Cerere necontencioasă

Hotărâre 685 din 24.04.2013


Dosar nr. 777/308/2011

Operator de date cu caracter personal 3192

R O M Â N I A

JUDECĂTORIA SIGHIŞOARA

CIVIL

SENTINŢA CIVILĂ Nr. 685/2013

Şedinţa publică de la 24 Aprilie 2013

Completul compus din:

PREŞEDINTE Liliana Misirgic

Grefier Daniela Ciulea

Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamanta A.N.P.C.- COMISARIATUL JUDEŢEAN MUREŞ PRIN COMISARIATUL REGIONAL PENTRU PROTECŢIA CONSUMATORILOR REGIUNEA CENTRU BRAŞOV, intervenienţi DUMBRAVĂ NIURA, DUMBRAVĂ HORATIUS şi pe pârâta SC V. SA, având ca obiect

cerere necontencioasă.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică cu ocazia pronunţării nu se prezintă nimeni.

Procedura legal îndeplinită.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 11 aprilie 2013, susţinerile şi concluziile părţilor fiind consemnate în încheierea din acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când instanţa, având nevoie de timp pentru a elibera, a amânat pronunţarea pentru 17 aprilie 2013 şi apoi pentru azi, 24 aprilie 2013, când s-a pronunţat prezenta sentinţă.

INSTANŢA

Asupra cauzei de faţă deliberând constată următoarele:

Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sighişoara, aleatoriu în sistem informatic, sub nr. de dosar 777/308/2011, la data de 22 martie 2011, petenta Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, prin Comisariatul Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Mureş, ulterior ca urmare a reorganizării, prin Comisariatul Regional pentru Protecţia Consumatorilor Regiunea Centru Braşov, a menţionat că înaintează instanţei , în conformitate cu prevederile art. 12 din Legea 193/2000 R2 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între consumatori şi bancă, procesul verbal de constatare a contravenţiei seria ANPC nr. 0086154/1.03.2011 încheiat la SC V. ROMANIA SA Bucureşti – punctul de lucru Sighişoara, prin care s-au constatat posibile clauze abuzive în conformitate cu art. 4 din Legea 193/2000, solicitând ca instanţa, în cazul în care constată existenţa unor posibile clauze abuzive în contractele anexate cererii, să aplice sancţiunea contravenţională conform art. 13 al. 1, 14, 15 din Legea 193/2000 R, şi să dispună, sub sancţiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne valabil sau, desfiinţarea aceluiaşi contract, cu daune interese, după caz.

Odată cu acţiunea, şi anexă la aceasta, s-au înaintat de către petentă şi următoarele înscrisuri, în copie: proces verbal de constatare a contravenţiei seria ANPC nr. 0086154/1.03.2011, emisă de către CJPC Mureş, Fişă de sesizare-reclamaţie nr. 213/10.02.2011, convenţie de credit nr. 0126819/2.10.2007 încheiată între SC V. ROMANIA SA  şi Dumbravă Nicolae -Horaţius şi Dumbravă Niura, cu anexele la acesta – Plan de rambursare credit, convenţia de credit nr. 1066322/21.10.2008 încheiată între aceleaşi părţi, de asemenea cu anexele corespunzătoare.

Intimata, prin întâmpinarea depusă în cauză la data de 31.05.2011, a invocat excepţia prescripţiei dreptului de a sancţiona contravenţiile presupuse a fi fost săvârşite de către aceasta, motivându-se că prin art. 16 al. 2 din Legea 193/2000 se prevede un regim juridic al contravenţiilor care se completează cu dispoziţiile OG 2/2001, şi că prin dispoziţiile art. 13 al. 1 din OG 2/2001 se reglementează că aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei, că prescripţia sancţiunii principale atrage prescripţia aplicării unor sancţiuni complementare, că, în speţă, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie este data săvârşirii faptei, întrucât fapta contravenţională constă din presupusa stipulare a unei clauze abuzive în contractul de credit nr. 0126819 încheiat la data de 2.10.2007, astfel că fapta s-a realizat chiar la momentul încheierii acestui contract, şi că, deşi ANPC ar putea susţine că aceste contravenţii reprezintă contravenţii continue şi, prin urmare, că prescripţia începe să curgă de la data constatării faptei, stipularea acestor cauze nu este în realitate o activitate continuă, fiind necesar să nu se confunde efectele unei eventuale contravenţii care întotdeauna sunt continue, cu natura juridică a faptei ilicite ce ar putea fi sancţionată drept contravenţie. Sub aspectul fondului litigiului dedus judecăţii, s-au învederat, în continuare, următoarele aspecte, in extenso, în considerentele aceleiaşi întâmpinări.

S-a argumentat cu privire la rolul instituţiilor de credit în dezvoltarea economică şi socială, descris la punctul 2.5 din Avizul privind accesul la credite pentru consumatori şi familii: practici abuzive(Devizul CESE) din aprilie 2010, emis de către Comitetul Economic şi Social European, instituţie a Uniunii Europene însărcinată cu supravegherea politicilor sociale ale acesteia, aviz emis în scopul de a atrage atenţia factorilor de decizie de la nivel comunitar asupra câtorva aspecte legate de implicaţiile sociale ale crizei financiare şi economice şi în conformitate cu care creditul este un instrument important pentru consumatori şi familii, care le permite acestora să facă faţă unor cheltuieli indispensabile unei existenţe normale şi ordonate, iar din acest punct de vedere, accesul la credit, la costuri rezonabile, s-a apreciat că este un instrument esenţial de incluziune socială, însă, cu toate acestea,creditul nu trebuie considerat un substitut sau un supliment al veniturilor unei persoane sau familii şi nici promovat ca atare. Accesul la credite şi asumarea de către instituţiile de credit a riscurilor aferente acestora, de cele mai multe ori pentru perioade foarte lungi, reprezintă unul din factorii care conduc la stimularea producţiei şi a puterii de cumpărare a consumatorilor. Funcţia de sprijinire a economiei pe care o îndeplineşte activitatea de creditare, nu poate fi organizată pe baza unor reguli diferite de cele ale economiei de piaţă, iar contractele de credit supuse analizei instanţei reprezintă instrumentum-uri ale unor produse bancare specifice pieţei financiare, din analiza specificităţii contractelor încheiate între bancă şi clienţii acesteia, instanţa urmând să constate că, cei din urmă nu se află într-o poziţie de inferioritate, ci, dimpotrivă, deţin un avantaj considerabil constând din libertatea de alegere în deplină cunoştinţă, aceştia având posibilitatea de a cunoaşte o gamă variată de oferte şi de a accesa informaţii cu privire la persoana ofertantului, iar, în momentul semnării contractului, nu există nici un risc de neexecutare din partea băncii, acesta reprezentând un avantaj al clientului faţă de bancă care, la aceeaşi dată îşi asumă riscul nerecuperării sumelor împrumutate şi a câştigurilor preconizate, diferenţele dintre posibilităţile de informare ale celor două părţi conducând la crearea unor reguli care să faciliteze încheierea acestor raporturi contractuale, iar cadrul legislativ şi Banca Naţională prin mijloacele proprii de reglementare nu au rolul de a limita conţinutul produselor bancare comercializate sau de a interzice expres vreo clauză contractuală, ci veghează ca modul în care se încheie aceste contracte să corespundă intenţiei reale a celor două părţi.

S-au efectuat referiri la particularităţile formării contractelor de credit, invocându-se dispoziţiile art. 969 Cod civil prin care se consacră principiul pacta sunt servanda, ce constă din facultatea unei persoane de a intra sau nu într-un raport contractual, de a alege persoana cu care contractează şi de a stabili în mod liber, în acord cu cealaltă parte, conţinutul contractului. S-a învederat că majoritatea contractelor încheiate de către un subiect de drept sunt contracte preformulate şi că acesta reprezintă o ofertă de contract acceptată de către cealaltă parte fără a formula o contraofertă, acest mod de a încheia un contract fiind specific raporturilor comerciale, în care comerciantul nu poate răspunde în timp util la cerinţele pieţei, dacă nu îşi formulează în mod clar oferta. S-a mai arătat că în cazul contractului de credit specificitatea acestuia constă în faptul că produsul în sine, adică dreptul consumatorului de a primi şi utiliza sumele de către bancă este greu de diferenţiat de contractul prin care acesta este achiziţionat pentru că acelaşi înscris prevede şi obligaţia consumatorului de a achita preţul folosinţei banilor, precum şi condiţiile în care trebuie să returneze aceste sume. Contractele de credit, ce reglementează diverse produse bancare, conţin şi clauze preformulate, în sensul că principalele clauze ale acestora, care delimitează obiectul contractului şi specificitatea produsului sunt detaliate în cuprinsul lui, iar materia contractelor de credit Avizul CESE stabileşte că una dintre principalele soluţii pentru crearea unei pieţe transparente a creditelor este o şi mai mare standardizare a produselor de creditare. Clauzele preformulate, la care aderă o parte, îndeplinesc criteriile acordului de evidenţă, ca element definitoriu al raportului contractual şi, chiar dacă nu se poate vorbi de o negociere propriu-zisă, negociere care nu este de esenţa contractului, diferitele manifestări de voinţă referitoare la o anume formă tipizată, sunt menite să nască tot atâtea contracte diferite, perfect valabile din punctul de vedere al exprimării consimţământului. S-a schimbat de către intimată că, în contractele de credit încheiate cu clienţii săi, acestea fiind asemănătoare cu majoritatea contractelor de credit existente în spaţiul comunitar, sunt cuprinse două mari părţi: Condiţiile Generale de Creditare şi Condiţiile speciale. Condiţiile Generale ale Contractului de Creditare sunt aceleaşi pentru un anumit produs bancar şi reprezintă corpul comun ce dă specificitate produsului bancar, iar acestea sunt trimise spre aprobare la Banca Naţională a României şi definesc principalele caracteristici ale creditului acordat. Pe lângă aceste Condiţii Generale, detaliile specifice fiecărui contract de credit sunt stabilite de către bancă împreună cu fiecare client în cadrul Condiţiilor Speciale. S-a concluzionat că adeziunea vizează exclusiv clauzele preformulate cuprinse în Condiţiile Generale, iar, odată cu agrearea acestora, fiecare client a negociat cu banca intimată elementele individuale consacrate în Condiţiile Speciale ca elemente esenţiale ale contractului, şi că, există o diferenţă de esenţă între negocierea unui contract şi personalizarea acestuia, iar CJCP Mureş, invocă în realitate, cu privire la procesul-verbal nr. 0086154/1.03.2011 faptul că nu s-au personalizat Condiţiile Generale ale contractului de credit acordat în funcţie de clientul respectiv, însă banca intimată susţine că a trimis ca răspuns în cererea de ofertă iniţiată de consumator, o ofertă ce cuprindea o serie de elemente stabile, fixe, care formează însăşi structura produsului şi o altă serie de elemente care se puteau adapta la nevoile şi necesităţile fiecărui cocontractant. S-a susţinut că modalitatea de încheiere a contractelor de credit între banca intimată şi clienţii săi respectă obligaţiile legale instituite de legislaţia ce priveşte protecţia consumatorilor şi că, această legislaţie nu are ca scop încurajarea unei atitudini pasive a consumatorilor, aceştia având obligaţia de a-şi forma un bagaj minim de cunoştinţe referitoare la contractele pe care doresc să le încheie, iar din cuprinsul prevederilor art. 1 din Legea 193/2000 rezultă cele două obligaţii care incumbă comercianţilor şi, implicit, băncii intimate, la încheierea contractelor cu consumatorii, respectiv obligaţia pozitivă de transparenţă şi obligaţia negativă de a nu stipula clauze abuzive.

