a fost promovată în termen legal, în condiţiile în care termenul de prescripţie analizat de tribunal a fost întrerupt, potrivit art. 2537 pct. 2, coroborat cu art. 2539 alin. 2 din Legea nr. 287/2009; acţiunea a fost promovată, într-o primă fază, la data de 4 aprilie 2013, constituind obiectul dosarului nr. 1520/96/2013 al Tribunalului Harghita, dar cererea a fost anulată în condiţiile art. 200 alin. 3 C. pr. civ., încheierea rămânând definitivă la data de 22 noiembrie 2013, ca urmare a respingerii cererii de reexaminare; prin urmare, Comuna U. a promovat o nouă cerere de chemare în judecată, la data de 14 ianuarie 2014, care constituie obiectul prezentului dosar, nr. 67/96/2014, fiind identică cu acţiunea care a format obiectul dosarului nr. 1520/96/2013 al Tribunalului Harghita; prima acţiune a fost înregistrată la instanţă la data de 4 aprilie 2013, adică înăuntrul termenului de 6 luni, calculat de la data concilierii care a avut loc la 20 decembrie 2012, încheierea prin care s-a anulat această acţiune rămânând definitivă la data de 22 noiembrie 2013, iar cea de-a doua acţiune a fost înregistrată la instanţă înăuntrul termenului de 6 luni, prevăzut de art. 2539 alin. 2 din noul Cod civil; termenul legal de prescripţie a fost întrerupt la data înregistrării primei acţiuni, 4 aprilie 2013, aşa încât prima instanţă trebuia să ţină seama de această împrejurare şi să respingă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă.

Prin întâmpinarea depusă la 22 aprilie 2015, intimata Societatea T. P. SRL a solicitat a se dispune respingerea recursului, susţinând, în esenţă, următoarele motive: prima instanţă a admis, în mod judicios, excepţia prescripţiei, dispunând respingerea acţiunii întrucât Contractului de proiectare nr. 3019/16 ianuarie 2009, care este un contract administrativ, potrivit art. 2 alin. 1 lit. b din O.U.G. nr. 34/2006, îi sunt aplicabile prevederile art. 7 alin. 6 din Legea nr. 554/2004, plângerea prealabilă echivalând cu concilierea și trebuind făcută într-un termen de 6 luni care curge diferit, în funcţie de pretenţiile formulate; în speţă, plata datează din 9 mai 2012, procedura concilierii directe realizându-se după trecerea unui termen de 6 luni, adică în data de 20 decembrie 2012, cu nerespectarea clară a prevederilor art. 7 din Legea nr. 554/2004, sancţiunea fiind cea prevăzută de art. 7 alin. 71; prin cererea de recurs se face abstracţie de depăşirea acestui termen, reclamanta referindu-se doar la faptul că, ulterior concilierii (iniţiate şi realizate cu depăşirea termenului de 6 luni), a procedat la promovarea unei cereri în justiţie, anulate în baza art. 200 C. pr. civ., înţelegând să beneficieze de prevederile art. 2537 pct. 2, art. 2539 alin. 2 Cod civ.; potrivit dispozitivului hotărârii atacate, prima instanţă a admis excepţia invocată de pârâtă, or, această excepţie se referă în primul rând la nerespectarea prevederilor imperative ale art. 7 din Legea nr. 554/2004, analizarea dispoziţiilor art. 11 din acest act normativ, realizându-se într-o continuitate cronologică; deci, soluţia primei instanţe, cuprinsă în dispozitivul hotărârii recurate, este temeinică şi legală. 

Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea de Apel – învestită cu soluţionarea recursului potrivit motivelor invocate, potrivit art. 28716 din O.U.G. nr. 34/2006, coroborat cu art. 483 C. pr. civ. și ținând seama de regula statornicită prin dispoziţiile art. 499 alin. 1 C. pr. civ., a reţinut următoarele aspecte:

Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune – analizată cu precădere, de către instanță, potrivit dispoziţiilor art. 248 alin. 1 C. pr. civ., normă generală aplicabilă în materia achizițiilor publice prin efectul normei speciale, de trimitere, cuprinse în art. 297 din O.U.G. nr. 34/2006 -, Curtea a avut în vedere stabilirea, în primul rând, a prevederilor legale aplicabile cauzei, pentru a putea, apoi, conchide cu privire la durata termenului de prescripție (termenul general de 3 ani sau termenul special de 6 luni) și la respectarea sau nerespectarea acestuia, de către reclamanta COMUNA U..

