Drept civil. Daune morale şi materiale derivând din procesul penal întemeiate pe dispoziţiile art. 998-999 Cod civil. Neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Drept civil. Daune morale şi materiale derivând din procesul penal întemeiate pe dispoziţiile art. 998-999 Cod civil. Neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Dacă asupra reclamantului nu  a fost luată  nicio măsură preventivă privativă sau restrictivă de libertate, aşa cum sunt acestea strict reglementate în cuprinsul art. 136 Cod pr. penală, ci numai măsura suspendării din funcţie, nu sunt incidente – în acţiunea în despăgubiri – nici dispoziţiile art. 504 şi următoarele  cod pr. penală şi  nici  prevederile dreptului comun din materia răspunderii civile delictuale, respectiv art. 998 – 999 Cod civil.

Secţia I civilă - Decizia  civilă nr. 101/ 23 octombrie 2014

Prin cererea de chemare în judecată  înregistrată pe rolul Tribunalului Alba  sub dosar nr. 4522/107/2013 reclamantul C.M. a chemat în judecată pe  pârâtul STATUL ROMÂN - REPREZENTAT PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se dispună :

- obligarea pârâtului la plata daunelor materiale în cuantum de 125.369 lei, reprezentând cheltuieli materiale şi venituri nerealizate

- obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 450.000 lei dar şi a cheltuielilor de judecată cu prezentul proces.

Prin precizarea de acţiune înregistrată pe rolul Tribunalului Alba la data de 30.09.2013 reclamantul C.M. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Sebeş prin primar solicitând obligarea acestuia la despăgubiri  alături de pârâtul chemat iniţial în judecată.

În motivarea acţiunii reclamantul a arătat  că prin rechizitoriul întocmit de Serviciul Teritorial Alba Iulia al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, la data de 09.03.2009, în dosarul penal nr.52/P/2007, a fost trimis în judecată pentru complicitate la infracţiunea de stabilire cu intenţie, a unei valori diminuate faţă de valoarea comercială reală a bunurilor aparţinând operatorilor economici la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, comisă în cadrul acţiunii de privatizare ori de executare silită, de reorganizare sau lichidare judiciară, ori cu ocazia unei operaţiuni comerciale, ori a bunurilor aparţinând autorităţii publice sau instituţiilor publice, în cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora sau de executare silită săvârşită de cei care au atribuţii de conducere, de administrare, de gestionare, de executare silită, de reorganizare ori lichidare judiciară, prevăzut de art. 26 Cod  penal raportat la art. 10 lit. a din Legea nr.78/2000. |

Pentru asigurarea recuperării presupusei pagube produse prin infracţiunea pentru care a fost cercetat, prin ordonanţa de aplicare a sechestrului emisă la data de 02.10.2007, s-a aplicat sechestrul asigurător asupra bunurilor aparţinând reclamantului.

Având în vedere calitatea unuia dintre inculpaţii trimişi în judecată, s-a format dosarul penal nr. 2377/1/2009, pe rolul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, soluţionat prin sentinţa penală nr. 486/30.03.2011, prin care s-a dispus achitarea reclamantului în baza art.11 pct. 2 lit. a, raportat la art. 10 lit. d Cod procedură  penală, soluţie împotriva căreia s-a declarat recurs de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie –D.N.A., formându-se în acest sens, pe rolul I.C.C.J., dosarul penal nr. 5880/1/20l2, recursul fiind  respins ca nefondat, prin decizia penală nr.221/05.11.2012.

În temeiul art. 193 Cod procedură  penală reclamantul a solicitat, atât la instanţa de fond cât şi în recurs, obligarea Satului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata cheltuielilor judiciare pe  care le-a efectuat atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de cercetare judecătorească, cheltuieli pe care  le-a detaliat în anexa intitulată calculul cheltuielilor de judecată. Cu toate acestea, susţine reclamantul că  instanţa de fond a dispus ca cheltuielile efectuate de părţi să  fie recuperate pe calea unei acţiuni civile separate, respectiv  sentinţa penală rfr…, pag...

În ceea ce privesc cheltuielile materiale acestea sunt: contravaloarea deplasărilor pe ruta Alba Iulia - Bucureşti, cazarea la hotel în Bucureşti, masa, onorariu avocat şi onorariu expert asistent, venituri nerealizate.

În ceea ce priceşte modalitatea de determinare a cheltuielilor de deplasare, menţionează că deplasările la Bucureşti le-a făcut cu maşina personală, împreună cu apărătorul ales C.C.

Având în vedere faptul că reclamantul  nu are o altă  activitate, fiind expert tehnic judiciar şi expert evaluator şi persoană fizică autorizată, realizând venituri exclusiv din această activitate, susţine că a fost prejudiciat prin suspendarea sa  din activitatea de expertiză.

