Răspunderea statului este o răspundere directă, limitată doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale şi este reglementată de art.538-539 Cod procedură penală (art.504 – 507 din vechiul Cod de procedură penală).Răspund

Răspunderea statului este o răspundere directă, limitată doar la prejudiciile cauzate  prin erori judiciare săvârşite în procesele penale şi este reglementată  de art.538-539 Cod procedură penală (art.504 – 507 din vechiul Cod de procedură penală).Răspunderea statului este strict circumscrisă ipotezelor avute în vedere de legiuitor, respectiv arestarea, ca măsură preventivă şi condamnarea definitivă, fiind o răspundere directă cauzată de erorile judiciare săvârşite în procesele penale.

Dispoziţiile Codului de procedură penală nu constituie o aplicare  a principiilor  consacrate de art.998 – 999 Cod civil (art. 1349 Noul Cod civil) care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Reclamanta a invocat  eroarea judiciară ca fiind  o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care acţiunea sa  a fost respinsă,  pe care aceasta o consideră nedreaptă, dată prin săvârşirea unui abuz de drept.

Analizând condiţiile răspunderii civile delictuale reglementată de art.1349 şi 1357 Noul Cod civil, Curtea a  reţinut faptul că pentru angajarea acestei răspunderi sunt necesare a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită şi existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul. Or, admiterea unui recurs şi modificarea hotărârii pronunţată de instanţa de apel nu constituie o faptă ilicită, iar criticile  cu privire la legalitatea acestei hotărâri nu pot fi analizate întrucât s-ar aduce atingere puterii lucrului judecat.

Secţia I Civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale - Decizia civilă nr. 779/24  septembrie  2015

Prin cererea înregistrată  pe rolul Tribunalului Alba sub dosar nr. 4871/107/2014 reclamanta  L.M.I.  a solicitat, în contradictoriu cu  pârâtul  Statul Român prin M.F.P. a ca prin hotărâre judecătorească să se dispună :

- obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 lei daune morale pentru prejudiciul adus reclamantei prin abuz de drept datorat neplăţii sumei de 321.183,18 lei din contractul de cesiune de creanţă nr…/09.06.2009.

În expunerea de motive, reclamanta  a arătat că a încheiat cu SC M.T. SA contracte de cesiune de creanţa pe care le-a notificat prin executor judecătoresc la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenta A. In baza acestor notificări pârâta i-a emis adresa cu nr…/22. 07.09, prin care recunoştea ca din contravaloarea facturilor cuprinse în notificări s-au achitat suma de 344.436,94 lei către C.

Reclamanta a pornit o acţiune civilă in pretenţii împotriva Spitalului privind suma de 321.183,18 lei pe care a câştigat - o la Curtea de Apel Alba Iulia.

Recursul formulat de Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă A. a fost  admis de  I.C.C.J. care a modificat decizia  Curţii de Apel şi a respins acţiunea reclamantei.

Acţiunea reclamantei a fost întemeiată în drept pe art.72, 1357, 1391, 1381 din Noul  Cod civil şi  art. 13 şi 17 al CEDO.

Prin sentinţa civilă nr.490/2015 pronunţată de Tribunalul Alba în dosar 4871/107/2014 s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, instanţa reţinând în esenţă că potrivit art.52 alin. 3 teza I şi II din Constituţia României, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii.

Prin urmare, dispoziţiile Constituţionale consacră un raport juridic de drept public, pe care îl supune condiţiei reglementării prin lege specială.

Or, legea specială la care face referire textul constituţional este reprezentată de dispoziţiile art.504 – 507 din Codul de procedură penală, actualmente art.538 – 539 Noul Cod de procedură penală.

În acest sens a statuat şi Curtea Constituţională prin decizia nr. 45/1998, arătând că circumstanţierea, "potrivit legii", priveşte posibilitatea legiuitorului de a stabili modalităţile şi condiţiile în care angajarea acestei răspunderi urmează a se face pentru plata despăgubirilor cuvenite. 

Codul civil vechi, prin art.998 – 999 şi Noul Cod Civil prin art.1349 şi 1357 consacră un raport juridic de drept privat şi reglementează prin norme cu caracter general condiţiile răspunderii civile delictuale.

Prin urmare, în condiţiile în care Constituţia României afirmă competenţa legiuitorului în determinarea condiţiilor de aplicare a normei ce instituie răspunderea statului, aceasta nu se poate exercita decât în limitele dispoziţiilor legii speciale, care sunt dispoziţiile art.504 – 507 din Codul de procedură penală, iar nu în temeiul dispoziţiilor din Codul civil, inaplicabile în această ipoteză.

