Anulare art. 1 pct. 2 aliniat ultim din Anexa 3 a h.c.l. s. nr.103/2011, privind competenţa agenţilor constatatori împuterniciţi ai Primarului Municipiului s. de a constata şi aplica sancţiuni contravenţionale.

Anulare art. 1 pct. 2 aliniat ultim din Anexa 3 a H.C.L. S.  nr.103/2011, privind competenţa agenţilor constatatori împuterniciţi ai Primarului Municipiului S. de a constata şi aplica sancţiuni contravenţionale. 

Asupra validităţii acestei norme Curtea de Apel Alba Iulia s-a pronunţat prin decizia nr. …/2015 pronunţată în dosar nr…/85/2013,  în care s-a apreciat că anularea acestei norme de către Tribunalul Sibiu este legală. Luând în considerare că prin nepublicarea acesteia s-ar putea trage concluzia inopozabilităţii ei faţă de reclamant, s-a apreciat că prezenta cauză nu este lipsită de obiect, impunându-se reluarea analizei legalităţii acestei norme, prin preluarea considerentelor avute în vedere în această decizie deopotrivă de concludente şi pertinente prezentei cauze, în condiţiile unor critici identice formulate prin recurs.

Secţia de contencios administrativ şi fiscal – Decizia nr. 1500/20 aprilie 2015. În acelaşi sens, decizia nr. 2349/23 iunie 2015.

Împotriva sentinţei administrative nr…/CA/2014 pronunţată de Tribunalul Sibiu – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosar nr…/85/2014 a formulat recurs pârâtul Consiliul Local S.  prin reprezentanţii săi legali solicitând casarea hotărârii atacate şi rejudecând cauza să se dispună respingerea acţiunii reclamantului B.A.A. de anulare a art. 1 pct. 2 alin. ultim din anexa 3 a H.C.L. S.  nr.203/2011.

În motivarea opţiunii sale procesuale pârâtul a susţinut următoarele:

Prevederile art. 1 pct. 2 alin. ultim din anexa 3 a H.C.L. S.  nr.203/2011 au caracter generic, stabilind un cadru general de atribuire a competenţei, făcând referire la competenţa de a constata şi aplica sancţiuni contravenţionale ce aparţine agenţilor constatatori  împuterniciţi ai primarului, fără a face distincţie între aceştia, fără a indica agenţii constatatori, textul nefăcând o trimitere la angajaţii  S.C. P.S.  SA

În cuprinsul actului administrativ contestat sunt enumerate categoriile de autovehicule şi vehicule cărora li se poate aplica sancţiunea complementară a ridicării de către agenţii împuterniciţi ai Primarului, prevăzându-se distinct că cele ce intră sub incidenţa O.U.G. nr.195/2002, competenţa revine agenţilor constatatori din cadrul Serviciului de Poliţie Rutieră, fiind aşadar prevăzute competenţe partajate.

Pe cale de consecinţă, competenţele agenţilor constatatori împuterniciţi ai primarului sunt competenţe speciale, partajate, aceştia fiind abilitaţi să poată constata numai contravenţii limitativ şi expres prevăzute în actele normative cu aplicabilitate la raza unităţii administrativ teritoriale în care are competenţă această autoritate şi nu se suprapun cu cele atribuite poliţiei rutiere prin art.67 alin.1 şi 3 din O.U.G. nr. 195/2002. Pe de altă parte, acest act normativ şi actele normative subsecvente nu interzic delegarea competenţei primarului către angajaţii unor societăţi comerciale de utilitate publică de a constata contravenţii prevăzute în acte normative cu caracter local.

Poliţia rutieră are competenţe numai în ceea ce priveşte ridicarea vehiculelor staţionate neregulamentar pe partea carosabilă. Prin „parte carosabilă”, în sensul art. 6 pct.23 din O.U.G. nr.195/2002, se înţelege porţiunea din platforma drumului destinată circulaţiei vehiculelor, motiv pentru care dispoziţiile art. 64 din ordonanţă sunt compatibile cu dispoziţiile din hotărârile consiliului local.

În plus, s-a mai arătat că, normele regulamentului de aplicare a O.U.G. nr.195/2002 au fost edictate din perspectiva reglementării circulaţiei pe drumurile publice, pe când dispoziţiile din hotărârile de consiliul local au aplicabilitate în plan local, vizând întreţinerea şi asigurarea viabilităţii drumurilor publice, respectiv administrarea domeniului public.

Din interpretarea logico-sistematică a dispoziţiilor  H.C.L. S.  nr.103/2011 rezultă în mod clar atribuirea activităţilor şi operaţiunilor de ridicare, transport, depozitare şi eliberare a autovehiculelor, realizarea acestor activităţi şi operaţiuni, din punct de vedere tehnic, depăşind posibilităţile tehnice de care poliţia rutieră dispune.