În ceea ce privesc daunele morale, reclamantul susţine că  prin trimiterea în judecată a avut consecinţe negative în ceea ce priveşte activitatea sa  profesională (a fost suspendat din calitatea de expert), a suferit prejudicii morale, a fost denigrat în presa locală, iar familia sa a suferit psihic datorită acestei stări de fapt.

În ceea ce priveşte acordarea daunelor morale, având în vedere că prejudiciul este nu numai condiţia răspunderii civile delictuale, dar şi măsura ei, solicită  să se constate că prejudiciul suferit este şi nepatrimonial, neputând fi evaluat în bani, însă pentru a atenua suferinţele psihice  apreciază că i se cuvin compensaţii băneşti.

La stabilirea cuantumului compensaţiilor băneşti pentru acest prejudiciu, solicită a se avea în vedere  anumite criterii, respectiv importanţa şi gravitatea prejudiciului nepatrimonial suferit, precum şi criteriul echităţii, întrucât aceste despăgubiri  nu trebuie să reprezinte o îmbogăţire nejustificată a acestuia şi nici o exploatare neîntemeiată a patrimoniului pârâtului.

Prejudiciile nepatrimoniale denumite şi daune morale sau prejudicii extrapatrimoniale sau nepecuniare, reprezintă acele consecinţe dăunătoare cu conţinut neeconomic şi care rezultă din atingerile şi încălcările drepturilor personale nepatrimoniale. Având în vedere caracterul neeconomic al acestui tip de prejudiciu, determinarea despăgubirilor cuvenite persoanei prejudiciate va viza doar efectul compensatoriu şi nu va încerca preţuirea valorii nepatrimoniale lezate, dreptul la viaţă şi sănătate fiind inestimabile şi incontestabile.

Acţiunea a fost întemeiată în drept  pe art. 998 – 999  Cod Civil şi 274 Cod procedură  civilă.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice  a depus întâmpinare  prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată în primul rând ca inadmisibilă şi în subsidiar ca neîntemeiată.

Prin sentinţa  civilă nr.586/2014 Tribunalul Alba  a respins cererea reclamantului, reţinând că asupra  reclamantului nu a fost luată nici o măsură procesuală preventivă privativă sau restrictivă de libertate, aşa cum sunt acestea reglementate, în mod strict, în cuprinsul articolului 136 Cod procedură penală, ci numai măsura suspendării din funcţia de expert tehnic judiciar şi expert evaluator în perioada 15.02.2010 – 31.12.2012, conform prevederilor art. 35 alin. 2 din O.G. nr.2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, motiv pentru care a fost analizată  acţiunea reclamantului, din perspectiva dispoziţiilor art. 998 - 999 Cod civil, nefiind  incidente în speţă dispoziţiile art.504 şi urm. Cod procedură penală.

Tribunalul a constatat, pe de o parte, că pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în condiţiile art.998 - 999 Cod civil este necesară întrunirea cumulativă a condiţiilor legale şi anume: existenţa unui prejudiciu; existenţa unei fapte ilicite; existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, aceasta este definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.

Deşi de natură a aduce prejudicii unui drept subiectiv, fapta cauzatoare nu are caracter ilicit, prin urmare nu se pune problema angajării răspunderii civile atunci când ea a fost săvârşită în îndeplinirea unei prevederi legale ori cu permisiunea legii.

De asemenea, fapta ilicită se obiectivează în anumite activităţi ale autorului său, ce reprezintă manifestarea exterioară a conştiinţei şi voinţei autorului, astfel încât, răspunderea nu poate fi angajată dacă, sub aspectul laturii subiective, fapta a fost săvârşită fără vinovăţie, sub toate aspectele sale, reţinute în art. 998 - 999 Cod civil.

Prin urmare, este necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei, adică autorul să fi avut o vină atunci când a săvârşit-o, acţionând deci cu vinovăţie. Or, în cazul de speţă, cercetarea prealabilă şi trimiterea în judecată a reclamantului nu poate constitui în sine o faptă ilicită, atâta timp cât s-a circumscris cadrului legal, nereprezentând un caz, o abatere de la normele procedural penale săvârşită cu vinovăţie în una din formele sale.

În acest sens, are relevanţă că reclamantul nu a formulat nici o sesizare disciplinară către Consiliul Superior al Magistraturii ori vreo plângere împotriva procurorului care a efectuat urmărirea penală, prin care să fi reclamat aspecte care să atragă sancţionarea disciplinară ori răspunderea penală a acestuia, de natura neglijenţei sau imprudenţei cu care ar fi acţionat în cursul urmăririi penale sau a abuzurilor de orice fel.

