Anulare act dministrativ

Sentinţă civilă 398 din 29.01.2013


Prin sentinţa civilă nr. 398 din 29.01.2013 a Tribunalului Arad, pronunţată în dosar nr. 5792/108/2012, s-a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantă pentru anularea în tot a deciziei emisă de pârâtă şi pe cale de consecinţă obligarea acesteia să emită decizia de soluţionare a contestaţiei astfel încât să i se ofere posibilitatea atacării pe fond a acesteia în contencios administrativ şi astfel să-i fie înlăturată vătămarea cauzată de nesoluţionarea contestaţiei în termenul legal de 45 de zile, cu despăgubiri în cuantum de 0,15%/zi de întârziere aplicate la suma stabilită prin decizia de impunere şi pusă în executare de la expirarea termenului antemenţionat şi până la data emiterii deciziei în soluţionarea contestaţiei ca şi stabilirea unui termen de către instanţă pentru emiterea deciziei menţionate sub sancţiunea aplicării unor amenzi pentru întârziere şi obligarea pârâtei şi la daune morale pentru reaua sa credinţă şi culpa pe care o are vis-a-vis de nesoluţionarea contestaţiei.

S-a statuat în considerente că dispoziţiile în materie ale legii de procedură fiscală care au stat la baza emiterii deciziei atacată prin acţiunea reclamantei, respectiv art. 216 alin. 4 din OG nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală în conformitate cu care se poate suspenda soluţionarea cauzei prin decizie în condiţiile prevăzute de art. 214 din acelaşi cod ca şi art. 214 alin. 1 lit. a din cod, în conformitate cu care procedura de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă poate fi suspendată de către organul de soluţionare competent prin decizie motivată atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă; astfel fiind, în pofida susţinerilor şi criticilor elaborate pe care reclamanta le-a adus prin cererea introductivă de instanţă referitor la măsura adoptată de către pârâtă prin decizia atacată este vădit că în conformitate cu limitele investirii sale instanţa de judecată poate şi este datoare în acelaşi timp a examina numai legalitatea măsurii de suspendare a soluţionării contestaţiei formulată în procedură prealabilă şi aceasta prin prisma dispoziţiilor legale în materie şi a cerinţelor impuse de legiuitor în mod expres pentru adoptarea respectivei măsuri.

Or, lucrările dosarului demonstrează fără niciun dubiu temeinicia apărărilor formulate de către pârât prin întâmpinare, în conformitate cu care cu adresa indicată, înregistrată la Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Arad sub nr. menţionat, Activitatea de Inspecţie Fiscală a completat dosarul cauzei cu fotocopia adresei acestei din urmă instituţii din care rezultă că s-a transmis la Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Timişoara înscrisurile necesare în legătură cu sesizarea penală, întocmită pentru asociatul unic al societăţii comerciale cu răspundere limitată expres menţionată, cu precizarea că la reclamantă susnumitul deţine 90% din capitalul social şi are calitate de administrator.

Tocmai în vederea soluţionării contestaţiei reclamantei s-a solicitat direcţiei susmenţionate, prin adresă, relaţii în sensul dacă există dosar penal în cauză şi dacă există persoane cercetate penal în legătură cu aspectele consemnate în raportul de inspecţie fiscală şi decizia de impunere amintite deja pe parcursul considerentelor sentinţei, iar prin adresă, înregistrată la Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Arad, Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Timişoara a comunicat şi confirmat efectuarea cercetărilor penale faţă de persoana menţionată ca şi faţă de numitul, administrator la aceeaşi societate comercială cu răspundere limitată despre care s-a făcut vorbire mai sus, fiind prin urmare incidente situaţiile de excepţie reglementate la art. 70 alin. 2 din Codul de procedură fiscală, în conformitate cu care în situaţiile în care pentru soluţionarea cererii sunt necesare informaţii suplimentare relevante pentru luarea deciziei termenul reglementat la alin. 1 al aceluiaşi text antemenţionat şi anume de 45 de zile de la înregistrare se prelungeşte cu perioada cuprinsă între data solicitării şi data primirii informaţiilor solicitate.

În acest context, cu temei a învederat pârâta în apărările formulate prin întâmpinare că pentru a fi posibilă emiterea deciziei de suspendare a soluţionării contestaţiei motivată de existenţa unei sesizări penale trebuie ca între obligaţiile stabilite şi totodată contestate şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite să existe o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea procedurii administrative, aceasta chiar dacă fapta infracţională ar aparţine partenerilor de afaceri ale contestatorului, nefiind lipsit de importanţă a fi reamintite dispoziţiile deciziei nr. 4461 din 20.11.2007, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care instanţa supremă, pronunţându-se într-o situaţie similară, a statuat referitor la aceea că legătura strânsă dintre posibilul caracter infracţional al faptelor şi soluţionarea contestaţiei administrative a reclamantei constă în necesitatea de a determina realitatea operaţiunilor comerciale evidenţiate prin facturile emise şi înregistrate în evidenţa contabilă a contestatoarei cu efect direct asupra cuantumului obligaţiilor stabilite prin decizia de impunere atacată prin contestaţie, precum în cauza de faţă.

De altfel, în virtutea rolului activ al instanţei, în şedinţă publică s-a dispus a se face dovada nu numai a existenţei cercetărilor penale care au determinat măsura suspendării soluţionării contestaţiei, dar şi a celei privind stadiul de soluţionare a cercetărilor, depunându-se la dosar, de către pârâtă, adresa emisă de Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Timişoara prin care s-a confirmat, în completarea răspunsului iniţial, menţionat deja mai sus, că în dosar se efectuează cercetările penale faţă de persoanele arătate sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 9 alin. 1 lit. b, c şi d şi alin. 3 din Legea nr. 241/2005.

Astfel fiind şi în contextul tuturor celor evidenţiate mai sus, se impune cu necesitate concluzia că cerinţele legale impuse de către legiuitor pentru adoptarea măsurii de suspendare a procedurii de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă au fost îndeplinite la momentul emiterii deciziei atacată prin acţiunea de faţă şi în orice caz, contrar susţinerilor petentei făcute prin demersul judiciar iniţiat în faţa instanţei de contencios administrativ, aceasta nu îşi vădeşte calitatea de persoană vătămată în sensul art. 2 alin. 1 lit. a din Legea nr. 554/2004, după cum nu se pune problema nici a existenţei refuzului nejustificat de soluţionare a contestaţiei în sensul art. 2 alin. 1 lit. i din aceeaşi lege, tocmai pentru aceea că nu există nici partea pârâtei o exprimare explicită dar cu exces de putere a voinţei de a nu rezolva respectiva contestaţie în sensul în care excesul de putere a fost definit de către legiuitor la art. 2 alin. 1 lit. n din aceeaşi lege.

De altfel, este ştiut şi de necontestat că în conformitate cu art. 214 alin. 3 din OG nr. 92/2003 procedura administrativă este reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea, iar ca urmare a netemeiniciei petitului principal din acţiune vizând anularea în tot a deciziei prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei administrative apar ca fiind nefondate, ca un corolar, şi petitele subsidiare din acţiune referitoare la obligarea la emiterea deciziei de soluţionare  contestaţiei cu despăgubirile, termenul şi daunele morale cerute.