În final, se susţine că posibilitatea delegării unor persoane angajate la S.C. P.S. SA  trebuie privită şi din perspectiva calităţii de acţionar principal al Consiliului Local S., cei conferă dreptul de control public al acestei societăţi.

În drept se invocă dispoziţiile art. 299, 304, 312 Cod procedură civilă, Legea nr.554/2004, O.G. nr. 2/2001, O.U.G. nr. 195/2002, H.G. nr. 1391/2006, Legea nr. 215/2001, H.C.L. nr. 103/2011.

Reclamantul B.A.A. nu a formulat întâmpinare.

Analizând sentinţa atacată din perspectiva criticilor formulate, care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, Curtea a constatat următoarele:

Obiectul criticii formulate în faţa instanţei de contencios administrativ l-a constituit art.1 pct.2 aliniat ultim din Anexa 3 a H.C.L. nr.103/2011 care reglementează următoarele: „pentru categoriile de autovehicule şi vehicule de orice fel prevăzute la aliniatul 2 competenţa de a constata şi aplica sancţiuni contravenţionale aparţine agenţilor constatatori împuterniciţi ai Primarului Municipiului S.”.

Asupra validităţii acestei norme Curtea de Apel Alba Iulia s-a pronunţat prin decizia nr…/2015 pronunţată în dosar nr…/85/2013 în care s-a apreciat că anularea acestei norme de către Tribunalul Sibiu este legală. Luând în considerare că prin nepublicarea acesteia s-ar putea trage concluzia inopozabilităţii ei faţă de reclamant, s-a apreciat că prezenta cauză nu este lipsită de obiect, impunându-se reluarea analizei legalităţii acestei norme, prin preluarea considerentelor avute în vedere în această decizie deopotrivă de concludente şi pertinente prezentei cauze, în condiţiile unor critici identice formulate prin recurs.

Astfel, în procedura de adoptare a H.C.L. S.  nr.103/2011, ca act administrativ cu caracter normativ, era obligat a respecta normele de tehnică legislativă, actele normative cu forţă superioară în temeiul şi organizarea executării cărora a fost adoptată această hotărâre, precum şi ordinea de drept în general.

Respectarea acestor cerinţe rezidă cu claritate din dispoziţiile Legii nr. 24/2000. Astfel potrivit art. 1 alin. 2 „Actele normative se iniţiază, se elaborează, se adoptă şi se aplică în conformitate cu prevederile Constituţiei României, republicată, cu dispoziţiile prezentei legi, precum şi cu principiile ordinii de drept”, iar conform art. 4 alin. 3 din acest act normativ „Actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă”. De asemenea, conform art. 81 „(1) La elaborarea proiectelor de hotărâri, ordine sau dispoziţii se va avea în vedere caracterul lor de acte subordonate legilor, hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului şi altor acte de nivel superior. (2) Reglementările cuprinse în hotărârile consiliilor locale şi ale consiliilor judeţene, precum şi cele cuprinse în ordinele prefecţilor sau în dispoziţiile primarilor nu pot contraveni Constituţiei României şi reglementărilor din actele normative de nivel superior.”

Din acest punct de vedere este de observat că potrivit art. 2 alin. 2 din O.G. nr. 2/2001, act normativ cu forţă juridică superioară actului administrativ normativ supus cenzurii instanţei, activitatea de legiferare în domeniu contravenţional a autorităţilor administraţiei publice locale sau judeţene este limitată la domeniile de activitate în care acestora li s-au stabilit atribuţii prin lege, în măsura în care în domeniile respective nu sunt stabilite contravenţii prin legi sau hotărâri de guvern.

Din cele ce preced rezultă că activitatea de legiferare a Consiliului Local este una subsidiară, fiind abilitat a legifera în sfera sa de competenţă teritorială şi mai ales materială, numai în măsura în care legiuitorul de nivel superior nu şi-a rezervat acest drept printr-un act normativ cu forţă juridică superioară.

Domeniul circulaţiei rutiere, ce prezintă un interes naţional şi reclamă o legislaţie unitară, a fost rezervat de legiuitor actelor cu putere de lege, şi anume O.U.G. nr.195/2002, precum şi a Regulamentului de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.1.391/2006, emis în temeiul primului act normativ. În consecinţă, reglementarea contravenţiilor, a modalităţii de constatare a acestora, a persoanelor cu atribuţii în această materie, precum şi sancţiunile contravenţionale ce se pot lua împotriva persoanelor ce săvârşesc contravenţii legal constatate se pot face numai în temeiul celor două acte normative.