În aceste sens, Curtea a constatat că factura fiscală nr. 227/2 mai 2012, emisă de Societatea T. P. SRL, pentru suma de 48.000 lei, reprezentând „prestări servicii conform Contract nr. 3019/2009”, a fost achitată de COMUNA U. cu ordinul de plată nr. 145/9 mai 2012, suma de 31.400 lei, pretinsă prin cererea de chemare în judecată, constituind - potrivit mențiunilor exprese ale reclamantei COMUNA U. – o parte din suma de 48.000 lei pe care a achitat-o pârâtei Societatea T. P. SRL (reclamanta susținând că, în locul sumei de 48.000 lei, pârâta ar fi trebuit să înscrie în factura fiscală nr. 227/2 mai 2012 numai suma de 16.600 lei, acesta reprezentând cuantumul datorat, pe care reclamanta ar fi trebuit să îl achite).

La data plății sumei de 48.000 lei, adică la 9 mai 2012, litigiul vizând executarea unui contract de achiziție publică era de competența instanței comerciale, conform art. I pct. 75 din O.U.G. nr. 76/2010, care a introdus alineatul 11 în art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006.

La data realizării procedurii concilierii, adică la 5 decembrie 2012 – astfel cum rezultă din Procesul verbal de conciliere directă nr. 954/5 decembrie 2012 -, litigiul vizând executarea unui contract de achiziție publică era tot de competența instanței comerciale întrucât art. 286 alin. 1 din O.U.G. nr. 34/2006 a fost modificat, în sensul stabilirii competenței materiale a instanței de contencios administrativ (mai exact, a tribunalului de la sediul autorității contractante), prin O.U.G nr. 77/2012, act normativ care a intrat în vigoare numai la data de 1 ianuarie 2013, conform art. IV din O.U.G. nr. 77/2012.

Prin urmare, în speță, nu se aplică respectiv termenul special de 6 luni, prevăzut de art. 7 alin. 6, art. 11 alin. 1 lit. e din Legea nr. 554/2004, cu privire la procedura prealabilă aplicabilă contractelor administrative, respectiv la introducerea acțiunii în justiție. Întrucât raportul juridic născut prin efectul încheierii, de către părți, a Contractului de proiectare nr. 3019/16 ianuarie 2009, rămâne supus legii sub care a fost creat, termenul de prescripție este cel general, de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 – în condițiile în care nici O.U.G. nr. 34/2006 și nici art. 7208 C. pr. civ. nu prevedeau, în forma aplicabilă la data de 16 ianuarie 2009, un termen special de prescripție cu privire la procedurii concilierii, respectiv la sesizarea instanței de judecată.

În contextul procedural punctual anterior relevat, Curtea a constatat că reclamanta COMUNA U. a introdus cererea de chemare în judecată înăuntrul termenului de prescripție de 3 ani (care a început să curgă la data achitării sumei de 48.000 lei, adică la 9 mai 2012), Tribunalul Harghita fiind sesizat cu prezentul litigiu la data de 14 ianuarie 2014, excepția prescripției dreptului material la acțiune trebuind, așadar, respinsă.

În consecință, Curtea va admite recursul și va casa Sentinţa nr. 1984/18 iunie 2014 – art. 496 alin. 1, alin. 2 teza I C. pr. civ. - întrucât, în mod greșit, prima instanță nu a procedat la cercetarea fondului, dar, după casare, Curtea nu va face aplicarea dispoziţiilor art. 498 alin. 2 C. pr. civ., netrimițând cauza, spre rejudecare, primei instanțe. Concluzia se impune prin prisma nomei speciale imperative cuprinse în art. 28716 alin. 3 din O.U.G. nr. 34/2006, potrivit căreia, în cazul admiterii recursului, instanţa de recurs, modificând sau casând sentinţa, va rejudeca în toate cazurile litigiul în fond.

