Contestaţie Legea nr.10/2001

Contestaţie Legea nr.10/2001

Prin Decizia nr. 456 pronunţată de ÎCCJ în  Dosar nr. 304/43/2010*  au fost admise recursurile declarate de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi SC C SA, a fost modificată în parte Decizia 9/A din data de 13 Martie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş în sensul că au fost respinse ca neîntemeiate cererile privind constatarea nulităţii absolută a procesului-verbal de predare-primire nr. 310/1993, încheiat între pârâtele SC CH SA şi SC I SA, prin care imobilul în litigiu a fost adus ca aport în natură de către pârâta SC CH SA în patrimoniul pârâtei SC I SA şi a nulitatăţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. HR 16/23.04.1999 şi a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. HR 21/13.07.2000.

Instanţa de control judiciar a reţinut că prin Decizia 9/A din data de 13 Martie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi excepţia lipsei de interes a reclamanţilor SA şi SC, domiciliat privind capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de privatizare a pârâtei SC CH SA, excepţii invocate de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti.

S-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii SA şi SC în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, Primăria municipiului Odorheiu-Secuiesc, SC CH SA şi SC I SA,  şi în consecinţă;

 S-a constatat nulitatea absolută a procesului-verbal de predare-primire nr. 310/1993, încheiat între pârâtele SC CH SA şi SC I SA, prin care imobilul în litigiu a fost adus ca aport în natură de către pârâta SC CH SA în patrimoniul pârâtei SC I SA.

S-a constatat absolută a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. HR 16/23.04.1999 şi a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. HR 21/13.07.2000.

 S-a dispune restituirea în natură în favoarea reclamanţilor a imobilului cu teren aferent în suprafaţă de 1.388 mp, evidenţiat în patrimoniul SC I SA.

 S-a dispune radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al Statului Român asupra acestui imobil şi intabularea dreptului de proprietate al reclamanţilor în CF sus-menţionat, asupra imobilului în litigiu.

La pronunţarea acestei hotărâri s-a avut în vedere că prin notificarea nr. 364/N/28.03.2001 întocmită în baza Legii nr. 10/2001, reclamanţii au solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu – casă de locuit.  Reclamanţii au înaintat notificări cu acelaşi conţinut la SC I SA, Primar şi AVAS.

Anterior, în anul 1994 reclamanţii au promovat o acţiune în revendicarea imobilului, acţiune admisă iniţial, de Judecătoria Odorheiu Secuiesc, prin sentinţa civilă nr. 1866/16.12.1994, dar respinsă ulterior prin decizia civilă nr. 440/R/1998 pronunţată de Curtea de Apel Tg. Mureş.

După apariţia Legii nr. 112/1995, reclamanţii s-au adresat Comisiei Judeţene pentru aplicarea acestei legi, dar prin Hotărârea nr. 599 din 23.11.2000, s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului.

Prin actele depuse la dosarul de fond s-a probat că reclamanţii sunt moştenitorii foştilor proprietari tabulari ai imobilului sus-menţionat, imobil care a trecut în proprietatea Statului în baza Decretului nr. 92/1950.

După naţionalizare şi până în anul 1978 imobilul s-a aflat în administrarea Ministerului de Interne, care, prin Ordinul nr. 1473/30.10.1978 l-a transmis în administrarea Comitetului Executiv al Consiliului Popular Judeţean Harghita, care, la rândul lui, prin Decizia nr. 81/12.03.1979 l-a transmis în administrarea ICMS Harghita, predecesoarea SC CH SA.

Această din urmă societate s-a înfiinţat în urma reorganizării ca societate comercială conform Legii nr. 15/1990. În baza art. 20 din această lege, SC CH SA a devenit proprietara bunurilor aflate în patrimoniul său, inclusiv asupra celor care formează obiectul prezentului litigiu. Ulterior SC CH SA a adus aceste imobile aport, la înfiinţarea SC I SA, preluarea efectivă a imobilelor a avut loc în anul 1993, aşa cum rezultă din procesul-verbal întocmit în acest sens.

În anul 1999 atât SC CH SA  cât şi SC I SA s-au privatizat, privatizarea societăţilor comerciale s-a realizat prin transferul dreptului de proprietate asupra acţiunilor sau părţilor sociale aparţinând statului, iar nu asupra bunurilor, inclusiv a imobilelor aflate în patrimoniul lor.

Din cronologia demersurilor juridice efectuate de reclamanţi cu privire la acest imobil, rezultă că la data încheierii actelor a căror nulitate absolută se solicită, bunul era revendicat în justiţie de către reclamanţi, fiind un „bun litigios”, astfel că pârâtele nu au dobândit legal dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Potrivit datelor de carte funciară, imobilul în litigiu a fost proprietatea soţilor SF şi SM, părinţii reclamanţilor. Din adresa nr. 86164 din 27 mai 1994, eliberată de Filiala Harghita a Arhivelor Statului rezultă că imobilul a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950 de la tatăl reclamanţilor, pe motiv că acesta deţinea în proprietate un număr total de 19 apartamente în imobilul revendicat şi în alte trei imobile.