Potrivit art. 97 lit. d din O.U.G. nr.195/2002 poliţistul rutier poate dispune măsura tehnico administrativă a ridicării vehiculelor staţionate neregulamentar. De asemenea, art.7 lit. h din Legea nr.155/2010 dispune că poliţia locală are în domeniul circulaţiei rutiere şi atribuţia de a „constata contravenţii şi aplica sancţiuni pentru încălcarea normelor legale privind oprirea, staţionarea, parcarea autovehiculelor şi accesul interzis, având dreptul de a dispune măsuri de ridicare a autovehiculelor staţionate neregulamentar”.

În speţă, autoritatea publică locală deliberativă (consiliul local) a reglementat într-un domeniu căreia nu-i era rezervat, conferind competenţa de a constata şi aplica sancţiuni contravenţionale unor agenţi constatatori împuterniciţi de primarul municipiului Sibiu, în condiţiile în care o atare competenţă este prevăzută expres prin lege poliţiştilor rutieri sau locali, ca funcţionari publici cu statut special.

Împrejurarea că prin actele normative în domeniul rutier au fost omise anumite fapte, prin a fi calificate contravenţii, sau nu este reglementată în amănunt procedura de aplicare a măsurii ridicării vehiculelor, în lipsa unei norme de delegare, nu revine autorităţii locale o atare atribuţie de reglementare secundară, de a completa lacunele actelor normative cu forţă superioară.

Ori este de domeniul evidenţei că prin art.1 alin.2 pct. 2 au fost reglementate drept contravenţii diferite aspecte particulare de staţionare sau oprire nelegală, cu evidente aspecte de interes local care, printr-o interpretare judicioasă a normelor juridice sunt acoperite de reglementările O.U.G. nr.195/2002 şi Hotărârea Guvernului nr.1391/2006.

Art.64 din O.U.G. nr.195/2002 permite ca măsura ridicării şi depozitării vehiculelor în locuri special amenajate să se realizeze de către administraţiile publice locale sau de către administratorul drumului public, după caz, însă în condiţiile în care contravenţia a fost constatată legal, de un poliţist rutier, care în aceleaşi condiţii a aplicat această sancţiune complementară.

Pe de altă parte, se observă că reglementarea criticată reglementează un caz special de delegare prin care se ajunge ca reprezentantul unei autorităţi publice (primarul) să delege atribuţii unui angajat al unei societăţi comerciale. Ori, potrivit art. 43 din Codul Muncii delegarea reprezintă o modificare a raportului de serviciu al salariatului, din dispoziţia angajatorului şi cu acordul scris al angajatului, prin schimbarea locului său de muncă cu altul, pentru executarea unor lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuţiilor de serviciu.

Prin reglementarea acestei operaţiuni, care este expresia subordonării unui angajat faţă de angajator, se încalcă dispoziţiile legale susmenţionate, precum şi dispoziţiile legale relative la sfera de competenţă a primarului prevăzute de Legea nr. 215/2001, fiind de neconceput delegarea unor atribuţii legale ce se pretind a fi în sfera de competenţă a unei autorităţi publice, către un angajat al unei societăţi comerciale, între care nu există nici o relaţie contractuală. Este irelevant sub acest aspect, întinderea participaţiei Consiliului Local S. la capitalul social al societăţii în discuţie, cele două persoane juridice fiind independente funcţional şi operaţional una de alta.

În fine, este adevărat că art. 1 pct. 2 aliniat ultim din Anexa 3 a H.C.L. nr. 103/2011 este o reglementare generală în ansamblul actului normativ, însă interpretarea ei trebuie făcută sistemic prin raportare şi la celelalte norme juridice din cuprinsul acestui act normativ cu care intră în relaţie. Ori, prin raportare la art.3 din acest act normativ, rezultă fără putere de tăgadă că delegarea de atribuţii de care se face vorbire în norma contestată se referă la angajaţii  S.C.  P.S.  SA, care prin această învestire devin agenţi constatatori în sensul acestui act normativ.

Nu e de prisos a arăta că art. 1 pct. 2 aliniat ultim din Anexa 3 a H.C.L. nr. 103/2011 a făcut obiectul a numeroase excepţii de nelegalitate, ce au fost admise de instanţele judecătoreşti, pentru aceleaşi considerente, un exemplu în acest sens fiind Decizia nr.../2013 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosar nr. …/306/2012/a1.

În concluzie, sentinţa atacată se regăseşte la adăpost de criticile formulate, soluţia pronunţată fiind legală, context în care, faţă de prevederile art. 496 alin. 1 din Noul Cod de Procedură Civilă  recursul formulat de pârâtul Consiliul Local S. fiind respins.

Domenii speta

Spete similare