Referitor la fondul cauzei, Curtea a constatat că, potrivit art. 15.1 din Contractul de proiectare nr. 3019/16 ianuarie 2009, având ca obiect elaborarea proiectului „Sistem de alimentare cu apă și canalizare în comuna U., satele U., N., I., jud. Harghita”, pentru serviciile prestate plățile datorate de achizitor prestatorului sunt cele declarate în propunerea financiară, anexă la contract, iar potrivit art. 15.2, prețul contractului nu se actualizează.

Astfel cum a menționat reclamanta – și au confirmat auditorii externi, prin pct. 7.a.2 din Raportul de audit nr. 1281/28 septembrie 2012, întocmit de Camera de Conturi Harghita, precum și prin pct. 3 din Decizia nr. 33/25 octombrie 2012, emisă de Camera de Conturi Harghita (f. 1-2, 39, 62, dos. Tribunalului Harghita), în temeiul Contractului de proiectare nr. 3019/16 ianuarie 2009 s-au făcut următoarele plăți, de către reclamanta COMUNA U.: suma de 10.000 lei, înscrisă în factura fiscală nr. 351/22 septembrie 2010, achitată cu O.P. nr. 268/27 septembrie 2010; suma de 5.000 lei, înscrisă în factura fiscală nr. 363/29 octombrie 2010, achitată cu O.P. nr. 313/29 octombrie 2010; suma de 2.000 lei, înscrisă în factura fiscală nr. 308/27 decembrie 2010, achitată cu O.P. nr. 387/31 decembrie 2010; suma de 10.000 lei, înscrisă în factura fiscală nr. 453/28 noiembrie 2011, achitată cu O.P. nr. 369/21 decembrie 2011; suma de 4.000 lei, înscrisă în factura fiscală nr. 426/30 august 2011, achitată cu O.P. nr. 270/31 august 2011 și nr. 288/27 septembrie 2011. Facturile fiscale și ordinele de plată anterior enumerate au fost depuse la filele 134-144 din dosarul Tribunalului Harghita.

Așadar, în temeiul Contractului de proiectare nr. 3019/16 ianuarie 2009, reclamanta i-a achitat pârâtei, cu titlu de preț al serviciilor de proiectare prestate, suma totală de 31.000 lei, până la sfârșitul anului 2011.

Astfel cum rezultă din  art. 2.3. al Contractului de proiectare nr. 3019/16 ianuarie 2009, prețul convenit pentru îndeplinirea contractului, plătibil prestatorului de către achizitor, a fost stabilit la suma totală de 40.000 lei, valoare care nu conținea TVA (așa încât, prețul total, incluzând TVA, era de 47.600 lei), neexistând posibilitatea ajustării acestuia, în sensul actualizării (conform clauzei cuprinse în art. 15.2. din Contract). Prin urmare, reclamanta mai trebuia să îi achite pârâtei diferența de preț în sumă de 16.600 lei.

 Cu toate acestea, pârâta Societatea T. P. SRL a emis factura fiscală nr. 227/2mai 2012, pentru diferența de preț în cuantum de 48.000 lei, reprezentând prestări servicii conform Contract nr. 3019/2009, sumă achitată de reclamanta COMUNA U., astfel cum reiese din ordinul de plată nr. 145/9 mai 2012.

Prin întâmpinarea depusă la 11 martie 2014, în prima etapă procesuală, pârâta Societatea T. P. SRL a recunoscut „eroarea materială inserată în actul de decontare nr. 227/2012”, dar a susținut că aceasta nu recalifică plata efectuată de reclamanta COMUNA U., în plată nedatorată, în condițiile în care, între părți s-au încheiat 4 contracte de proiectare cu privire la obiectivul „Sistem de alimentare cu apă și canalizare în comuna U., satele U., N., I., jud. Harghita”, iar pârâta și-a îndeplinit obligațiile din aceste contracte, ea făcând referire la „unitatea proiectului de realizare a sistemului de alimentare cu apă și canalizare”, precum și la „modalitatea haotică în care achizitorul a înțeles să achite contravaloarea lucrărilor executate și recepționate”, situație care „a condus la emiterea facturii nr. 227/2.05.2012 pentru întreaga sumă datorată de UAT cu eroarea materială constând în neevidențierea actului subsecvent contractului 3019/2009, în baza căruia suma de 31.400 lei, obiectul cererii deduse judecății, a fost achitată de UAT”.