Prin decizia menţionată, Curtea Constituţională nu a constatat că răspunderea statului presupune constatarea existenţei oricărui din cazurile prevăzute de art.10 din Codul de procedură penală, cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

Curtea Constituţională a constatat doar că art.504 din Codul de procedură penală, în forma în vigoare la acea dată, excludea angajarea răspunderii statului pentru oricare altă eroare judiciară ce nu ar fi imputabilă victimei şi a stabilit că o asemenea limitare este neconstituţională.

Prin aceeaşi decizie, instanţa de contencios constituţional a arătat că nu se poate substitui puterii legislative, care are ca sarcină să compatibilizeze textul declarat neconstituţional şi să reglementeze atât condiţiile specifice de acordare de despăgubiri, cât şi cele privind calificarea unei soluţii juridice ca fiind o eroare judiciară.

Acelaşi raţionament a fost urmat de Curtea Constituţională şi în a doua decizie, respectiv decizia nr.255/2001.

Urmare a acestor decizii, art.504 din Codul de procedură penală a fost modificat, iar legiuitorul a calificat situaţiile juridice care pot atrage răspunderea patrimonială, în sensul deciziei Curţii Constituţionale.

Prin urmare, în ceea ce priveşte dreptul intern, despăgubirile reglementate de dispoziţiile art.504 – 507 din Codul de procedură penală vizează şi eroarea judiciară şi arestarea nelegală, în timp ce, pe planul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, eroarea judiciară este reglementată de art.3 din Protocolul adiţional nr.7 la Convenţie, iar arestarea nelegală de art.5 paragraf 1 din Convenţie.

Astfel, deşi nu defineşte eroarea judiciară, art.504 alin.1 prevede că persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei după o condamnare definitivă s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.

Textul art.3 din Protocolul adiţional nr.7 la Convenţie, prevede că atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată graţierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte.

S-a constatat că nu există deosebire de reglementare de esenţă între norma internă şi norma europeană, deoarece, pentru a exista eroare judiciară, ambele texte impun ca persoana să fi fost condamnată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, iar ulterior, în urma rejudecării, să se dispună achitarea (în cazul normei interne) sau să se constate eroarea judiciară (în cazul normei europene).

Trecând peste neaplicabilitatea textului legal de mai sus în speţa de faţă, care să atragă răspunderea statului, reclamanta invocă incidenţa art.1349 Codului civil din 2009 potrivit căruia pentru angajarea răspunderii civile delictuale, se cer a fi întrunite în mod cumulativ următoarele condiţii: 1. existenţa unui prejudiciu; 2. existenţa unei fapte ilicite; 3. existenţa unui raport de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită; 4. existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul.

În speţă se invocă de către reclamantă faptul că i s-a cauzat un prejudiciu prin abuzul de drept datorat neplăţii sumei de 321.183,18 lei din contractul de cesiune de creanţă nr…/09.06.2009 prin încălcarea legislaţiei şi datorită pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive pe care o consideră nedreaptă iar dauna produsă constă în restrângerea posibilităţilor familiale şi sociale.

Conform art.1353 Noul Cod civil, „Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercitarea drepturilor sale nu este obligat să le repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv”.

Prin formularea recursului – cale de atac prevăzută de art.299 şi următoarele din Codul de procedură civilă din anul 1865, de către partea nemulţumită de hotărârea judecătorească atacată, Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă A. – prin manager şi consilier juridic nu a săvârşit vreo faptă ilicită, ci a exercitat un drept procesual, fără ca dreptul să fie exercitat abuziv. Prin urmare, instanţa a constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, neexistând fapta ilicită.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta L.M.I., solicitând  admiterea lui, modificarea hotărârii atacate şi admiterea ca întemeiată a cererii introductive de instanţă, aşa cum aceasta a fost precizată şi completată cu prezentul apel.

Prin decizia civilă nr.779/24.09.2015  Curtea de Apel a respins apelul reclamantei, reţinând că Tribunalul Alba a stabilit legal şi cu prioritate cazurile în care Statul Român poate răspunde pentru prejudicii cauzate prin erori judiciare, iar aceste cazuri sunt reglementate de art.538-539 Cod  procedură penală şi se referă doar la erori judiciare săvârşite în procesele penale, ceea ce nu este cazul în speţă.

Răspunderea statului este strict circumscrisă celor două ipoteze avute în vedere de legiuitor, respectiv arestarea, ca măsură preventivă şi condamnarea definitivă, fiind o răspundere directă cauzată de erorile judiciare săvârşite în procesele penale.

Or, în speţă, reclamanta invocă o eventuală eroare judiciară dată de o hotărâre civilă pe care aceasta o consideră nedreaptă, prin săvârşirea unui abuz de drept.