Referitor la obligaţia de transparenţă s-a arătat că aceasta vizează reglementarea de clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea  cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, doctrina relevând că, din acest punct de vedere, dispoziţiile contractuale trebuie să fie redactate într-un mod clar şi inteligibil, fizic accesibile consumatorului, să primească acceptul corespunzător importanţei lor prin raportare la locul din cuprinsul contractului unde sunt plasate şi să fie lizibile. S-a subliniat că această obligaţie nu trebuie absolutizată şi că banca nu trebuie să devină reprezentant al consumatorului, care ar încheia astfel un contract cu sine însuşi şi că, prin Rezoluţia Parlamentului European din 18 noiembrie 2008, referitoare la protecţia consumatorilor, îmbunătăţirea educaţiei şi a gradului de conştientizare de către consumatori în materie de credite şi finanţare, s-a subliniat că educaţia financiară ar trebui să fie corectă, echidistantă şi transparentă, astfel încât să servească intereselor consumatorului şi că trebuie să se deosebească în mod clar de consilierea comercială sau de publicitate, recomandându-se ca programele în materie de educaţie financiară să se axeze pe aspecte importante ce ţin de planificarea vieţii, cum ar fi cele legate de economii, datorii, asigurări şi pensii, şi să fie incluse în materiile şcolare de studiu din ciclurile primar şi gimnazial. S-a arătat că obligaţia de transparenţă a clauzelor contractuale nu trebuie interpretată ca o obligaţie de educare a consumatorilor cu privire la contractele ce urmează a fi încheiate şi că nu trebuie confundată obligaţia de transparenţă cu obligaţia băncii de a fi avocatul consumatorului. S-a susţinut că instanţa trebuie să aibă în vedere că prin cele două secţiuni ale contractului de credit, respectiv Condiţiile generale şi Condiţiile Speciale, banca a înţeles că acorde o atenţie deosebită cerinţei transparenţei contractuale, iar în Condiţiile Speciale sunt cuprinse, într-un limbaj clar şi explicit, clauzele principale referitoare la obiectul contractului, respectiv preţul creditului format din dobânda anuală şi spezele contractuale, tipurile de comisioane percepute şi cuantumurile acestora, comprehensibilitatea clauzelor contractuale urmând a fi raportată, la rândul său, la posibilitatea de înţelegere a omului obişnuit, pentru ca banca să nu fie, la rândul său, victima unui abuz din partea consumatorului oportunist.

Referitor la obligaţia băncii de a nu stipula clauze abuzive, s-au citat dispoziţiile art. 1.4 din Legea 193/2000, prin care s-a susţinut că se reglementează condiţiile ce trebuie întrunite cumulativ pentru ca o clauză să poată fi considerată abuzivă: să nu se refere la obiectul principal al contractului art. 4 pct. 6 din Legea 193/2000, să nu fi fost negociată, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ca o consecinţă a lipsei de negociere, iar dezechilibrul creat să fie contrar bunei-credinţe. În raport de aceste condiţii s-a subliniat de către intimată că atât Legea 193/2000, cât şi Directiva 93/13, nu reprezintă instrumentele prin care se interzice încheierea de contracte tip, standard, cu clauze preformulate sau de adeziune, ci singura consecinţă pe care aceste norme o acordă caracterului preformulat al unor clauze este pe tărâm probator, creându-se o prezumţie relativă a lipsei negocierii în cazul contractelor preformulate. S-a mai susţinut că prin Legea 193/2000 nu se interzice nici o clauză, ci se prevăd criteriile pe care trebuie să le îndeplinească o clauză pentru a nu produce efecte abuzive, nefiind interzis un anumit conţinut al clauzei, ci o anumită modalitate de stabilire a acelui conţinut.

Trecându-se la analizarea în concret a celor 4 condiţii enumerate şi care conduc la existenţa unei clauze abuzive într-un contract s-a arătat că, plecându-se de la dispoziţiile art. 4 pct. 2 din Directiva 93/13 a prevăzut, avându-se în vedere şi Considerentul 19 al. Directivei 93/13, că, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici nu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj inteligibil. S-au mai efectuat referiri, sub acest aspect, la dispoziţiile art. 3 lit. g şi i din Directiva 48/2008, în conformitate cu care, dobânda anuală efectivă(DAE), reprezintă costul total al creditului care este format din toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de creditor. S-a concluzionat de către intimată că aceste clauze referitoare la dobândă, comisioane sau costuri, fie că acestea din urmă sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente ce formează costul total al creditului, iar acest cost, împreună cu marja de profit a băncii (reliefată de o fracţiune din rata dobânzii), formează preţul contractului de credit, iar acesta din urmă constituie o componentă esenţială a obiectului contractului de credit de consum. S-a mai arătat că netranspunerea art. 4 al. 2 şi 5 din Directiva 93/13, a fost sancţionată de către CJUE în Decizia Comisia c/a Regatului Olandei din 10 mai 2001, motivându-se că o jurisprudenţă constantă care face aplicarea art. 4 al. 2 nu este suficientă pentru a fi considerată o transpunere efectivă în lipsa unei dispoziţii legislative exprese, iar în România, deşi legislaţia a preluat prevederile articolului pentru că instanţele judecătoreşti procedează la analiza caracterului abuziv al unor clauze care fac parte din obiectul contractului, s-ar putea considera că acest articol nu este totuşi implementat corespunzător cu principiul securităţii juridice, astfel că instanţa de fond, în aplicarea prevederilor Legii 193/2000, va elimina din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale DAE.