În mod concret, pârâta a recunoscut faptul că suma de 31.400 lei - adică diferența de la suma de 16.600 lei, datorată în temeiul Contractului de proiectare nr. 3019/16 ianuarie 2009, și suma de 48.000 lei, înscrisă în factura fiscală nr. 227/2 mai 2009 - a fost trecută din eroare în factură, susținând, însă, că, oricum, era datorată pentru prestațiile efectuate în temeiul celorlalte 3 contracte de proiectare încheiate cu reclamanta, referitoare la obiectivul „Sistem de alimentare cu apă și canalizare în comuna U., satele U., Nicolești, Iașu, jud. Harghita”.

Curtea nu a putut ignora, însă, faptul că, atâta vreme cât proiectantul, emitent al facturii fiscale nr. 227/2 mai 2009, nu a urmat procedura instituită prin art. 159 din Legea nr. 571/2003, pentru corectarea erorii din această factură, nu se poate da eficiență juridică susținerii anterior prezentate. Concluzia se impune și prin prisma jurisprudenței instanței supreme care, prin Decizia nr. V/15 ianuarie 2007, dată într-un recurs în interesul legii, publicată în M. O., Partea I, nr. 732/31 octombrie 2007 şi obligatorie pentru instanţe în privinţa dezlegării date problemelor de drept judecate – art. 517 alin. 4 C. pr. civ. -, a stabilit, în legătură cu modalitatea deficitară de întocmire a înscrisurilor financiar-contabile, că, în cazurile de efectuare de operaţiuni de deducere a TVA… prin Legea nr. 571/2003 s-au reglementat, cu caracter unitar, atât obligativitatea prezentării documentelor justificative, cât şi menţiunile sau informaţiile care să rezulte din acestea. Conform concluziei instanţei supreme, se impune să se considere că taxa pe valoarea adăugată nu poate fi dedusă şi nici nu se poate diminua baza impozabilă la stabilirea impozitului pe profit în situaţia în care documentele justificative prezentate nu conţin sau nu furnizează toate informaţiile prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare la data efectuării operaţiunii pentru care se solicită deducerea acestei taxe.

Chiar dacă hotărârea se referă la deducerea TVA, dezlegarea în drept este incidentă și cu privire la plata/încasarea unei sume de bani, pe baza unei facturi fiscale care nu și-a probat caracterul de document justificativ, în condițiile în care conține un cuantum în dezacord cu clauzele contractuale sau conține erori.

Curtea a reţinut, așadar, că pentru prestațiile executate în temeiul Contractului de proiectare nr. 3019/16 ianuarie 2009, pârâtei Societatea T. P. SRL i s-a plătit un preț mai mare decât cel stabilit și ținând seama, o dată în plus, de caracterul contractului (achiziții publice – unul din principiile care stau la baza atribuirii acestuia constituindu-l, potrivit art. 2 alin. 2 lit. f din O.U.G. nr. 34/2006, „eficiența utilizării fondurilor”), precum și de faptul că disciplina financiar-contabilă nu permite tratarea „globală” a plăților realizate în temeiul a 4 contracte distincte, cu clauze de-sine-stătătoare (inclusiv în privința prețului), chiar dacă aceste contracte de achiziție publică au fost încheiate cu privire la servicii de proiectare vizând același obiectiv, suma de 31.400 lei, achitată de reclamantă, reprezintă o plată nedatorată (art. 992 Cod civ).

Având în vedere argumentele anterior expuse, Curtea a admis cererea reclamantei, obligând pârâta să-i plătească suma de 31.400 lei, cu titlu de plată nedatorată, precum și suma de 665 lei, cu titlu de dobândă legală (art. 994 Cod civ.) – instanța ținând seama de limitele învestirii sale cu privire la petitul vizând dobânda, în condițiile în care reclamanta a solicitat, cu acest titlu, suma totală de 655 lei, prin raportare la dobânda de referință a BNR (5,25%, aplicabilă începând cu luna martie 2012), perioada pentru care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale fiind cuprinsă între 9 mai 2012 (data plății sumei de 48.000 lei) și 28 septembrie 2012 (data încheierii Procesului verbal de constatare și a Raportului de audit financiar nr. 1281/28 septembrie 2012, de către Camera de Conturi Harghita.