Reglementarea pe care o consacră art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998 porneşte de la constatarea că, în lumina principiilor juridice unanim cunoscute, categoria de bunuri la care se referă articolul menţionat aparţine în proprietate Statului, numai dacă aceste bunuri au fost dobândite cu respectarea condiţiilor enunţate de textul menţionat. În caz contrar, în situaţia imobilelor preluate de stat fără respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost legal desfiinţat, iar statul nu a devenit un adevărat proprietar.

În anul 1950, când imobilul a fost naţionalizat, era în vigoare Constituţia din 1948 care, în art. 8 prevedea că proprietatea particulară şi dreptul de moştenire erau garantate, iar proprietatea particulară agonisită prin muncă şi economisire se bucura de protecţie specială.

Nu se poate afirma cu succes că Decretul nr. 92/1950 a constituit un mijloc legal de dobândire de către stat a proprietăţii imobilului, cât timp din interpretarea prevederilor art. 480 Cod civil rezultă că proprietatea este dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele şi de a dispune de el, iar potrivit art. 481 din acelaşi cod, nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.

Contrar celor reţinute anterior de instanţele de judecată care au judecat prezenta cauză în diverse faze procesuale (primă instanţă, apel, rejudecare după casare etc.), Curtea a apreciat că trecerea bunului imobil în proprietatea statului s-a făcut cu încălcarea prevederilor legal amintite, conferind un caracter abuziv măsurii de naţionalizare, astfel că titlul statului emis cu încălcarea legii nu poate fi considerat valabil. Dispoziţiile legale citate mai sus, în vigoare la data naţionalizării, garantau proprietatea particulară agonisită prin muncă şi economisire.

Potrivit art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă. Legiuitorul a dat prevalenţă bunei-credinţe a părţilor care au încheiat actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele întreprinse în cadrul procesului de privatizare, şi a înţeles să păstreze aceste acte încheiate cu bună-credinţă, chiar în cazul în care ele se referă ori au ca obiect bunuri preluate de stat fără titlu valabil.

Incidenţa acestui principiu este subsecventă întrunirii cumulative a două condiţii, privind eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, eroare care trebuie să fie comună şi invincibilă şi a unei condiţii privind buna-credinţă a subdobânditorului, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia.

În speţă, din examinarea actelor dosarului, a întregului şir de procese demarate de reclamanţi pentru revendicarea imobilului în litigiu, se constată că societăţile comerciale care au încheiat actele a căror nulitate absolută se solicită au cunoscut încă din anul 1994 situaţia tabulară a imobilului, faptul că statul era doar un proprietar aparent, că reclamanţii încă înainte de încheierea actelor de privatizare au înaintat în instanţă o acţiune în revendicarea imobilului şi apoi au uzat de procedurile instituite prin legile speciale, invocând o pretenţie legitimă de proprietate asupra bunului în litigiu. În pofida acestor realităţi, pârâtele au continuat procesul de privatizare, astfel că reaua-lor credinţă este evidentă.

Analizând criticile de recurs  expuse de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, şi SC C SA, ÎCCJ a conchis că dispoziţiile art. 45 al.2 din Legea 10/2001 care stabilesc că „Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă.”, nu sunt incidente cu privire la Contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. HR 16/23.04.1999 şi a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. HR 21/13.07.2000 pentru că aceste acte nu au avut ca obiect imobilul preluat de stat în temeiul Decretului 92/1950 ci cumpărarea unui număr de 4.322.710 acţiuni cu valoare nominală de 1.000 de lei

În privinţa procesului-verbal de predare-primire nr. 310/1993, încheiat între pârâtele SC CH SA şi SC I SA, prin care imobilul în litigiu a fost adus ca aport în natură de către pârâta SC CH SA în patrimoniul pârâtei SC I SA s-a reţinut că, constituirea ca aport a imobilelor construcţii a avut loc în baza contractului de societate autentificat sub nr. 5138/12.12.1992 şi a procesului verbal menţionat (310/1993).

La aceste date, reclamanţii nu au demaraseră încă un proces dintre cele care şi-au afirmat pretenţia legitimă cu privire la imobilul din litigiu. Primul proces în acest sens fiind pornit în anul 1994. Drept urmare s-a reţinut că nu a existat reaua credinţă şi în consecinţă nu există nici o altă cauză de nulitate a procesului verbal menţionat.

Domenii speta

Spete similare