În privinţa condiţiei ca clauza să fie negociată, s-a arătat că preformulat nu este echivalent cu lipsa negocierii şi că singura consecinţă pe care Legea 193/2013 o atribuie caracterului preformulat al anumitor clauze, este instituirea unei prezumţii relative cu privire la lipsa de negociere şi aceasta are în vedere exclusiv acele contracte în care nu există nici o clauză pe care consumatorul să o poată negocia. S-a arătat, în legătură cu clauza invocată de către CJPC Mureş, că aceasta nu este o clauză preformulată, iar conţinutul acesteia a fost stabilit de comun acord între părţi. Clauza privind comisionul de risc se regăseşte în Condiţiile Speciale,astfel că nu îi poate fi opusă băncii intimate chestiunea negocierii Condiţiilor Generale, deoarece în cuprinsul Condiţiilor Generale este consacrată doar vocaţia băncii de a percepe anumite comisioane sau rata dobânzii, nu şi dreptul efectiv, susţinându-se că această clauză privind comisionul de risc are două componente, respectiv o parte în care se stabileşte conţinutul juridic al acesteia, această componentă regăsindu-se de cele mai multe ori în Condiţiile Generale, şi o parte în care se stabileşte conţinutul valoric, cel care dă substanţă clauzei respective şi care este stabilit în Condiţiile Speciale. În privinţa cerinţei ca prin clauza respectivă să nu se creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor s-a arătat că, deşi prin procesul-verbal nr. 0086154/1.03.2011 agenţii constatatori ai CJPC Mureş au apreciat că prin clauza contestată s-a  creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor,acesta nu a fost caracterizat prin compararea tuturor drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar analiza comparativă efectuată a luat în considerare doar dreptul băncii de a beneficia de o clauză prin care se restabileşte echilibrul contractual, iar nu şi obligaţia acesteia de a pune de îndată la dispoziţia consumatorilor o sumă importantă, ce urmează a fi achitată într-un termen ce poate ajunge până la 25-30 de ani, precum şi obligaţiile băncii faţă de ceilalţi operatori de pe piaţa financiară, întrucât, pentru fiecare convenţie de credit banca este obligată să împrumute suma respectivă de la o bancă mai importantă, iar costul acestui împrumut se transferă ulterior în sarcina consumatorilor, astfel că riscul contractual apare ca fiind, în mod natural, transferat consumatorului, iar din momentul în care banca îşi execută obligaţia de a pune la dispoziţie suma împrumutată odată cu sau imediat după încheierea contractului, singurul risc contractual rămas este cel al neexecutării obligaţiilor de către consumator, iar acest risc este imposibil de cunoscut cu anticipaţie deoarece contractele conţin termene de plată foarte lungi. S-a concluzionat că aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului dintre drepturile şi obligaţiile părţilor trebuie efectuată în urma aprecierii individuale, în fiecare caz în parte, a drepturilor şi obligaţiilor globale ale fiecărei părţi. S-a mai învederat că şi condiţia bunei-credinţe trebuie apreciată în strânsă legătură cu cea a dezechilibrului semnificativ. În privinţa legii aplicabile litigiului dedus judecăţii s-a arătat mai întâi că prin Legea 288/2011 s-a aprobat OUG 50/2010 cu modificări referitoare la aspecte esenţiale dintre care s-a menţionat limitarea obligaţiilor care incumbă băncilor în baza OUG 50/2010 la contractele de credit ce vor fi încheiate ulterior momentului la care au survenit modificările legislative pentru implementarea Directivei nr. 2008/48/CE. Actul normativ cadru în materia „dreptului consumaţiei” este reprezentat de OG 21/1992, care, prin art. 10 stabileşte drepturi şi libertăţi pe care un consumator trebuie să le aibă la încheierea contractelor, inclusiv obligaţia negativă de a nu reglementa clauze abuzive, iar introducerea explicită a noţiunii de clauză abuzivă în contractele încheiate de către comercianţi cu consumatorii în legislaţia română s-a realizat prin transpunerea Directivei 93/13/CEE, prin Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori. Prin Legea 289/2004 s-a transpus în legislaţia românească Directiva nr. 87/102/CEE din 1986, iar modificările comunitare au impus şi modificări în legislaţia internă astfel că, odată cu intrarea în vigoare a OUG 50/2010, dispoziţiile acesteia au devenit dreptul special în materia contractelor de credit pentru consum, astfel că, în opinia intimatei, instanţa trebuie să aplice dispoziţiile OUG 50/2010 ca norme speciale incidente în speţă şi derogatorii de la dreptul consumerist general consacrat prin OUG 21/1992 şi Legea 193/2010. Modificarea OUG 50/2010 prin Legea 288/2010 a condus la consecinţa că, prin dispoziţiile cuprinse la pct. 39 din ceastă lege, care sunt norme tranzitorii, se respectă prevederile art. 115 al. 8 din Constituţie şi au efect imediat şi direct asupra urmărilor/efectelor juridice produse în perioada de aplicare a OUG 50/2010. Limitarea efectelor OUG 50/2010 la contractele de credit încheiate după momentul modificării acesteia prin Legea 288/2010, are ca efect faptul că dispoziţiile art. 36 din OUG 50/2010, referitoare la perceperea anumitor comisioane enumerate limitativ, nu se aplică contractelor în derulare. Din acest punct de vedere s-a susţinut de către intimată că clauzele din contractele de credit supuse judecăţii analizate sub aspectul perceperii comisionului de risc nu pot fi considerate clauze abuzive în lumina prevederilor speciale aplicabile acestor contracte de credit, iar constatarea unor presupuse fapte contravenţionale prin raportare la dispoziţii legale ce nu sunt aplicabile produselor respective conferă nelegalitate procesului-verbal de constatare a contravenţiei supus judecăţii, pentru că, instanţa constatând că nu trebuie să se raporteze la dispoziţiile OUG 50/2010 va respinge cererea de chemare în judecată deoarece, în conformitate cu dispoziţiile Legii 193/2004, clauzele analizate nu pot fi considerate ca abuzive, întrucât, comisionul de risc face parte din preţul contractului de credit, iar contraprestaţia consumatorului nu poate face obiectul analizei eventualului caracter abuziv, iar, chiar dacă instanţa ar considera că preţul contractului poate fi analizat din punct de vedere al caracterului abuziv al stabilirii lui, va constata că această clauză a fost negociată şi nu creează un dezechilibru semnificativ contrar bunei-credinţe. Riscul bancar este un element de care banca este obligată să ţină cont şi să încerce să îl acopere, iar costul ce cuprinde administrarea riscului lunar bancar se regăseşte în preţ în comisionul denumit comision de risc sau de administrare, comision ce devine parte importantă a preţului contractului, astfel că instanţa, având în vedere dispoziţiile art. 4 paragraful 1 din Directiva 93/13/CEE şi ale art. 4 al. 6 din Legea 193/2000, va trebui să excludă analiza acestei clauze din sfera posibilului caracter abuziv. Chiar dacă s-ar considera că Legea 193/2000 permite verificarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de risc, se va constata că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru anularea acesteia, deoarece Legea 193/2000 se aplică clauzelor contractuale care nu au fost negociate direct cu consumatorii, fiind stabilite fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de consumator, dovadă fiind, sub acest aspect, în opinia intimatei, înseşi dispoziţia contractuală prevăzută la art. 3, conform căreia, pentru punerea la dispoziţie creditului, împrumutatul poate datora băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plăteşte lunar, pe toată perioada creditului, modul de calcul şi scadenţa plăţii acestuia fiind stabilite în condiţii speciale ale contractului, ca urmare, neputând fi susţinută ideea conform căreia o clauză reglementată în cuprinsul condiţiilor speciale nu ar fi fost negociată, singurele clauze cu privire la care legiuitorul prezumă lipsa negocierii, răsturnând în acest sens sarcina probei, fiind cele cuprinse în secţiunea contractului ce are natura unui contract standard preformulat, respectiv în condiţiile generale ale contractului. Referitor la susţinerile petentului CJPC Mureş privitoare la explicaţiile pe care intimata ar fi trebuit să le acorde clientului cu privire la noţiunea de risc s-a arătat că art. 1 al. 1 din Legea 193/2000 obligă la utilizarea unui limbaj clar pentru înţelegerea căruia nu este nevoie de cunoştinţe de specialitate, însă, obligaţia băncii, după cum se susţine că s-a afirmat în literatura juridică, se limitează la elementele strâns legate de serviciul prestat şi nu se extinde la gestionarea patrimoniului clientului sau la intervenţia în activitatea sa comercială, în consecinţă, culpa băncii de a nu fi prezumat lipsa de informare a clientului nu poate fi reţinută decât excepţional, fiind de neconceput ca banca să aibă obligaţia de a oferi fiecărui client, în mod individual şi pentru fiecare operaţiune, toate informaţiile juridice şi economice pentru protejarea interesului acestuia. Raţiunea economică a comisionului de risc nu este una care reflectă un dezechilibru între obligaţiile părţilor, ci, tocmai o modalitate de asigurare a echilibrului contractual în raport de evoluţia stării financiare a clienţilor. Banca intimată susţine că a achitat o sumă pe care speră să o recupereze într-un timp îndelungat, iar, deşi de partea clienţilor nu mai există vreun risc de a nu obţine plata de către bancă a sumelor împrumutate, de partea băncii subzistă riscul de a nu mai primi sumele acordate clienţilor cu titlu de împrumut, implicit şi costurile sau profitul preconizat din această prestaţie. Debitorul băncii, suportând preţul creditului, este dator în realitate să suporte cele două componente ale acestuia, adică dobânda şi comisioanele, iar, ca şi alte comisioane, şi comisionul de risc este un element al preţului băncii, raţiunea economică care justifică solicitarea acestui comision fiind existenţa riscului de credit care este un element de care banca este obligată să ţină cont şi să încerce să îl acopere. Prin dispoziţiile art. 3 al. 1 lit. g din Normele BNR nr. 17/2003, riscul de credit a fost definit ca fiind riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienţi a obligaţiilor contractuale constând în rambursarea creditului şi a costurilor aferente acestuia. S-au mai invocat şi prevederile art. 41 din Regulamentul nr. 3/2007 al BNR privitor la limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice, în conformitate cu care împrumutătorii trebuie să îşi organizeze activitatea de creditare astfel încât să asigure separarea clară şi efectivă a funcţiei de promovare şi vânzare a produselor de creditare, de funcţia de analiză a riscului de credit şi de monitorizare a expunerii. Fiecare bancă este obligată să stabilească niveluri maxime admise pentru gradul total de îndatorare al fiecărui client, diferenţiate pe categorii de clientelă, pe destinaţia creditului(de exemplu: credit de consum, credit ipotecar), pe tipul creditului(defalcat în funcţie de moneda de exprimare, sau, după caz, de indexare, de tipul dobânzii, respectiv fixă sau variabilă, de termenul de acordare a creditului şi de comportamentul clientului în legătură cu onorarea serviciului datoriei determinat de calitatea garanţiei), menţionându-se că aceste niveluri sunt supuse unei metodologii de reconsiderare periodică a coeficienţilor de ajustare a veniturilor şi nivelurilor maxime admise pentru gradul de îndatorare, în vederea asigurării acurateţei acestora pe o bază continuă. Prin urmare, o bancă este obligată să administreze de-a lungul derulării contractului de credit toate elementele de risc care au fost luate în calcul la momentul acordării creditului, care ar putea conduce la diminuarea semnificativă a posibilităţii de recuperare a creditului acordat şi de obţinere a profitului scontat, garanţiile reprezentând ultima sursă de rambursare a unui credit, băncile neavând ca obiectiv acumularea unor proprietăţi imobiliare în contul creanţelor, garanţia fiind menită, de cele mai multe ori, să acopere exclusiv valoarea sumei împrumutate, din care s-au scăzut costurile pe care banca le înregistrează cu executarea acesteia, deoarece riscurile ce ar putea apărea de-a lungul derulării contractului de credit trebuie administrate de către bancă din momentul acordării creditului şi până la rambursarea ultimei rate aferente acestuia, perioada dintre cele două momente fiind, de regulă, foarte îndelungată, iar întrucât principala activitate a băncii, în ce priveşte acordarea unui credit, o reprezintă tocmai administrarea riscurilor, intimata a precizat că din aceste considerente a înţeles să denumească comisionul aferent acestei activităţi, comision de risc. Deoarece dispoziţiile care reglementează activitatea bancară impun asigurarea acestor riscuri, asigurare care se regăseşte în preţul creditului, de către intimată s-a susţinut că devin aplicabile inclusiv prevederile art. 3 alin. 2 din Legea 193/2000, care prevăd că, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, nu sunt supuse dispoziţiilor acestei legi. S-au finalizat considerentele întâmpinării cu concluzia intimatei în sensul că, clauza referitoare la comisionul de risc nu este o clauză care ar putea crea un dezechilibru între prestaţiile părţilor, ea reprezentând exclusiv un cost de administrare a creditului, care este, dimpotrivă, un instrument de realizare a echilibrului contractual, solicitându-se respingerea cererii de chemare în judecată, şi anularea procesului verbal nr.0086154/1.03.2011, conform prevederilor art. 13 al. 2 din Legea 193/2000.

