Reziliere contract de concesiune - Conditii

Speţa nr. 5 – Reziliere contract de concesiune – Condiţii.

Prin sentinţa civilă nr. X/ 2012 pronunţată de Judecătoria Deva în dosarul nr. Y/2010* s-a respins excepţia lipsei de interes a reclamantei în promovarea prezentei acţiuni, invocată de pârâtă, s-a respins inadmisibilităţii prezentei acţiuni, invocată de pârâtă şi s-a admis acţiunea formulată şi precizată de reclamantul X în contradictoriu cu pârâta S.C. şi în consecinţă: s-a dispus rezilierea contractului de concesiune nr.X/2006, încheiat între părţi, restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară în sensul radierii drepturilor de concesiune, înscrise pe numele pârâtei, în C.F. nr.00, fiind obligată pârâta şi la plata către reclamantă a sumei de 2.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, în termen şi motivat, pârâta a formulat apel, calificat ulterior de instanţă ca fiind recurs, solicitând în principal admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa competentă şi în subsidiar, admiterea recursului, casarea sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii promovată de reclamantă, cu cheltuieli de judecată.

Ca o primă critică a arătat că instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a prevederilor legale privind competenţa dar şi a celor cu privire la scutirea de la plata taxelor judiciare de timbru.

Ca un doilea motiv de recurs, recurenta a invocat nelegala soluţionare a excepţiilor invocate de către ea prin întâmpinare. Mai exact în ce priveşte excepţia prematurităţii acţiunii, a arătat că potrivit prevederilor contractuale intimata reclamantă era obligată să notifice concesionarului în 60 zile denunţarea unilaterală a contractului, termen ce nu a fost respectat ori, astfel cum rezultă din HCL 62/2010 a fost aprobată demararea începerii procedurii pentru denunţarea unilaterală a contractului de concesiune, procedură care nici până în prezent nu a fost finalizată. Tot astfel, cu privire la excepţia inadmisibilităţii, a subliniat că instanţa de fond în mod eronat a reţinut că nu există nici un impediment legal sau contractual care să atragă inadmisibilitatea unei astfel de acţiuni, însă argumentul folosit de instanţă este în contradicţie cu prevederile art. 9.2 din contract în care este prevăzută în mod expres obligativitatea părţii care invocă o clauză de denunţare unilaterală a contractului să notifice în scris şi motivat denunţarea celeilalte părţi, cu cel puţin 60 zile înainte de data încetării contractului. Relativ la excepţia lipsei de interes, a subliniat că afirmarea unui drept şi existenţa unui interes sunt indisolubil legate de prejudiciul actual sau viitor, dar cert suferit de către reclamanta intimată, care în speţă însă nu a fost dovedit. În consecinţă a apreciat că instanţa a soluţionat excepţiile fără însă a le motiva, aducând doar argumente generale ce nu pot forma obiectului unui control judiciar concret.

Totodată, recurenta a înţeles să critice hotărârea primei instanţe şi sub aspectul modului în care a fost rezolvat fondul litigiului, subliniind că aceasta a interpretat greşit actul dedus judecăţii prin raportare la actul adiţional încheiat la contractul de concesiune, deoarece prin acesta părţile în mod expres au prevăzut prelungirea realizării obiectivului concesiunii.

Prin decizia civilă nr. X/2014, Tribunalului Hunedoara a respins ca nefundat recursul pârâtei. Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, precum şi sub toate aspectele, conform prevederilor art. 3041 Cod procedură civilă, Tribunalul a reţinut că:

Prima critică formulată de recurentă privind necompetenţa instanţei de fond în soluţionarea litigiului ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă este neîntemeiată. În acest sens, Tribunalul a reţinut că prin decizia civilă nr. X/2011 pronunţată de Tribunalul Hunedoara s-a admis excepţia de necompetenţă materială a instanţei sesizate, apreciindu-se că litigiul este de natură civilă, fiind stabilit cu autoritate de lucru judecat, că judecătoria este competentă material să procedeze la soluţionarea cauzei.

