Litigiu de munca

Sentinţă civilă 857 din 24.06.2014


DOSAR NR.6972/120/2013

SENTINTA NR.857/24.06.2014

Cerere de demisie întemeiată pe prevederile art. 81 alin. 8 din Codul Muncii, înregistrată de angajator şi neurmată de emiterea deciziei privind încetarea contractului individual de muncă. Suspendarea contractului individual de muncă ulterior înregistrării cererii de demisie. Nelegalitatea deciziei de suspendare. Obligarea pârâtei la emiterea deciziei  privind încetarea contractului individual de muncă prin demisieAcordarea drepturilor salariale restante şi obligarea pârâtei la virarea contribuţiilor aferente către bugetul de stat.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa sub nr.6972/24.12.2013, reclamantul D.T a chemat în judecată societatea angajatoare, solicitând  obligarea la plata salariului aferent lunii noiembrie 2013, actualizat cu rata inflaţiei; obligarea pârâtei să-i elibereze adeverinţa care să ateste activitatea desfăşurată, durata activităţii, salariul şi vechimea în muncă; să-i elibereze decizia de încetare a contractului de muncă, precum şi obligarea la plata de daune interese constând în dobânda legală aferentă drepturilor salariale neplătite şi la plata cheltuielilor de judecată.

Motivând cererea, a arătat că la data de 05.12.2013 şi-a înaintat demisia, fără termen de preaviz, conform art.81 alin.8 din Codul Muncii, că a solicitat fostului angajator eliberarea unei adeverinţe care să ateste activitatea desfăşurată, însă acesta nu i-a înmânat decizia de încetare a contractului de muncă nici până la data formulării prezentei acţiuni şi nici nu i-a achitat salariul aferent lunii noiembrie 2013.

In drept, şi-a întemeiat cererea pe prevederile Legii nr.53/2003 şi OG nr.13/2011.

A solicitat proba cu înscrisuri şi martori.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea cererii, motivat de faptul că nu a fost prezent la locul de muncă, împrejurare ce rezultă din pontajele aferente lunii noiembrie, că în prezent are contractul individual de muncă suspendat, întrucât s-a formulat plângere penală împotriva reclamantului cu mult timp înainte ca acesta să îşi înainteze demisia.

A anexat dovada înregistrării plângerii penale la Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.

Reclamantul a mai depus la dosar anexate răspunsului la întâmpinare regulamentul de organizare şi funcţionare al pârâtei, decizia Biroului executiv din 8.11.2013, răspunsul ITM Bucureşti din 29.01.2014, demisia din 5.12.2013 şi decizia de suspendare a contractului individual de muncă din data de 16.01.2014.

La această cauză s-a dispus conexarea dosarului nr.1213/120/2014 prin încheierea de şedinţă din 16.06.2014, apreciindu-se că între cauze există o strânsă legătură.

Prin cererea formulată în acest dosar reclamantul a solicitat anularea deciziei nr.31/16.01.2014 emisă de  pârâtă pe care o consideră netemeinică şi nelegală, datorită faptului că s-a dispus suspendarea contractului său de muncă începând cu luna ianuarie a anului 2014, deşi la data de 5.12.2013 a formulat cerere de încetare a contractului de muncă ca urmare a demisiei.

In drept, a invocat prevederile art.81 şi următoarele din Codul Muncii şi a anexat cererii răspunsul ITM Bucureşti nr.P16928/85439/29.01.2014, decizia nr.31/16.01.2014 şi cererea privind încetarea contractului de muncă prin demisie.

La dosarul nr.6972/120/2013 s-a mai dispus conexarea şi a dosarului nr.146/120/2014, prin care reclamantul D. T.a chemat în judecată pe aceeaşi pârâtă, solicitând obligarea acesteia la plata către bugetul de stat şi către bugetul asigurărilor sociale a contribuţiilor aferente salariului pentru luna octombrie 2013, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

In motivarea cererii a arătat că în data de 5.12.2013 şi-a înaintat demisia, că până la această dată inclusiv şi-a îndeplinit toate obligaţiile contractuale, iar pârâta avea obligaţia plăţii salariului aferent lunii noiembrie 2013, obligaţie pe care nu a îndeplinit-o nici până în prezent, că a solicitat casei de Pensii Dâmboviţa să-i comunice situaţia stagiului de cotizare la data de 07.01.2014 din care rezultă neplata  asigurărilor sociale de către pârâtă pentru luna octombrie 2013.

In drept, şi-a întemeiat cererea pe prevederile Legii nr.53/2003, Legea nr.241/2005 şi OG nr.84/2012, solicitând proba cu înscrisurile ataşate despre care a făcut menţiune în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, motivat de faptul că obligaţia de plată a contribuţiilor la bugetul de stat îi revenea însuşi reclamantului în raport de funcţia pe care a deţinut-o, că reclamantul a fost suspendat din funcţie la data de 08.11.2013, iar până la această dată era direct responsabil de virarea contribuţiilor la bugetul de stat, iar împotriva acestuia s-a formulat plângere penală, înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1 Bucureşti pentru recuperarea prejudiciului cauzat.

Reclamantul a mai depus la dosar răspuns la întâmpinare, la care a anexat mai multe înscrisuri.

In afara probelor cu înscrisuri nu au mai fost solicitate alte probe.

Examinând actele şi lucrările dosarului, tribunalul reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la pârâtă la data de 5.12.2013, reclamantul a solicitat încetarea contractului său individual de  muncă prin demisie, în baza art.81 alin.8 din legea nr.53/2003, modificată şi completată.