În drept, prin aceeaşi întâmpinare, s-au mai efectuat referiri la dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, Decretul 167/1958(filele 68-85 din dosar).

Odată cu întâmpinarea din 31.05.2011 s-au depus şi note scrise de şedinţă, ce se regăsesc la filele 86-94 din dosar, prin care s-au formulat de către intimată cereri de probaţiune, solicitându-se în esenţă ca CJPC Mureş să depună la dosarul cauzei întreaga documentaţie în baza căreia s-a efectuat controlul din 1.03.2011, atât cea provenind de la consumatorii care au făcut sesizări, cât şi interne, de organizare şi planificare a controlului, referitoare la Ordinele de misiune ale agenţilor constatatori, Registrul unic de control, documentele privind planificarea controalelor, ca şi dovezile din care să reiasă raţionamentul în baza căruia agenţii constatatori au apreciat caracterul contravenţional al executării prevederilor convenţiilor de credit analizate, ce au condus la întocmirea procesului-verbal, invocându-se cauzele CEDO Anghel c/a României, Ozturk c/a Germaniei, Lanko c/a Slovaciei, Salabiaku c/a Franţei, în urma cărora procedura contravenţională a fost asimilată celei penale, cu consecinţe asupra sarcinii probei şi conţinutului probaţiunii, concretizate în respectarea prevederilor art. 6 din CEDO, respectiv a prezumţiei de nevinovăţie, a principiului potrivit căruia sarcina probei aparţine celui care acuză şi a celui conform cu care orice îndoială trebuie să profite celui acuzat. S-a arătat că, raportat la aceste principii, probele acuzării trebuie să dezvăluie dacă constatarea contravenţiei s-a făcut pe seama sesizărilor altor persoane sau pe baza unei analize, a unui raţionament propriu, care să exceadă verificării formale a unei redactări de clauze. Sub acelaşi aspect s-au efectuat trimiteri şi la prevederile art. 47 din OG 2/2001, art. 1169 Cod civil, Deciziile nr. 1096/2009 şi nr, 785/2010 ale Curţii Constituţionale a României.

La data de 14.09.2011 s-a depus în cauză cerere de intervenţie, în principal în interes propriu în subsidiar în interes accesoriu, întemeiată pe dispoziţiile art. 49 al. 2, 3 Cod procedură civilă, de către intervenienţii Dumbravă Niura şi Dumbravă Horatius prin care, pe fond, s-a solicitat admiterea acţiunii în constatare formulată de către petent prin menţinerea integrală atât a constatărilor acestuia, cât şi măsurilor dispuse referitor la recalcularea şi restituirea comisionului de risc şi a comisionului de administrare transformat abuziv de către intimata în comision de risc, care s-au realizat în întregime prin restituirea tuturor sumelor cu titlu de comision de risc percepute de la încheierea contractelor până în anul 2011, de când, prin acordul tacit al intimatei şi intervenienţilor nu s-au mai perceput comisioane cu acest titlu, fără cheltuieli de judecată(filele 97-102 din dosar).

Cu privire la condiţiile de admisibilitate a cererii formulate s-a arătat de către intervenţii că solicitarea pe care au adresat-o CJPC Mureş s-a finalizat prin constatarea de către petent că au fost încălcate de către banca intimată drepturile de consumatori – debitori ale intervenienţilor, prevăzute de Legea 193/2000, încă de la încheierea contractelor de credit prin perceperea nelegală şi abuzivă a comisioanelor de risc, susţinându-se că în aceste condiţii interesul propriu sau accesoriu al acestora este evident în cauză, iar perspectiva încălcării de către intimată a unui drept fundamental, respectiv a protecţiei intervenienţilor ca şi consumatori ai unor servicii de calitate, efectuate fără existenţa unei poziţii dominante şi abuzive a furnizorului de servicii, fapt constatat de către petentă, îi îndreptăţeşte să participe în proces în această calitate, întrucât în cauză se tinde de către intimată la negarea încălcării acestor drepturi intervenienţilor.

Pe fondul cauzei s-a arătat de către intervenienţi că sunt părţi contractuale(debitori) cu V., prin sucursala Sighişoara, şi că, urmare a notificării sucursalei menţionate, din data de 6.09.2010, primite prin mail, li s-a adus la cunoştinţă încheierea de comun acord a unor acte adiţionale la convenţia de credit nr. 0166322/21.10.2008 şi a convenţiei de credit nr. 0126819/2.10.2007, iar din cuprinsul acestei notificări rezulta că se menţin prevederile iniţiale ale acestor contracte de credit, cu excepţia prevederii privind comisionul de risc care a fost transformat în comision de administrare, ca şi a celei privind dobânda reconsiderată ca variabilă deşi contractele s-au derulat de la încheierea lor cu dobândă fixă. S-a menţionat de către intervenienţi, în considerentele cererii de intervenţie, că au trimis intimatei poziţia cu privire la această notificare, pe care o exprimă şi o menţin şi în prezenta cauză, argumentele ţinând atât de prevederile legale ce au guvernat materia la data sesizării CJPC(aceasta fiind OUG 50/2010), cât  şi cele care guvernează convenţiile de credit(Legea 193/2000), afirmându-se că, fără a ţine seama de dispoziţiile actelor normative menţionate, banca intimată a intervenit în mod unilateral asupra contractelor de credit încheiate cu intervenienţii, încălcând atât Condiţiile speciale, cât şi pe cele generale ale acestora, acestea constând din următoarele: propunerea ilegală a băncii intimate, prin notificarea trimisă intervenţiilor, de redenumire forţată a comisionului de risc în cea de comision de administrare credit, contravenindu-se, în opinia intervenienţilor, atât dispoziţiilor din condiţiile generale şi speciale din convenţiile de credit, cât şi celor ale art. 36 din OUG 50/2010, deşi clauzele cuprinse la pct. 3.5. şi 3.6 din condiţiile generale ale acestei convenţii reprezintă voinţa părţilor şi au valoare de lege între acestea, potrivit art. 969 Cod civil, pct. 3.5 din condiţiile generale definind comisionul de risc ca fiind cel datorat de către împrumutat pentru punerea la dispoziţie a creditului, comisionul de risc aplicându-se la soldul creditului şi plătindu-se lunar, pe toată perioada creditului, iar la pct. 3.6 din aceleaşi condiţii generale se defineşte comisionul de administrare ca fiind cel destinat monitorizării de către bancă a utilizării/rambursării creditului acordat, precum şi a îndeplinirii oricăror alte obligaţii asumate de părţi în baza convenţiei de credit, iar din aceste prevederi, rezultă în opinia intervenienţilor următoarele consecinţe: - în Convenţia nr. 0166322/21.10.2008 nu a fost prevăzut decât comisionul de risc, astfel cum a fost descris şi convenit la pct. 3.5 din condiţiile generale; - este nelegală procedura intimatei care a încercat continuarea perceperii unui comision din moment ce oricum comisionul de risc a fost constatat ca fiind abuziv aplicat, fiind, implicit, interzis de a fi perceput sub o nouă denumire, fiind evident că este acelaşi comision de risc, însă redenumit, din chiar explicaţia dată de către bancă prin notificare, anume că acest nou comision de administrare credit constă în perspectiva riscurilor asumate de către creditor prin punerea la dispoziţie a împrumutului; - comisionul de administrare credit nu poate consta decât din ceea ce părţile au convenit, conform art. 969 C. civil, la pct. 3.6 din condiţiile generale, adică în monitorizare a utilizării şi rambursării, iar cum părţile nu au inserat acest comision de administrare ca fiind parte a ratei lunare, acesta nu poate fi circumscris ca parte a ratei lunare, sub o altă formă şi contrar voinţei intervenienţilor cocontractanţi. S-a mai arătat că practica intimatei creditoare de a asigura serviciile bancare cu încălcarea drepturilor consumatorilor, încalcă şi dispoziţiile Legii 193/2000, astfel că prin constatările efectuate de către petent s-a urmărit protejarea dreptului intervenienţilor la un serviciu de calitate , fiind obligată intimata de a-i despăgubi la zi pe intervenienţi cu privire la perceperea comisionului de risc perceput cu nesocotirea drepturilor intervenienţilor şi de a nu mai percepe pe viitor un astfel de comision pentru ambele credite aflate în derulare, aceste măsuri fiind, din perspectiva intervenienţilor, corecte. S-a mai învederat că la 27.06.2011 intervenienţii au solicitat intimatei extrasele de cont din care rezultă că în luna mai 2011 intimata a executat integral măsurile prescrise de petent, sumele indicate de către acesta fiind integral restituite de către intimata SC V. SA şi vărsate în conturile intervenienţilor deschise la aceasta, iar din cuprinsul graficelor trimise de către intimată intervenienţilor în luna iunie, rezultă că ratele scadente pentru ambele credite nu mai cuprind nici comisionul de administrare şi nici comisionul de risc, astfel că, odată măsura executată de către intimată, nu s-ar mai putea pune problema întoarcerii acestei executări, fiindcă s-ar ajunge în situaţia anulării nu numai a constatării faptei, dar şi a aplicării măsurii care a fost executată, în condiţiile în care ambele părţi au convenit în mod tacit că aceste comisioane de administrare şi de risc nu se mai calculează la ratele lunare scadente, iar dacă s-ar proceda la anularea integrală a procesului-verbal s-ar pune în discuţie faptul că instanţa s-ar pronunţa peste limitele constituţionale cu care a fost investită, pentru că în această situaţie s-ar interveni într-un contract în care deja părţile au convenit tacit să renunţe la comisioanele de administrare şi de risc.