Analizând condiţiile răspunderii civile delictuale reglementată de art.1349 Noul Cod civil, Curtea a  reţinut faptul că pentru angajarea acestei răspunderi sunt necesare a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită şi existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul. Aceste condiţii nu sunt întrunite cumulativ, aşa cum corect a constatat şi instanţa de fond.

Apelanta, în susţinerea admisibilităţii acestei acţiuni reia şi aduce critici unei hotărâri judecătoreşti intrată în puterea lucrului judecat.

Faptul că Î.C.C.J. Bucureşti prin decizia nr.4884/2012 pronunţată în dosarul 1472/107/2011* a admis recursul declarat de pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă A. şi a modificat decizia nr.102/2011 a Curţii de Apel Alba Iulia (decizie pe care reclamanta o consideră legală), în sensul că a respins apelul declarat de reclamanta L.M.I. împotriva sentinţei nr.77/COM/2011 a Tribunalului Alba, reţinând aplicarea în cauză a principiului art.7 din Decretul nr.167/1958 în raport de care a constatat că termenul de prescripţie de 3 ani era împlinit la data cesiunii creanţei de către  SA M.T. SA  şi a reţinut astfel că adresa nr…/15.07.2009 nu are efectul unui act întrerupător de prescripţie în condiţiile art.16 lit.a din acelaşi decret, nu este în măsură să conducă pur şi simplu la ideea că instanţa a săvârşit un abuz de drept, pronunţând o hotărâre nedreaptă.

Cele susţinute de reclamantă prin prezentul demers judiciar au fost privite nişte aprecieri subiective şi a căror analiză nu mai poate fi reiterată.

Dacă am ignora puterea lucrului judecat a acestei decizii, înseamnă că am anula efectul unei judecăţi, or dreptul la un proces echitabil garantat de art.6 alin.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, presupune inclusiv executarea hotărârilor judecătoreşti definitive. Unul din elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care presupune, printre altele, ca soluţia definitivă pronunţată de o instanţă să nu mai constituie obiect de controversă pentru alte instanţe. Securitatea raporturilor juridice înseamnă că,  atâta timp cât un drept a fost recunoscut unei persoane, sau dimpotrivă dacă un drept a fost negat unei alte persoane, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă acelaşi drept să nu mai poată fi repus în discuţie în nicio altă circumstanţă şi  de nicio altă instanţă.

Deci, odată ce printr-o hotărâre anterioară irevocabilă s-a negat dreptul pretins de reclamantă prin reţinerea prescripţiei,  acest aspect nu mai poate  fi pus în discuţie în prezentul dosar, căci a interpreta altfel puterea lucrului judecat, înseamnă a garanta drepturi teoretice şi iluzorii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reţinând chiar, în cauza Amurăriţei /României că instanţele  trebuie sa ţină cont chiar şi de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare finalizate prin hotărâri definitive, şi să nu le mai repună în discuţie într-o nouă procedură, ba mai mult, în funcţie de particularităţile cauzei, trebuie să analizeze şi posibilitatea ca în anumite situaţii, constatările din hotărârile judecătoreşti să poată fi opuse şi terţilor .

În consecinţă, Curtea a apreciat  că în prezenta procedură nu mai poate analiza dacă modul în care au fost apreciate datele speţei în dosarul 1472/107/2011* a fost corect.

Deci împrejurarea că apelanta consideră nedreaptă o hotărâre judecătorească  nu  poate  constitui  un  element  suficient  şi  determinant  în constatarea vinovăţiei pârâtului, ca urmare a aplicării la speţa dedusă judecăţii a disp. art. 13 şi 17 din CEDO rap. la art. 1349 şi urm. Noul Cod civil.

În concluzie, faţă de motivele invocate de reclamantă în susţinerea cererii de acordare a daunelor morale, s-a avut  în vedere că răspunderea Statului Român nu poate fi antrenată având în vedere cazurile limitative prevăzute de lege şi Constituţia României care reglementează aceste situaţii, iar pe de altă parte, dacă s-ar ignora acest aspect, se constată că în speţă nu sunt întrunite cumulativ cerinţele pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

Mai mult decât atât, daunele morale reprezintă atingerea adusă existenţei fizice a persoanei, integrităţii corporale şi sănătăţii, cinstei, demnităţii şi onoarei, prestigiului profesional, ceea ce presupune că pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei unei persoane, trebuind a fi dovedite daunele morale suferite, ceea ce în cauză nu s-a realizat.

Având în vedere toate aceste aspecte de fapt şi de drept, în temeiul art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea a respins ca nefondat apelul reclamantei şi a menţinut ca legală şi temeinică hotărârea atacată.

Domenii speta

Spete similare