Procedura insolventei

Sentinţă civilă 1093 din 03.11.2014


Regula ce se desprinde din economia dispoziţiilor art. 458 C.proc.civ., este aceea că dreptul de a exercita calea de atac a apelului aparţine oricăreia din părţile care s-au judecat în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă dar prin dispoziţiile art. 138 alin. 3 şi 6 din Legea nr. 85/2006, legiuitorul a instituit o excepţie – statuând că doar practicianul în insolvenţă poate formula un astfel de demers judiciar.

Prin urmare, Legea insolvenţei recunoaşte calitate procesuală activă - în apelul declarat împotriva sentinţei de respingere a acţiunii întemeiată pe dispoziţiile art. 138 - exclusiv practicianului în insolvenţă, indiferent dacă acesta a avut, sau nu, calitatea de titular al acţiunii în primă instanţă, legiuitorul derogând, în considerarea efectelor specifice ale acţiunii în atragerea răspunderii patrimoniale, de la principiul potrivit căruia, în materie civilă, hotărârile judecătoreşti îşi produc efectele numai între părţile care au participat la judecarea pricinii.

Prin Decizia civilă nr. 194/24.02.2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a Civilă, a fost respins apelul declarat împotriva senmtinţei civile nr. 1093/03.11.2014 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 7980/108/2013/a1, reţinând următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1093/3 noiembrie 2014, pronunţată în dosar nr.7980/108/2013/a1, judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Arad a respins acţiunea precizată formulată de creditoarea reclamantă DGRFP Timişoara – AJFP  Arad împotriva pârâtului MŞ,  pentru atragerea răspunderii acestuia, în calitate de fost administrator al debitoarei SC M SRL Arad.

Analizând acţiunea precizată, judecătorul sindic a reţinut că potrivit sentinţei civile nr. 201/27.01.2014 pronunţată în dosarul nr. 7980/108/2013 a fost deschisă procedura insolvenţei debitoarei SC M SRL, fiind desemnat lichidatorul care să administreze procedura în persoana I.B. IPURL, fiind stabilite termenele limită de depunere a declaraţiilor de creanţă şi de întocmire a tabelelor de creanţe. Judecătorul sindic a mai constatat că în sarcina administratorilor statutari s-a stabilit predarea actelor şi bunurilor societăţii lichidatorului, obligaţie neîndeplinită de aceştia, respectiv de pârât, care a deţinut calitatea de administrator statutar al debitoarei SC M SRL Arad.

S-a mai reţinut că, în urma depunerii declaraţiilor de creanţă şi întocmirii tabelului de creanţe, reclamanta deţine un procent de 86,67% din totalul creanţelor, ceea ce îi conferă dreptul şi calitate procesuală activă pentru formularea prezentei acţiuni, în conformitate cu prevederile art. 138 alin. 3, teza finală din Legea nr. 85/2006, reclamanta deţinând peste 50% din totalul creanţelor.

Potrivit sentinţei de deschidere a procedurii insolvenţei SC M SRL, a rezultat că, anterior deschiderii procedurii insolvenţei, debitoarea a fost dizolvată, iar prin rezoluţia nr. 9237/20.07.2011 dată în dosarul nr. 18.124/13.04.2011 a fost numit lichidator al debitoarei dizolvate, la cererea AFP Arad (actuala AJFP) E SPRL, devenit între timp E IPURL. Ca urmare a acestui fapt, E SPRL a făcut demersuri pentru a intra în posesia documentelor societăţii, dar fără succes, nefiindu-i predate astfel de acte, debitoarea SC M SRL fiind dizolvată în baza dispoziţiilor art. 237 alin. 1, din Legea nr. 31/1990 republicată.

Văzând dispoziţiile art. 237 alin. 1 lit. a), b) şi c) din Legea nr. 31/1990 republicată, judecătorul-sindic a constatat că situaţiile prevăzute la acest articol se referă la faptul existent şi în cauza de faţă, respectiv la faptul că mandatul administratorului statutar a expirat ori acesta nu mai poate fi găsit, astfel cum s-a întâmplat, de altfel în procedura insolvenţei, când notificarea comunicată de lichidator nu a fost predată pârâtului pe baza semnăturii ori că societatea nu mai avea sediu valabil. Cu alte cuvinte, prima instanţă a constatat că societatea debitoare SC M SRL a fost, practic, abandonată, administratorul statutar neîndeplinindu-şi funcţia, neprelungind contractul pentru sediul social şi fiind lipsă de la domiciliul său.