Această cerere de intervenţie a fost precizată în scris la data de 5.03.2013(filele 31-37 din dosar), solicitându-se de către intervenienţi să se dispună de către instanţă respingerea excepţiei prescripţiei dreptului de a sancţiona, invocată de către intimata SC V. SA, ca nefondată, menţinerea procesului verbal de contravenţie seria ANPC nr. 0086154/1.03.2011, cu constatările şi măsurile din acest proces verbal, dispuse de către petenta Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor – Comisariatul Judeţean Mureş. De asemenea, prin aceeaşi precizare de cerere s-a mai solicitat să se constate că intimata SC V. SA a îndeplinit integral măsurile stabilite prin procesul verbal de constatare, atât prin restituirea comisioanelor de risc încasate, cât şi prin faptul că nu a mai perceput în continuare aceste comisioane – conform înscrisurilor depuse la dosar -, menţinonându-se că se lasă la aprecierea instanţei alegerea sancţiunii contravenţionale. În privinţa apărărilor SC V. SA, s-a solicitat ca acestea să fie respinse ca nefondate, cu obligarea acesteia la plata către intervenienţi, a unor despăgubiri în sumă de 3000 Euro, constând din daune morale şi materiale, ca urmare a exercitării cu rea-credinţă, contrar scopului prevăzut de lege, de către intimata SC V. SA, a drepturilor procesuale.

În considerentele acestei precizări de acţiune, s-a arătat de către intervenienţii menţionaţi că excepţia prescripţiei aplicării sancţiunii contravenţionale este nefondată, raportat la art. 13 din OUG 2/2001, fapta contraven?ională fiind una continuă, a?a cum de altfel a ?i consemnat petenta în procesul verbal de contraven?ie, întrucât sub acest aspect se sus?ine că s-a men?ionat, la data întocmirii procesului-verbal, adică la data de 1.03.2011, că intimata SC V. SA percepea comisionul de risc transformat nelegal în comision de administrare, ori, termenul de 6 luni curge de la data constatării efectuate de către intimată. S-a mai învederat că, prin  procesul-verbal contestat, petenta a constatat existen?a a două clauze contractuale abuzive, a?a cum reiese din descrierea faptelor constatate, prima clauză abuzivă constând din faptul că cele două contracte de credit încheiate de către intimată cu intervenien?ii, respectiv cele cu nr. 0126819/2.10.2007 ?i 0166322/21.10.2008, nu au fost negociate cu intervenien?ii, comisioanele de risc în ambele contracte fiind în fapt parte a contractului preformulat cuprins în condi?iile generale ale celor două contracte de credit, fiind incidente dispoziţiile art. 4 al. 1 ?i 2 din Legea 193/2000. S-a mai sus?inut că, a?a cum rezultă cu claritate din conven?iile de credit nr. 0126819/2.10.2007 ?i 0166322/21.10.2008, încheiate între intimată ?i intervenien?i, comisionul de risc a fost prevăzut pentru ambele credite în condi?iile generale ale conven?iilor, la pct. 3.5 pentru punerea la dispozi?ie a creditului, acesta fiind aplicat la soldul creditului, care se plăte?te lunar, pe toată perioada creditului,  modul de calcul ?i scaden?ele plă?ii acestuia stabilindu-se în condi?iile speciale. S-a concluzionat de către intervenien?i că, din această redactare a clauzelor, rezultă foarte clar că acestea sunt clauze preformulate, standard, fără posibilitatea pentru intervenien?ii cocontractan?i de a le negocia, sub acest aspect învederându-se că, de către chiar intimată s-a recunoscut, prin întâmpinarea depusă la dosar, prin apărările formulate(filele 71, 72 din dosar), că este vorba de  un contract preformulat, ?i că, în fapt nu există nici o negociere în ce prive?te obligativitatea ?i perceperea comisioanelor de risc de la intervenien?i. S-a mai solicitat să se observe că, a?a cum rezultă din cuprinsul chiar al celor două conven?ii, intimata SC VOLKSBAK SA ?i-a asigurat riscul contractului prin încheierea cu intervenien?ii a contractelor de garan?ie reală imobiliară, prin înscrierea ipotecilor de rang I ?i II asupra imobilelor intervenien?ilor, la o valoare mult superioară valorii celor două conven?ii, precum ?i prin obligativitatea intervenien?ilor de semnare a unei poli?e de asigurare pe toată durata derulării contractului, astfel că, în opinia intervenien?ilor, intimata ?i-a asigurat pe deplin riscul contractual, astfel că nu se impunea clauza preformulată privind comisionul de risc. S-a subliniat că, rezultă cu eviden?ă împrejurarea că, introducerea comisionului de risc în ambele conven?ii de credit, în condi?iile generale, la pct. 3.5, fără posibilitatea de negociere din partea intervenien?ilor, s-a făcut cu încălcarea legii, adică a dispozi?iilor art. 4 alin. 1 ?i 2 din Legea 193/2000, cum corect a re?inut ?i petenta ANPC, această clauză abuzivă fiind de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile ?i obliga?iile păr?ilor contractante, în detrimentul intervenien?ilor, în calitatea lor de consumatori(împrumuta?i), cu atât mai mult cu cât, dacă nu se realizează riscul, comisioanele percepute nu vor fi restituite, sus?inându-se că, în realitate, aceste comisioane de risc sunt dobânzi mascate ale creditelor, contrar legii. Referitor la crea de-a doua clauză abuzivă, s-a arătat că aceasta constă din faptul că acest comision de risc din cele două contracte a fost transformat în comision de administrare, fără să existe acordul intervenien?ilor, deci fără ca această introvertire să fie negociată, fiind incidente dispozi?iile art. 4 alin. 1 ?i 2 din Legea 193/2000, afirmându-se că, după cum rezultă  ?i din Anexa la procesul verbal de constatare a contraven?iei, seria ANPC nr. 0086154/1.03.2011, prin adresele nr. 342/25.10.2010 ?i 343/25.10.2010, intimata SC V. SA a anun?at pe intervenien?i, în mod intempestiv, despre modificarea comisioanelor de risc în comisioane de administrare, ca urmare a inciden?ei OUG 50/2010, iar intervenien?ii sus?in că au comunicat, prin notificările înregistrate la intimata SC V. SA, sub nr. 1275 ?i nr. 1276/29.10.2010, refuzul lor explicit în ce prive?te transformarea comisionului de risc în comision de administrare ?i prin care au solicitat ferm intimatei să elimine comisionul de risc. Sub acela?i aspect, s-a mai arătat că, e?ecul negocierilor privind menţinerea comisionului de risc, ca ?i transformarea acestui comision în comision de administrare, este cunoscut chiar de intimată, prin adresa nr. 360/22.11.2010 comunicată intervenienţilor. S-a mai arătat că, rezultă fără putin?ă de tăgadă că, sunt îndeplinite condi?iile art. 4 al. 1 ?i 2 din Legea 193/2000, în sensul că, nici men?inerea comisionului de risc ?i nici transformarea lui în comision de administrare, în cele două conven?ii, nu a fost negociată cu intervenien?ii, fiind astfel o clauză abuzivă din moment ce a fost introdusă ca ?i comision de administrare în ambele conven?ii, cu rea-credin?ă, de către intimata SC V. SA, fără acordul intervenien?ilor. S-a subliniat că, în mod evident rezultă că s-a creat un dezechilibru între drepturile ?i obliga?iile păr?ilor contractuale, prin interven?ia intempestivă ?i brutală a intimatei, din moment ce aceasta a transformat comisionul de risc într-un alt tip de comision, fără nici o explica?ie plauzibilă. S-a mai cerut să se observe că, în chiar condi?iile generale ale celor două conven?ii, comisionul de administrare de la pct. 3.6, are un alt în?eles decât comisionul de risc de la pct. 3.5, astfel că, introducerea unilaterală a clauzelor, de către intimată, contravine spiritului art. 969 C. civil. De către intervenien?i s-a mai solicitat, ca instan?a să mai constate că intimata a executat măsurile dispuse de către petentă în sensul recalculării comisionului de risc ?i a comisionului de administrare transformat din comisionul de risc, în luna mai 2011, SC V. SA restituind integral intervenien?ilor comisioanele de risc ?i cele de administrare transformate din luna noiembrie 2010 ?i până în luna mai 2011 inclusiv, din graficele trimise de către bancă intervenien?ilor în luna iunie 2011(filele 119-136 din dosar pentru planul de rambursare a conven?iei în lei ?i filele 137-151 din dosar pentru planul de rambursare a conven?iei în franci elve?ieni - CHF), rezultând că ratele scadente pentru ambele credite nu mai cuprind nici comisionul de administrare ?i nici comisionul de risc, în acest sens fiind necesar să fie comparate graficul de rambursare ini?ial(filele 197-201 din dosar), care cuprindea comisionul de risc, cu graficele de rambursare de la filele 119-151din dosar, acelea?i împrejurări rezultând ?i din adresele intimatei cu nr. 1176/3.05.2012 ?i cu nr. 1074/14.02.2013, din care rezultă că totalul lunar al componentelor ratei cuprinde doar datoria principală ?i dobânda, nefiind prevăzut nici un comision.

Cu privire la daunele morale în cuantum de 3000 Euro solicitate prin precizarea adusă cererii de interven?ie, s-a arătat că acestea sunt întemeiate pe faptul exercitării de către intimată, contrar dispozi?iilor art. 723 C.p.c, cu rea-credinţă ?i contrar scopurilor recunoscute de lege, a drepturilor procesuale, întrucât, la termenul din 25.10.2011, aceasta a solicitat suspendarea judecării cauzei, până la pronun?area de către Curtea de Justi?ie a Uniunii Europene asupra întrebărilor preliminare trimise de către Tribunalul Comercial Cluj în cadrul dosarului nr. 2979/219/2010, prin încheierea din luna noiembrie 2011, judecata prezentei cauze fiind suspendată până în luna noiembrie 2012. Însă, prin Ordonan?a din 16.11.2012 CJUE a dispus radierea cauzei cu nr. C-571/11 deoarece Tribunalul Specializat Cluj a solicitat acest lucru, conform scrisorii din 9 octombrie 2012, în realitate intimata SC V. SA renun?ând la recursul din dosarul nr. 2979/219/2010, acesta fiind motivul pentru care Tribunalul Specializat Cluj a formulat cerere de radiere către CJUE, afirmându-se sub acest aspect de către intervenien?i că intimata în realitate nu a dorit altceva decât să amâne nejustificat miile de procese de pe rolul instan?elor din România pe care le avea, cu acela?i obiect ca ?i prezentul, reaua-credin?ă fiind dovedită, în opinia intervenien?ilor, întrucât acestora din urmă nu le-a fost clarificată situa?ia procesuală din prezenta cauză, prin amânarea nejustificată a solu?ionării acesteia, consecin?ele fiind de natură morală ?i constând din stări emo?ionale negative, intense, cu privire la situa?ia financiară a familiei intervenien?ilor, nesiguran?ă ?i incertitudine cauzată de tergiversarea cu rea-credin?ă, de către intimată, a solu?ionării prezentei cauze, din aceste considerente fiind apreciată ca justă o despăgubire în cuantum de 3000 Euro, care să acopere par?ial aceste suferin?e morale.