Pe de altă parte, în raport de obiectul litigiului – rezilierea unui contract de concesiune – cu privire la competenţa materială a instanţei sunt incidente Deciziei  nr. 32/09.06.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, potrivit cu care „dispoziţiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) si b) si art. 282 ind.1 alin. 1 din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că, în vederea determinării competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă şi în căile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect … rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare”.

Cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 304 alin. 5 Cod procedură civilă, privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 17 din Legea 146/1997, în mod corect prima instanţă a constatat că reclamanta este scutită de la plata taxelor judiciare de timbru, potrivit art. 17 din Legea nr. 146/1997 .

Nici criticile privind modul de soluţionare de către instanţa de fond a excepţiilor invocate, nu au putut primite. Dimpotrivă, în mod corect, instanţa de fond a respins excepţiile invocate, făcând o corectă interpretare şi aplicare a legii. În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii şi prematurităţii acţiunii, Tribunalul a constatat că recurenta a aflat în eroare cu privire la motivul de încetare a contractului invocat de reclamant. Mai exact, fundamentarea excepţiilor pe motivul că reclamantul nu a respectat termenul de denunţare de 60 zile este neavenită, atâta timp cât legea face o distincţie clară între rezilierea contractului pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor asumate de una din părţile contractante şi denunţarea unilaterală a contractului de către o parte contractantă. Astfel, rezilierea intervine cu titlu de sancţiune pentru nerespectarea obligaţiilor asumate contractual, pe când denunţarea înseamnă desfacerea unui contract prin manifestarea de voinţă unilaterală a uneia dintre părţi şi independent de culpa celeilalte. Ori, în aceste condiţii, în mod judicios prima instanţă, a constatat că nu există nici un impediment legal ori contractual care să determine inadmisibilitatea acţiunii.

În mod similar, şi excepţia lipsei de interes a fost corect respinsă atâta timp cât reclamantul, parte în contractul de concesiune, era îndreptăţit să solicite rezilierea acestuia pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate de concesionar, justificând astfel un interes legitim, serios, născut şi actual, iar folosul material urmărit se concretizează în redobândirea folosinţei imobilului-teren ce a făcut obiectul contractului de concesiune.

Relativ la motivul de nelegalitate constând în greşita aplicare a prevederilor Legii 219/1998 precum şi a normelor de aplicare a Legii 219/1998 aprobate prin HG 216/1999, dat fiind faptul că această lege a fost abrogată expres prin prevederile OUG 34/2006, Tribunalul reţine că în mod corect judecătorului fondului a analizat obligaţiile asumate contractual de părţi prin prisma acestor dispoziţii legale. Relevante în acest sens sunt dispoziţiile art. 70 din OUG 34/2006 – „contractele de concesiune încheiate anterior intrării în vigoare a OUG 34/2006 rămân suspuse reglementărilor în vigoare la data încheierii lor”, care se interpretează în sensul că reglementările în vigoare la data încheierii contractului se aplică acestuia în tot ce priveşte drepturile şi obligaţiile părţilor, condiţiile de valabilitate de fond şi de formă ale contractului, cauzele de încetare, etc.

Din contră, prin probele administrate în faţa instanţei de fond s-au produs dovezi pertinente şi neechivoce, în sensul că pârâta în mod culpabil nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată în ceea ce priveşte obiectivul concesiunii.

În ce priveşte acţiunea în rectificarea înscrierilor de carte funciară, urmare a rezilierii contractului de concesiune, soluţia pronunţată de instanţa de fond nu suportă critici. Astfel, corespunzător cadrului procesual în care este promovată, acţiunea în rectificare poate avea caracter principal sau accesoriu. În speţă, cererea de rectificare a înscrierilor de carte funciară s-a grefat pe acţiunea principală având ca obiect rezilierea contractului de concesiune în temeiul căruia s-a făcut înscrierea, situaţie în care nu era necesar ca în prealabil să existe o hotărâre judecătorească în sensul celor prevăzute de art. 34 din Legea 7/1996.

Domenii speta

Spete similare