Suspendare permis de conducere măsură administrativă sau sancţiune contravenţională complementară în cazul prevăzut de art. 103 alin 1 lit. c) din oug nr. 195/2002.

În ce priveşte critica referitoare la faptul că sancţiunea suspendării dreptului de a conduce un autovehicul ar avea caracter exclusiv complementar şi astfel în lipsa sancţiunii principale penale sau contravenţionale, aplicarea acesteia ar fi nelegală fiind lipsită de fundament Curtea, reţine că  din interpretarea dispoziţiilor art. 103 alin. 1 lit. c) din O.U.G. nr. 195/2002 atât în forma anterioară cât şi în forma ulterioară intrării în vigoare a noului cod de procedură penală  rezultă că suspendarea se dispune pe o perioadă de 90 de zile  atunci când fapta conducătorului de autovehicul sau tramvai a fost urmărită ca infracţiune la regimul circulaţiei pe drumurile publice, precum şi în cazul accidentului de circulaţie din care a rezultat decesul sau vătămarea corporală a unei persoane  şi dacă pentru regula de circulaţie încălcată prezenta ordonanţă de urgenţă prevede suspendarea exercitării dreptului de a conduce singura deosebire dintre vechea reglementare şi noua reglementare fiind denumirea soluţiei procedural penale care conduce la lipsa atragerii răspunderii penale a făptuitorului. Astfel, rezultă cu claritate din textul de lege în ambele variante, că pentru a se dispune suspendarea exercitării dreptului de a conduce un autovehicul nu este necesară condiţia prealabilă a aplicării unei sancţiuni principale, fie penale, fie contravenţionale, această ipoteză fiind chiar exclusă de lege, ci,  în această situaţie particulară,  sancţiunea suspendării dreptului de a conduce un autovehicul nu are caracter complementar ci este o sancţiune administrativă, de sine stătătoare, pentru a cărei aplicare sunt instituie reguli procedurale speciale, atât sub aspectul organului îndrituit să o aplice dar şi a condiţiilor în care poate fi aplicată.

 Chiar dacă art. 96 alin.2 din O.U.G. nr. 195/2002 califică suspendarea exercitării dreptului de a conduce un autovehicul drept sancţiune complementară aceasta nu presupune că toate cazurile de suspendare sunt sancţiuni complementare sancţiunii principale contravenţionale,  existând şi alte situaţii în care suspendarea are caracter de măsură administrativă ( ex. art. 96 alin. 4 din O.U.G. nr. 195/2002 ). Nici faptul că art. 103 este plasat în  capitolul intitulat Răspunderea contravenţională din O.U.G. nr. 195/2002 nu poate atrage calificarea de plano a acestei măsurii ca fiind exclusiv de natură contravenţională. De altfel din interpretarea gramaticală a art. 103 alin.1 lit. c din O.U.G. nr. 195/2002 se poate reţine fără echivoc că măsura nu este nici contravenţională şi nici penală.

Pentru considerentele de mai sus, Curtea va înlătura această critică ca nefondată.

În continuare, analizând criticile de recurs referitoare la corecta aplicare  de către instanţa de fond a dispoziţiilor referitoare la condiţiile în care se poate dispune măsura administrativă a suspendării dreptului de a conduce, Curtea le va înlătura urmând a valida raţionamentul instanţei de fond în sensul că fapta reclamantei a fost urmărită ca infracţiune, respectiv vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin.1 şi 3 din vechiul Cod de procedură penală (teza  a III a referitoare nerespectarea dispoziţiilor legale pentru îndeplinirea unei anume activităţi - respectiv normele privind circulaţia rutieră)  însă urmare a intervenirii noului cod penal şi a noului cod de procedură penală, s-a procedat la aplicarea legii penale mai favorabile şi s-a clasat cauza urmare a schimbării încadrării juridice.

 Curtea reţine că aplicarea măsurii administrative a suspendării a intervenit urmare a soluţiei procesual penale de clasare, fapt ce atrage în consecinţă aplicarea  noilor dispoziţii ale art. 103 alin 1 lit. c) din O.U.G. nr. 195/2002, în forma modificată prin legea de punere în aplicare a noului cod de procedură penală, urmând a fi avute în vedere dispoziţiile legale în vigoare la data emiterii actului administrativ contestat.

Astfel se constată îndeplinită prima condiţie prevăzute de lege.

De asemenea Curtea reţine că în mod corect instanţa de fond a reţinut ca fiind îndeplinită şi cea de-a doua condiţie, respectiv  că pentru regula de circulaţie încălcată prezenta ordonanţă de urgenţă prevede suspendarea exercitării dreptului de a conduce, fiind vorba de  neacordarea priorităţii, faptă prevăzută de art. 100 alin. 3 lit. c din O.U.G. nr. 195/2002.

Curtea mai reţine că este justă afirmaţia recurentei în sensul că actul administrativ contestat nu prevede acest temei de drept, însă în referatul ce a stat la baza emiterii actului administrativ contestat, fapta este suficient descrisă şi permite încadrarea în textul de lege invocat de instanţa de fond.

Astfel, criticile formulate de recurentă  care vizează motive de nelegalitate formală a actului administrativ contestat, respectiv lipsa unei motivări în drept care a fost suplinită de instanţa de fond, vor fi înlăturate, Curtea reţinând că dispoziţia atacată cuprinde suficiente elemente pentru a se aprecia îndeplinită cerinţa motivării actului administrativ, fiind indicat emitentul, data emiterii, măsura dispusă, temeiul juridic şi chiar fapta care atrăgea această măsură, reclamanta cunoscând de ce i s-a aplicat măsura contestată, aspect ce rezultă din chiar cererea introductivă. Mai mult, şi C.J.U.E. în cauza C-269/13 a stabilit că „cerința motivării trebuie apreciată în funcție de împrejurările cauzei, în special de conținutul actului, de natura motivelor invocate. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și drept pertinente (…)”.

În ceea ce priveşte criticile ce vizează durata suspendării, din art. 100 alin.3 lit. c din O.U.G. nr. 195/2002 rezultă cu claritate că aceasta nu poate fi decât de 90 de zile, nefiind în nici un caz făcută trimitere la durata suspendării aferentă  contravenţiei prevăzută pentru regula de circulaţie încălcată. Prin urmare şi aceste critici vor fi înlăturate ca nefondate.

Sub aspectul presupusei încălcări a accesului la justiţie, în sensul că reclamanta ar fi lipsită de posibilitatea de a-şi dovedi nevinovăţia în faţa instanţei, Curtea reţine că acest drept îi este conferit reclamantei recurente tocmai prin posibilitatea de a se adresa instanţei de contencios administrativ în faţa căreia poate contesta atât legalitatea şi temeinicia actului administrativ dar şi a operaţiunilor administrative ce au stat la baza emiterii actului dedus judecăţii, în speţă a referatului  din 19.08.2013, conform art. 18 din Legea nr. 554/2004. 

În consecinţă, Curtea urmează a valida raţionamentul instanţei de fond, aceasta făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor de drept material incidente în cauză.

Pentru aceste motive, în baza art. 496 alin. 1 Noul Cod de procedură civilă  raportat la art. 488 pct. 8 Noul Cod de procedură civilă, Curtea urmează a respinge recursul declarat şi a menţine sentinţa atacată.

Domenii speta

Spete similare