Păr?ile din cauză au depus, în sus?inerea cererilor formulate ?i a pozi?iilor procesuale exprimate, înscrisuri, la care se vor efectua referiri punctuale, după caz, în cele ce urmează.

În temeiul proba?iunii administrare în cauză, constând din înscrisurile depuse de către păr?i, se constată ?i se re?in următoarele de către instan?ă:

La data de 2.10.2007, între intimata din prezenta cauză, SC V. ROMANIA SA, în calitate de  bancă împrumutătoare ?i intervenien?ii Dumbravă Nicolae Horatius ?i Dumbravă Niura, în calitate de împrumuta?i, s-a încheiat conven?ia de credit nr. 0126819/2.10.2007, având ca obiect un credit de 352.800 lei, pe o durată de 360 de luni, iar la data de 21.10.2008, între acelea?i păr?i, s-a încheiat contractul de credit nr 0166322/21.10.2008, având ca obiect un credit de 45000 CHF pe o durată de 300 luni(filele 7-17 ?i 42-52 din dosar).

Prin procesul verbal de constatare a contraven?iei seria ANPC nr. 0086154 întocmit la data de 1.03.2011 de către agen?i constatatori ai Comisariatului Jude?ean pentru Protec?ia Consumatorilor Mure?, s-a constatat că  cele două contracte nr. 0126819/2.10.2007 ?i 0166322/21.10.2008, încheiate între intimata ?i intervenien?ii din prezenta cauză, nu au fost negociate cu cei din urmă, fiind contracte preformulate ?i fiind considerate clauze abuzive, încălcându-se art. 4 alin. 1 ?i art. 4 alin. 2 din Legea 193/2000 modificată prin Legea 161/2010, corelat cu art. 1 alin. 3 din Legea 193/2000, modificată prin Legea 161/2010, sanc?ionabilă prin art. 16 alin.1 din Legea 193/2000 modificată prin Legea 161/2010. S-a mai consemnat, în cuprinsul aceluia?i proces-verbal, că în cele două conven?ii de credit s-au prevăzut comision de risc de 0,125% - în conven?ia nr. 01268198/2.10.2007 ?i de 0,22% - în conven?ia de credit nr. 0166322/21.10.2008,  cu comision de administrare credit zero, comisioanele aplicându-se la soldul creditului. Prin adresele nr. 343/25.10.2010 ?i nr. 342/25.10.2010 intervenien?ii au fost anun?a?i cu privire la modificarea comisioanelor, din comision de risc în comision de administrare, ca urmare a apari?iei OUG 50/2010, fapt ce nu a fost acceptat de către împrumuta?ii intervenien?i, pe considerente de nelegalitate ?i abuz. Cu toate că nu s-a semnat un act adi?ional de către intervenien?i, la data controlului efectuat la intimată de către reprezentan?ii CJPC Mure?, s-a arătat că se percepeau intervenien?ilor comisioanele de administrare cont, transformate din comisioane de risc, neconform cu art. 6 din Legea 193/2000 modificată prin Legea 161/2010 ?i art. 4 alin. 1 ?i alin. 2 din aceea?i lege. S-a mai constatat încălcarea art. 1 alin. 3 din Legea 193/2010, sanc?ionabil prin art. 16 alin. 1 din Legea 193/2010 modificată prin Legea 161/2010, ?i că în contractele men?ionate în cuprinsul procesului verbal s-a constatat că nu existau prevăzute comisioane de administrare, considerându-se reclama?ia ca fiind întemeiată(filele 3-5 din dosar).

Intervenienta Dumbravă Niura a formulat la data de 10.02.2011, reclama?ia înregistrată sub nr. 352 la CJPC Mure?(fila 6 din dosar), sesizând prezen?a comisionului de risc ca ?i clauză abuzivă în contractele de creditare încheiate cu intimata SC V. SA Sighi?oara în anii 2007 ?i 2008, men?ionându-se că s-au încălcat prevederile art. 1, 4, 6 din Legea 193/2010, aspect pe care arăta că l-a men?ionat şi în reclama?ia cu nr. 3665/10.12.2010 adresată de asemenea ANPC. Din cuprinsul reclama?iei rezultă că s-a solicitat de către petentă eliminarea comisionului de risc ?i restituirea sumelor încasate de la data încheierii conven?iilor de credit.

Prin procesul-verbal seria ANPC nr. 0086154/1.03.2011 s-a dispus măsura recalculării ?i restituirii comisionului de risc ?i a comisionului de administrare transformat din comision de risc, în maximum 15 zile, la ambele contracte, în sarcina intimatei SC V. ROMANIA SA(fila 4 din dosar).

În legătură cu cauza dedusă judecă?ii se re?ine de către instan?ă că, prin procesul-verbal de contraven?ie seria ANPC nr. 0052593/3.01.2011 întocmit de asemenea de către CJPC Mure?, petenta SC V. ROMANIA SA –sucursala Sighi?oara a fost sanc?ionată cu amendă contraven?ională de 20000 lei pentru contraven?ia prevăzută de art. 35 alin. 1 lit. b din OUG 50/2010 ?i cu sanc?iunea „avertisment” pentru contraven?ia prevăzută de art. 88 al. 2 din OUG 50/2010, ?i cu măsurile complementare constând din  recalcularea ?i restituirea comisionului de administrare transformat din comisionul de risc ?i a comisionului de risc perceput de la data de 21.06.2010, în termen de maximul 15 zile, acest proces verbal de constatare a contraven?iei fiind întocmit în urma sesizărilor adresate CJPC Mure? de către unii dintre clien?ii băncii intimate, printre care ?i de către Dumbravă Niura, cu privire la contractele de credit nr. 0126819/2.10.2007 ?i 0166322/21.10.2008. În cuprinsul acestui proces verbal s-a re?inut că în contractele de credit men?ionate comisionul de risc a fost scos ?i s-a introdus comisionul de administrare credit, încălcându-se art. 35 lit. b din OUG 50/2010, sanc?ionabil prin art. 86 sl. 2 din acela?i act normativ, dar ?i neîndeplinirea măsurii dispuse prin procesul verbal nr. 0009675/3.11.2010.

Plângerea petentei SC V. ROMANIA SA – aceea?i cu intimata den prezenta cauză, împotriva procesului verbal de contraven?ie seria ANPC nr. 0052593/3.01.2011, s-a solu?ionat prin pronun?area SC 1666/8.12.2011 a Judecătoriei Sighi?oara, în dosarul 131/308/2011, prin care s-au dispus următoarele: s-a respins excep?ia nulită?ii procesului-verbal, invocată de petenta SC V. ROMANIA SA, s-a admis în parte plângerea acesteia în contradictoriu cu intimatul CJPC Mure? ?i s-a dispus anularea procesului verbal de constatare a contraven?iei seria ANPC nr. 0052293 din 3.01.2011 al CJPC Mure?, fiind respinsă cererea petentei cu privire la suspendarea executării măsurii recalculării ?i restituirii comisionului de administrare aplicată prin acela?i proces-verbal de contraven?ie, ca rămasă fără obiect, ca ?i cererea de intervenţie a intervenienţilor Dumbravă Niura şi Dumbravă Nicolae-Horatius, precum ?i cererea petentei privind cheltuielile de judecată(filele 939-944 din dosar).

În esen?ă, pentru a se putea pronun?a solu?ia men?ionată, s-a re?inut că la data încheierii procesului verbal de contraven?ie serie ANPC nr. 0052293/3.01.2011, dispozi?iile art. 35 alin. 1 lit. b din OUG 50/2010 nu se mai aplicau contractelor în curs de derulare, cum sunt cele ale peti?ionarilor ce au formulat reclama?iile, printre care ?i intervenien?ii, astfel că la data întocmirii procesului verbal, comisarii CJPC Mure? nu mai puteau aplica sanc?iunile băncii, faptele re?inute în sarcina acesteia fiind dezincriminate prin intrarea în vigoare a Legii 288/2010, aceasta fiind legea mai favorabilă, astfel că opera principiul legalită?ii incriminării.

Ca urmare, plângerea contraven?ională a petentei a fost admisă, dispunându-se analiza procesului-verbal contestat, re?inându-se de către instan?ă că nu se impunea, din acelea?i considerente, cercetarea celorlalte aspecte invocate pe fond de către păr?i, cu privire la cererea de suspendare a măsurilor complementare, constatându-se că aceasta a rămas fără obiect, deoarece din extrasele de cont depuse la dosar de către intervenien?ii din dosarul 131/308/2011, aceia?i cu cei din prezenta cauză, rezultă că acestora le-a fost returnat comisionul re?inut, care nu s-a mai perceput acestora nici în continuare, iar modul de derulare în continuare a contractelor de credit încheiate între bancă ?i intervenien?ii nu putea face obiectul cauzei, instan?a nefiind sesizată în sensul arătat.

Prin Decizia nr. 24/29.01.2013 a Tribunalului Mure? - sec?ia contencios administrativ ?i fiscal, s-a admis recursul formulat de SC V. ROMANIA SA împotriva SC 1666/8.12.2011 pronun?ată de Judecătoria Sighi?oara în dosarul 131/308/2011, s-a modificat par?ial sentin?a atacată în sensul că a fost obligat Comisariatul Regional pentru Protec?ia Consumatorilor Regiunea Centru Bra?ov - Comisariatul Jude?ean pentru Protec?ia Consumatorilor Mure?, la plata către petenta SC V. ROMANIA SA, a sumei de 2000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, s-a respins recursul formulat de CRPC Regiunea Centru Bra?ov prin reprezentant legal CJPC Mure?, fiind respinsă ?i cererea de interven?ie accesorie formulată de intervenien?ii Dumbravă Niura ?i Dumbravă Horatius în favoarea CJPC Mure?(fila 945 din dosar).