În aceste condiţii, s-a reţinut că orice demersuri făcute în cauză duc la concluzia că pârâtul nu şi-a schimbat domiciliul/reşedinţa faţă de ceea ce a declarat la registrul comerţului, dar, în fapt, bazându-se pe principiul liberei circulaţii specific cetăţenilor României, în calitate de cetăţeni cu drepturi depline celorlalţi cetăţeni din Uniunea Europeană, el nu mai locuieşte în fapt la adresa ce rezultă din evidenţa autorităţilor române, nu a primit niciodată o notificare cu privire la dizolvarea societăţii şi intrarea acesteia în stare de lichidare ori insolvenţă, nu a cunoscut că a fost somat să predea actele societăţii, lipsindu-i, astfel, culpa.

Judecătorul sindic nu a putut reţine existenţa unei prezumţii în cauză, deoarece ea nu este prevăzută de lege, în plus, răspunderea instituită de art. 138, alin. 1 din Legea nr. 85/2006, fiind una de tip delictual, trebuiesc dovedite toate elementele acestui tip de răspundere, în conformitate cu prevederile art. 1349 Cod civil, respectiv culpa, prejudiciul fapta, care în cazul special prevăzut de art. 138 din Legea nr. 85/2006, nu poate îmbrăca decât formele cerute de lege, raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi, caz particular în situaţia insolvenţei, raportul de cauzalitate trebuie să ducă la efectul naşterii acestei insolvenţe, a incapacităţii de plată.

Reţinând că în cauză lipseşte culpa, reclamanta menţionând doar un prejudiciu care rezultă din tabelul de creanţe, prejudiciul indicat fiind suma datoriilor debitoarei faţă de creditori, fără să se indice care este legătura de cauzalitate dintre fapta de a nu ţine contabilitatea în conformitate cu legea, prejudiciu şi ajungerea societăţii în starea de insolvenţă în condiţiile de abandon a societăţii cu mult înainte de dizolvare şi de deschiderea procedurii insolvenţei, judecătorul sindic a constatat că nu au fost dovedite elementele răspunderii civile delictuale pentru fapta prevăzută de art. 138 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 85/2006.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta DGRFP Timişoara, prin AJFP Arad, solicitând schimbarea în totalitate a acesteia, în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii şi obligarea pârâtului la suportarea cu patrimoniul propriu a întreg pasivului debitoarei SC M SRL în sumă de 13.468.98 lei.

În susţinerea apelului, reclamanta arată că sentinţa atacată este nelegală şi netemeinică, fiind dată cu interpretarea greşită a legii, considerând că argumentele reţinute de instanţa de fond constituie, în fapt, motive care vin în susţinerea cererii formulate creditoare, demonstrând existenţa culpei pârâtului-intimat, deoarece acesta, prin faptele sale, a cauzat dizolvarea şi, mai apoi, intrarea societăţii în insolvenţă.

Se menţionează că, deşi administratorul debitoarei a fost notificat în vederea predării lichidatorului judiciar actele şi documentele contabile ale societăţii, acest fapt nu s-a întâmplat, lichidatorul judiciar neintrând în posesia arhivei contabile a debitoarei, ceea ce presupune o prezumţie relativă că debitoarea nu a ţinut contabilitatea în conformitate cu legea.

Se arată că lichidatorul judiciar a solicitat Serviciului Bilanţuri Persoane Juridice din cadrul A.J.F.P. Arad să i se comunice dacă debitoarea şi-a îndeplinit obligaţia legală, de depunere a situaţiilor financiare finale sau trimestriale pe anii 2008-2013 Ia A.J.F.P. Arad şi, ca urmare a informaţiilor solicitate, s-a intrat în posesia doar a bilanţului contabil din 2007. În baza acestor date şi a faptului că pe site-ul Ministerului de Finanţe nu au fost regăsite niciun fel de situaţii financiare finale pe perioada 2008 -2013, lichidatorul judiciar a întocmit raportul privind cauzele şi împrejurările care au determinat starea de insolvenţă a debitoarei, în lipsa actelor contabile.