Pârâta nu a luat act de această demisie, iar la data de 16.01.2014, prin decizia nr.31, a dispus suspendarea contractului individual de muncă al reclamantului în baza art.52 alin.1 lit.b din Legea nr.53/2003, ca urmare a plângerii penale formulată împotriva acestui salariat şi înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.

Reclamantul s-a adresat Inspectoratului Teritorial de Muncă Bucureşti care a efectuat verificări şi a constatat că la dosarul de personal al reclamantului se regăseşte cererea sa de demisie înregistrată sub nr.616/5.12.2013, că angajatorul a făcut dovada achitării drepturilor salariale pentru lunile septembrie şi octombrie 2013, iar pentru lunile decembrie 2013 şi parţial ianuarie 2014 reclamantul figurează în foile colective de prezenţă şi în statele de salarii prezentate cu absenţe nemotivate.

Tribunalul constată că, deşi pârâta a înregistrat demisia reclamantului încă din data de 5.12.2013, nu a procedat la emiterea deciziei privind încetarea contractului individual de  muncă, contrar prevederilor art.81 alin.1 din Codul Muncii care stabilesc că demisia reprezintă actul unilateral de voinţă a salariatului care printr-o notificare scrisă comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă.

Notificarea scrisă şi neechivocă a intenţiei salariatului de a demisiona conduce cu necesitate la aprobarea demisiei de către angajator, aceasta nefiind condiţionată de acceptul angajatorului, întrucât s-ar învinge principiul libertăţii muncii prevăzut de art.41 lain.1 din Constituţia României şi respectiv art.3 alin.3 din Codul Muncii.

In speţă, reclamantul şi-a întemeiat cererea de demisie pe art.81 alin.8 din Codul Muncii, respectiv pe situaţia în care salariatul poate demisiona fără preaviz dacă angajatorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate prin contractul individual de muncă, tribunalul constatând că cererea îndeplineşte această cerinţă, întrucât pârâta nu şi-a respectat obligaţia privind acordarea drepturilor salariale pentru luna noiembrie 2013 şi nici nu a virat contribuţia de asigurări sociale pentru luna octombrie 2013, împrejurări ce rezultă din adresele ITM Bucureşti depuse la dosarul cauzei.

In situaţia în care pârâta nu ar fi fost de acord cu demisia reclamantului întemeiată pe alin.8 al art.81 din Codul Muncii, apreciind că se putea dispune încetarea contractului prin demisie numai după împlinirea unui termen de preaviz, trebuia să-i aducă la cunoştinţă salariatului această împrejurare.

Pârâta, deşi a înregistrat demisia reclamantului, a păstrat-o la dosarul de personal, iar la data de 5.01.2014 a procedat la suspendarea contractului individual de  muncă prin decizia nr.31/16.01.2014, decizie nelegală şi netemeinică, întrucât a fost emisă ulterior formulării cererii de demisie, situaţie în care nu mai exista un contract individual de muncă în derulare, astfel încât se va admite cererea privind anularea deciziei de suspendare.

In legătură cu obligarea pârâtei la plata salariului aferent lunii noiembrie 2013, tribunalul constată că şi acest capăt de cerere este întemeiat, întrucât până la data cererii de demisie 5.12.2013 reclamantului i se cuveneau drepturile salariale pentru luna noiembrie 2013 în conformitate  cu prevederile art.159 din Codul Muncii, conform căruia salariul reprezintă contraprestaţia muncii depusă de salariat în baza contractului individual de muncă, iar pentru munca prestată fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani.

De asemenea, conform art.168 din Codul Muncii, plata salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de plată, precum şi prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit, dovadă care nu a fost făcută de către pârâtă.

Va fi obligată pârâta la plata către reclamant a salariului pentru luna noiembrie 2013 cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală, conform OG nr.13/2011 în vederea acoperirii integrale a prejudiciului produs reclamantului prin neplata la termen a obligaţiei conform art.166 alin.4 din Codul Muncii, care stabileşte că întârzierea nejustificată a plăţii salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.

Este întemeiată şi cererea privind obligarea pârâtei la plata către bugetul de stat a contribuţiilor aferente salariului pentru luna octombrie 2013, această obligaţie revenindu-i pârâtei ca instituţie, în conformitate cu prevederile art.40 alin.2 lit.f din Codul Muncii, care stabilesc că angajatorul are obligaţia să plătească toate contribuţiile şi impozitele aflate în sarcina sa, precum şi să reţină şi să vireze contribuţiile şi impozitele datorate de salariaţi în condiţiile legii. Nu poate fi primită apărarea pârâtei în sensul că neîndeplinirea acestei obligaţii îi este imputabilă chiar reclamantului, care avea sarcina să vireze aceste contribuţii, deoarece obligaţia stabilită de textul de lege mai sus menţionat îi revine angajatorului care poată toată răspunderea cu privire la neîndeplinirea acestei obligaţii şi nu unei persoane.

In considerarea prevederilor art.40 alin.2 lit.h din Codul Muncii, angajatorul are şi obligaţia de a elibera la cerere toate documentele care atestă calitatea de salariat a solicitantului, astfel încât urmează a se admite şi acest capăt de cerere formulat de reclamant.

Ca parte căzută în pretenţii, tribunalul va obliga pârâta la plata către reclamant a sumei de 1860 lei reprezentând cheltuieli de judecată.