Instan?a a prezentat solu?iile dispuse prin SC 1666/8.12.2011 a Judecătoriei Sighi?oara ?i Decizia 24/29.01.2013 a Tribunalului Mure? - sec?ia contencios administrativ ?i fiscal întrucât acestea au intrat în puterea lucrului judecat, iar consecin?ele efectelor puterii de lucru judecat ale acestora urmează să fie relevate în cele ce urmează. 

În conformitate cu prevederile art. 137 alin. 1 C. pr. Civilă, instan?a este obligată să se pronun?e mai întâi asupra excep?iilor de procedură ?i de fond care pot face de prisos, în totul sau în parte, cercetarea pe fond a pricinii.

Avându-se în vedere obiectul, natura  ?i finalitatea excep?iilor ce s-au invocat în cauză, instan?a, fa?ă de prevederile art. 20 alin. 1 din Legea 146/1997, în conformitate cu care taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, va analiza mai întâi excep?ia nelegalei timbrări a cererii de interven?ie, invocată de către intimată prin întâmpinarea depusă cu privire la cererea de interven?ie, în legătură cu care urmează să se re?ină că, după cum se reglementează prin dispozi?iile art. 10 din Legea 146/1997, cererile de interven?ie se taxează după regulile aplicabile cererii sau ac?iunii principale. Conform art. 16 alin. 2 din Legea 193/2000, prevederile acestei legi se completează cu dispozi?iile OG 2/2001 privind regimul juridic al contraven?iilor, aprobată cu modificări ?i completări prin Legea 180/2002, cu modificările ?i completările ulterioare, cu excep?ia art. 27-29, iar prin dispozi?iile art. 36 din OG 2/2001/Legea 180/2002 se reglementează că, plângerea împotriva procesului-verbal de constatare ?i sanc?ionare a contraven?iei, recursul formulat împotriva hotărârii judecătore?ti, precum ?i orice alte cereri incidente sunt scutite de taxă judiciară de timbru.

Din interpretarea coroborată a textelor de lege menţionate în cele ce preced, rezultă că atât ac?iunea introductivă, cât ?i cererea de intervenţie nu sunt supuse obliga?iei legale de timbraj în această materie supusă judecă?ii în prezenta cauză, astfel că excep?ia de procedură cu acest obiect, fiind găsită neîntemeiată, va fi respinsă.

În ce prive?te excep?ia inadmisibilită?ii în principiu a cererii de interven?ie, invocată de asemenea de către intimată, se constată că aceasta a rămas fără obiect, astfel că se va respinge ca nefondată, fa?ă de împrejurarea că instan?a, prin Încheierea pronun?ată la termenul de judecată în ?edin?a publică din 20 septembrie 2011(fila 155 din dosar), s-a pronunţat asupra acesteia, dispunând admiterea în principiu a cererii de interven?ie, aceasta fiind considerată admisibilă în principiu pentru considerentul că, prin sesizarea Autorită?ii Na?ionale pentru protec?ia Consumatorilor ce face obiectul prezentei judecă?i, s-a solicitat să se constate dacă există  clauze abuzive în contractele încheiate între intervenien?i ?i intimată, astfel că, ace?tia intervenind în proces, hotărârea ce se va pronun?a le va fi opozabilă.

Nici excep?ia nulită?ii cererii de interven?ie, pentru lipsa obiectului acesteia nu este întemeiată, dat fiind  faptul că această cerere de interven?ie a fost formulată în principal ca ?i cerere de interven?ie în interes propriu, iar în subsidiar drept cerere de interven?ie în interes accesoriu, în sprijinul petentei, iar prin precizarea de la fila 532 s-au formulat într-un mod foarte concret ?i preten?ii proprii pentru despăgubiri constând din daune morale ?i materiale în cuantum de 3000 Euro, astfel că nu sunt întrunite cerin?ele art. 133 alin. 1 C. pr. Civilă, în conformitate cu care cererea de chemare în judecată care nu cuprinde ...obiectul..., va fi declarată nulă.

În consecin?ă ?i această excep?ie ridicată de către intimată va fi respinsă.

În ce prive?te excep?ia prescrip?iei de a sanc?iona, invocată de asemenea de către intimată, se re?ine de către instan?ă că motivarea acesteia s-a realizat de către intimată, în drept, prin invocarea dispozi?iilor art. 13 alin. 1 din OG 2/2001, art. 1 alin. 3 din Legea 183/2000 ?i art. 16 din Legea 193/2000 ?i s-a afirmat, în esen?ă că s–a făcut de către petentă confuzie între efectele unui act ?i actul propriu-zis, iar, în spe?ă, sanc?ionându-se fapta de a stipula clauze abuzive, iar cum inserarea unei clauze presupune un singur act material consumat ?i epuizat la momentul săvâr?irii, iar termenul de prescrip?ie curge de la data comiterii contraven?iei, s-a sus?inut că nu sunt aplicabile prevederile art. 13 alin. 2 din OUG 2/2001. Fapta re?inută  în sarcina intimatei constă din încălcarea unei interdic?ii, aceea de a stipula clauze, deci ac?iunea contrară legii se prelunge?te în timp corespunzător duratei contractului, încălcarea  acestei interdic?ii prelungindu-se în timp corespunzător perioadei în care clauza produce efecte, fiind astfel aplicabile prevederile art. 13 alin. 2 din OG 2/2001.

Distincţiile efectuate de către intimată sunt pur teoretice ?i pro causa, sub aspectul excep?iei invocate, fiind un fapt evident că aceasta a manifestat o conduită contrară practicilor comerciale transparente, echitabile ?i conform prescrip?iilor art. 4 din Legea 193/2000, în ce prive?te contractele de credit încheiate cu intervenien?ii, iar termenul de prescrip?ie în cazul acestor fapte, curge de la data constatării existen?ei clauzelor abuzive, conform art. 13 din Legea 193/2000.

În consecin?ă, excep?ia va fi de asemenea respinsă ca nefondată.

Din punct de vedere procesual, sub aspectul dezbaterii fondului raporturilor juridice deduse judecă?ii  ?i al cadrului procesual, se constată de către instan?ă că, date fiind obiectul ?i natura cauzei, ca ?i dispozi?iile art. 1 ?i următoarele din OG 2/2001/Legea 180/2002, precum ?i cele ale Legii 193/2000, petenta a justificat atât propria sa calitate procesuală activă, cât ?i pe cea procesuală pasivă a intimatei, aceasta din urmă având realizat pe deplin dreptul la un proces echitabil ?i beneficiind de posibilitatea de a-?i efectua apărările în condi?ii de legală reprezentare în proces,cererile, excep?iile ?i apărările de fond ale acesteia fiind pe larg puse în discu?ie în cursul judecă?ii.

Intimata, în mod practic, efectiv, a avut o conduită care nu a respectat drepturile consumatorilor, intervenien?i în cauză, iar teoretizarea excesivă a acestei conduite prin întâmpinările, notele scrise, ?.a., depuse la dosar, nu sunt de natură să escamoteze starea de fapt ?i care a decurs în detrimentul intervenien?ilor, întrucât, prin clauzele de la art. 5 lit. a din Conven?ia de credit nr. 0126819/2.1.0.2007 s-a prevăzut comision de risc de 0,125% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scaden?ă pe toată perioada de derulare a Conven?iei de credit, iar în Conven?ia de credit nr. 0166322/21.10.2008, comisionul de risc de 0,22 %, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scaden?ă, pe toată perioada de derulare a conven?iei de credit.

Prin adresele nr. 343/25.10.2010 ?i nr. 342/25.10.2010 intervenien?ii împrumuta?i au fost anun?a?i de către intimată despre modificarea comisioanelor de risc din aceste contracte, în comisioane de administrare.

Întrucât contractul de credit presupune o executare succesivă a presta?iilor din partea intervenien?ilor, dar o executare uno ictu din partea băncii intimate, acest mod de executare, de către fiecare dintre păr?ile contractante, a obliga?iilor contractuale, va fi avut în vedere în ceea ce prive?te aprecierea echilibrului presta?iilor asumate prin contract.

Aceste comisioane de risc ini?ial, ulterior transformate în comisioane de administrare, au fost impuse de către intimată intervenien?ilor fără să se arate în contract ra?iunea ?i fundamentul perceperii acestora, din moment ce existau instituite ?i garan?ii imobiliare în sarcina intervenien?ilor, nearătându-se nici dacă sunt restituibile sau dacă nu, iar dacă nu se restituie din ce motiv nu sunt restituibile la finalul creditelor, în situa?ia neproducerii riscului pentru care au fost stabilite ?i încasate.

Rezultă că această clauză, a?a cum a fost atât ini?ial stabilită ?i percepută, iar ulterior transformată, datorită modului cum a fost succesiv formulată ?i reformulată în contractele de credit men?ionate, are caracterul unei clauze abuzive, urmărindu-se ?i realizându-se prin aceasta perceperea unui nou comision, fără o justificare obiectivă în cadrul presta?iilor realizate efectiv de către bancă, acesta fiind în plus fa?ă de valoarea creditului rambursat în rate lunare ?i a dobânzii.

În realitate, din modul criptic ?i general de formulare în condi?iile generale ale contractelor de credit încheiate de către banca intimată cu intervenien?ii, nu rezultă în mod neechivoc rolul acestor comisioane, cu privire la comisionul de risc men?ionându-se în condi?iile generale ale contractelor că acesta reprezintă comisionul datorat pentru punerea la dispozi?ie a creditului ?i, de?i se men?ionează că în condi?iile speciale se va arăta modul de calcul al acestuia, s-a indicat doar valoarea acestuia, fără să se expliciteze cum s-a ajuns la determinarea acestei valori ?i în func?ie de care anume criterii, iar în privin?a comisionului de administrare, care este definit de asemenea în condi?iile generale ca fiind instituit ?i perceput pentru monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului utilizat  precum ?i a îndeplinirii a oricăror alte obliga?ii asumate de păr?i în baza conven?iei de credit încheiate nu s-a arătat în condi?iile speciale, cum s-a determinat valoarea acestuia.