 Având în vedere toate aceste motive, în calitate de creditor majoritar, reclamanta consideră că fostul administrator statutar al debitoarei SC M SRL, pârâtul M.Ş.G. , este vinovat de săvârşirea faptelor prevăzute de art. 138 alin.1 lit. d) din Legea nr. 85/2006, menţionând, totodată, că în literatura de specialitate este o opinie unitară în acest sens şi anume că nepredarea de acte şi documente contabile ale debitoarei în procedura insolventei, constituie o prezumţie relativă de încălcare a art. 138 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 85/2006 referitoare la insolvenţă.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 466 si art. 480 alin. 2 Cod procedură civilă.

Examinând apelul declarat în cauză, prin raportare la prevederile art. 138 alin.6 din Legea insolveţei, Curtea constată că acesta a fost promovat de o entitate fără calitate procesuală activă şi se impune a fi respins.

Astfel, Curtea reţine că, deşi regula ce se desprinde din economia dispoziţiilor art. 458 C.proc.civ., este aceea că dreptul de a exercita calea de atac a apelului aparţine oricăreia din părţile care s-au judecat în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă, prin dispoziţiile art. 138 alin. 3 şi 6 din Legea nr. 85/2006, legiuitorul a instituit o excepţie – statuând că „(3)Dacă administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolvenţă a debitorului şi/sau a hotărât că nu este cazul să introducă acţiunea prevăzută la alin. (1), aceasta poate fi introdusă de preşedintele comitetului creditorilor în urma hotărârii adunării creditorilor ori, dacă nu s-a constituit comitetul creditorilor, de un creditor desemnat de adunarea creditorilor. De asemenea, poate introduce această acţiune, în aceleaşi condiţii, creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor înscrise la masa credală.

(6)În cazul în care s-a pronunţat o hotărâre de respingere a acţiunii introduse în temeiul alin. (1) sau, după caz, alin. (3), administratorul judiciar/lichidatorul care nu intenţionează să formuleze apel împotriva acesteia va notifica creditorii asupra intenţiei sale. În cazul în care adunarea generală sau creditorul care deţine mai mult de jumătate din valoarea tuturor creanţelor decide că se impune introducerea apelului, administratorul judiciar trebuie să formuleze calea de atac, potrivit legii.”

Prin urmare, Legea insolvenţei recunoaşte calitate procesuală activă - în apelul declarat împotriva sentinţei de respingere a acţiunii întemeiată pe dispoziţiile art. 138 - exclusiv practicianului în insolvenţă, indiferent dacă acesta a avut, sau nu, calitatea de titular al acţiunii în primă instanţă, legiuitorul derogând, în considerarea efectelor specifice ale acţiunii în atragerea răspunderii patrimoniale, de la principiul potrivit căruia, în materie civilă, hotărârile judecătoreşti îşi produc efectele numai între părţile care au participat la judecarea pricinii.

În atare situaţie, şi întrucât prevederile art. 149 din Legea insolvenţei, înlătură aplicabilitatea normelor dreptului comun, în măsura în care acestea nu sunt compatibile cu dispoziţiile speciale instituite în materie de insolvenţă, se impune a concluziona că respingerea acţiunii creditoarei în primă instanţă, impunea declanşarea procedurii reglementată de prevederile art. 138 alin.6 din legea nr. 85/2006 şi adoptarea unei decizii a creditorilor, în sensul continuării litigiului, prin declararea apelului de către practicianul în insolvenţă - ca unic titular al dreptului de a exercita calea de atac.

În considerarea celor ce preced, apelul creditoarei DGRFP Timişoara, prin AJFP Arad, apare ca fiind exercitat de o entitate fără calitate procesuală activă şi se impune a fi respins, potrivit dispoziţiilor art. 480 Cod procedură civilă.