În consecin?ă, din modul de formulare al  acestor clauze privind comisionul de risc transformat ulterior în comision de administrare, rezultă că acestea nu au fost negociate cu intervenien?ii, fiind clauze standard, iar pentru acestea nu există o contrapresta?ie din partea băncii care să justifice perceperea comisionului.

Chiar dacă aceste comisioane apar ca fiind incluse în costul contractului, aceasta nu justifică lipsa negocierii pentru fiecare, fiind evident că acestea sunt oferite preformulat ?i „în bloc” consumatorului, care, pentru a putea beneficia de un credit care îi este necesar, nu are decât posibilitatea de a le accepta sau nu, dar această împrejurare nu exclude posibilitatea verificării ulterioare de către instan?ă a caracterului abuziv al unei clauze.

Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însă?i sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului ?i contrar cerin?elor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile ?i obliga?iile păr?ilor.

Prin dispozi?iile art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000 se prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea acestuia să influen?eze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condi?iile generale de vânzare practicată pe pia?a produsului sau serviciului respectiv.

De asemenea, în conformitate cu alin. 3 al aceluia?i articol, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul, nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului eviden?iază că acesta a fost stabilit unilateral de către comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

În cauză, în ceea ce prive?te clauza din conven?iile de credit încheiate între intimată ?i intervenien?i, se constată că, în privin?a comisionului de risc, transformat ulterior, fără acordul consumatorilor intervenien?i, în comision de administrare, că scopul perceperii acestui comision este neclar, terminologia folosită pentru descrierea acestora nefiind aptă să asigure cerin?a informării consumatorilor, pentru ca ace?tia să fie în deplină cuno?tin?ă de cauză cu privire la motivele pentru care au fost percepute aceste sume cu titlu de comision.

Dezechilibrul semnificativ între drepturile ?i obliga?iile păr?ilor din cauză, semnatare ale conven?iilor de credit, constă în primul rând dintr-un dezechilibru economic ?i, utilizându-se criteriul echivalen?ei în aprecierea echilibrului/ dezechilibrului contractual, trebuie avut în vedere că, echivalen?a presta?iilor prevăzute ca drepturile ?i obliga?iile reciproce să aibă, dacă nu o valoare identică, cel pu?in una apropiată, ceea ce nu s-a dovedit în spe?ă de către intimată.

Este de remarcat că Legea 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legisla?ia românească a Deciziei 93/13/CEE, potrivit jurispruden?ei Cur?ii Europene de Justi?ie, dispozi?iile acestei directive fiind de ordine publică, recunoscându-se judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive  ale unui contract, această putere încadrându-se pe deplin în contextul general al protec?iei speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivită?ii, care, făcând parte din ordinea publică economică,depă?e?te interesele specifice ale unor păr?i, existând astfel un interes public ca aceste clauze abuzive, prejudiciabile pentru consumator, să nu-?i producă efectele.

În spe?ă a rezultat că op?iunea intervenien?ilor de a contracta nu a fost liberă, ci limitată de condi?iile preformulate impuse de către baca intimată, iar riscurile invocate, apar ca fiind independente de conduita consumatorilor intervenien?i ?i nu pot fi imputate acestora, astfel că, o consecin?ă este îmbogă?irea fără just temei a băncii, creându-se astfel un dezechilibru semnificativ între drepturile ?i obliga?iile păr?ilor.

După cum au observat ?i intervenien?ii, banca intimată înse?i nu neagă caracterul preformulat al conven?iilor încheiate(fila 72 din dosar).

În consecin?ă, instan?a constatând existen?a clauzelor abuzive la art. 5 lit. a din contractele de credit nr. 0126819/2.10.2007 ?i nr. 0166322/21.10.2008, referitoare la comisionul de risc, va obliga pe intimată să înlăture aceste clauze, în rest contractele urmând să fie men?inute.

Din acelea?i considerente, procesul verbal de constatare a contraven?iei seria ANPC nr. 0086154/1.03.2011 este legal ?i temeinic întocmit, cuprinzând o stare de fapt ce s-a dovedit a fi corespunzătoare realită?ii, astfel că va fi men?inut, nefiind identificat vreun motiv de nulitate absolută a acestuia, iar instan?a, în limitele investirii sale cu solu?ionarea cauzei, conform art. 129 alin. 6 C. pr. Civilă, art. 13 alin. 1 din Legea 193/2000, apreciind asupra conduitei băncii intimate care a luat măsuri de remediere, restituind intervenien?ilor contravaloarea comisioanelor încasate ?i nemaipercepându-le, după cum a dovedit cu înscrisuri ?i au confirmat ?i intervenien?ii, apreciază că nu se impune aplicarea unei sanc?iuni contraven?ionale acesteia.

Avându-se în vedere natura ?i obiectul cererii petentei, ca ?i al cererii de interven?ie, se constată că cererea de intervenţie nu poate avea decât caracter accesoriu, în interesul petentei, iar în acest context formularea unor preten?ii proprii de către intervenien?i, sub forma daunelor este discutabilă mai întâi sub aspectul admisibilită?ii, însă, trecând peste această împrejurare, se constată că nu s-a dovedit de către intervenien?i întrunirea elementelor răspunderii delictuale în persoana petentei, sub aspectul existen?ei faptei prejudiciabile ?i a legăturii de cauzalitate dintre această faptă ?i prejudiciul care s-ar fi creat în patrimoniul intervenien?ilor, precum ?i, în concret, a vinovă?iei acesteia, ca ?i a modului de calcul a valorii prejudiciului solicitat, conform cerin?elor art. 998 ?i următoarele Cod civil, instan?a apreciind ?i că nu sunt întrunite cerin?ele art. 723 C. pr. Civilă, întrucât chiar solicitând instan?ei suspendarea judecării cauzei până la pronun?area hotărârii de către Curtea de Justi?ie a Uniunii Europene ?i renunţând ulterior la judecata recursului în dosarul 2979/219/2010 al Tribunalului Specializat Cluj, care, la rândul său a formulat cerere de radiere a cauzei cu nr. C-571/11 la Curtea de Justi?ie a Uniunii Europene, iar, ca urmare, judecata prezentei cauze a rămas suspendată până la 23.11.2012, când s-a reluat judecata cu prim termen de judecată la data de 8.11.2012, intimata nu a făcut decât să uzeze de drepturile procesuale aflate la îndemână, în virtutea principiului disponibilită?ii procesuale, în condi?iile în care, conform înse?i afirma?iilor intervenien?ilor(fila 535 din dosar), în luna mai 2011 intimata SC V. SA le-a restituit integral contravaloarea comisionului de risc,ca ?i a celui de risc transformat în comision de administrare, acesta din urmă perceput în perioada noiembrie 2010 – mai 2011, iar începând cu luna iunie 2011 nu a mai perceput nici un comision de la intervenien?i, emi?ând noi grafice de rambursare a ratelor de credit, fără includerea unor astfel de comisioane.

Prin urmare, nu s-a dovedit că intimata a folosit drepturile procesuale în chip abuziv, conform cerin?elor art. 723 alin. 2 C. pr. Civilă, astfel că nu se impune obligarea sa la plata vreunor despăgubiri către intervenien?i.

Considerentele în fapt ?i în drept care preced, întemeiază solu?ia ce se va pronun?a, aceea de admitere în parte atât a cererii petentei, cât ?i a cererii de interven?ie, aceasta din urmă trebuind să urmeze soarta cererii principale, în virtutea caracterului său accesoriu.

Pentru rest, în virtutea acelora?i argumente re?inute per a contrario, cererile peten?ilor ?i intervenien?ilor vor fi respinse.

Dispozi?iile art. 274 C pr. civilă nu î?i găsesc aplicabilitatea în cauză, fa?ă de solu?ia ce se va pronun?a intimatei nu i se cuvin cheltuieli de judecată, aflându-se în culpă procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Respinge excepţia prescripţiei dreptului de a sancţiona contravenţiile, invocată de către intimata SC V. ROMANIA SA.

Respinge excepţiile nelegalei timbrări a cererii de intervenţie, inadmisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie, nulităţii cererii de intervenţie, invocate de către aceeaşi intimată în legătură cu cererea de intervenţie.

Admite în parte cererea petentei ANPC –COMISARIATUL REGIONAL PENTRU PROTECŢIA CONSUMATORILOR REGIUNEA CENTRU BRAŞOV, ca şi în parte cererea de intervenţie precizată a intervenienţilor DUMBRAVĂ HORATIUS şi DUMBRAVĂ NIURA – domiciliaţi în Tg. Mureş, str. Înfrăţirii, nr. 34, ap. 11, jud. Mureş, în contradictoriu cu intimata SC V. ROMANIA SA – cu sediul în Bucureşti, str. Mihai Bravu, nr. 171, sector 2, şi-n consecinţă:

Constată că reprezintă clauze abuzive prevederile art. 5 lit. a din convenţiile de credit nr. 0216819/2.10.2007 încheiată între intimată şi intervenienta Dumbravă Niura şi nr. 0166322/21.10.2008 încheiată între intimată şi intervenienţii Dumbravă Horatius şi Dumbravă Niura, referitoare la comisionul de risc.

Obligă pe intimata SC V. SA să înlăture aceste clauze abuzive din contractele menţionate şi să le menţină în rest.

Dispune menţinerea procesului verbal de constatare a contravenţiei seria ANPC nr. 0086154/1.03.2011 al ANPC..

Constată că sumele încasate cu titlu de comision de risc de la intervenienţi de către intimată au fost restituite intervenienţilor.

Respinge pentru rest cererea petentei, ca şi cererea de intervenţie, precum şi cererea accesorie a intimatei având ca obiect cheltuieli de judecată.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunţată azi, 21 aprilie 2013, în şedinţă publică.

Preşedinte,

Liliana Misirgic

Grefier,

Daniela Ciulea

Red. L.M./tehnored.D.C.

3 exemplare/01 Iulie 2013