Faţă de aceste considerente, respectiv faţă de faptul că nu au fost evidenţiate fapte care să determine că ar fi fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează activitatea de urmărire penală, în speţă, nu a fost  reţinută comiterea cu vinovăţie a vreunei fapte cauzatoare de prejudicii, lipsa oricărei sesizări făcute de reclamant împotriva procurorului constituind implicit o recunoaştere tacită a faptului că, în cauza penală, procurorul a acţionat cu respectarea şi în limitele normelor procedural penale, nefiind vorba despre săvârşirea unei fapte ilicite cu vinovăţie.

Prin urmare, situaţiile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de codul de procedură penală, fiind vorba explicit de art. 504 din Cod procedură penală, prin această dispoziţie excluzându-se implicit orice altă posibilitate a persoanei vătămate de a solicita în orice mod şi sub orice alt temei legal acoperirea unui prejudiciu de această natură.

În consecinţă, Statul Român nu răspunde patrimonial decât pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Reglementarea legală ce stabileşte în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este art. 504 Cod procedură penală raportat la art.52 alin.(3) din Constituţia României, care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

Dispoziţiile art. 504 din Codul procedură penală nu constituie o aplicare a principiilor consacrate de art.998-999 Cod civil, această interpretare putând conduce la ideea că statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, ar avea o răspundere nelimitată şi necondiţionată, situaţie în care normele legale care reglementează răspunderea statului în alte domenii nu s-ar mai justifica din moment ce principiile consacrate de art.998-999 Cod civil ar fi general aplicabile.

Prin urmare, nu au fost  reţinute considerentele privind incidenţa prevederilor dreptului comun din materia răspunderii civile delictuale, respectiv art. 998-999 Cod civil, în condiţiile în care există dispoziţii legale exprese, aplicabile reparării pagubei materiale sau a daunei morale, în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal, respectiv art. 504-507 Cod procedură penală.

Prin încheierea de şedinţă din 13.12.2013 Tribunalul Alba a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Sebeş prin primar.

Împotriva acestei sentinţe precum şi împotriva încheierii de şedinţă din 13.12.2013 a declarat apel reclamantul care a solicitat  respingerea excepţiei lipsei  calităţii procesuale pasive a Municipiului Sebeş, iar pe fondul cauzei s-a solicitat admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 101/23.10.2014 pronunţată în dosar 4522/107/2013 Curtea de Apel Alba Iulia a respins apelul reclamantului.

În motivarea hotărârii s-a reţinut  că reclamantul şi-a întemeiat în drept acţiunea  pe dispoziţiile dreptului comun care reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv art.998 – 999 Cod civil, însă răspunderea patrimonială a statului  este reglementată expres  şi limitativ în Codul de procedură penală.

Potrivit art.96 alin.2 din Legea nr.303/2004 răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, iar potrivit aliniatului 3 al aceluiaşi articol,  cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.

Situaţiile în care persoana vătămată are dreptul la  repararea prejudiciilor  cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale sunt  explicit  stabilite  de art. 504 Cod procedură  penală  şi acestea sunt următoarele:

- potrivit dispoziţiilor art. 504 alin. 1 din Codul de procedură penală, în redactarea în vigoare la data înregistrării cauzei, orice persoana care a fost condamnata definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă ca nu a săvârşit fapta imputata ori că acea fapta nu exista;

- potrivit aliniatul al 2-lea al aceluiaşi articol, are  dreptul la repararea pagubei persoana împotriva căreia s-a luat o măsura preventiva iar ulterior a fost scoasa de sub urmărire penala sau achitata.

Ca atare, răspunderea Statului este strict circumscrisa celor doua ipoteze avute în vedere de legiuitor, respectiv arestarea, ca măsura preventiva şi condamnarea definitivă, fiind o răspundere directă cauzată de erorile judiciare săvârşite în procesele penale.

În speţă, trimiterea în judecată a reclamantului pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la stabilirea cu intenţie a unei valori diminuate faţă de valoarea comercială a unui bun, nu s-a finalizat printr-o condamnare definitivă, el fiind achitat prin sentinţa penala nr.486 din 30.03.2011 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, hotărâre confirmata ulterior si in căile de atac.

Pe parcursul urmăririi penale, nu s-a luat împotriva acestuia nici o măsura privativă de libertate sau prin care sa i se restrângă libertatea în mod nelegal. Prin urmare, dacă asupra reclamantului nu  a fost luată  nicio măsură preventivă privativă sau restrictivă de libertate, aşa cum sunt acestea strict reglementate în cuprinsul art. 136 Cod procedură  penală, ci numai măsura suspendării din funcţie, nu sunt incidente – în acţiunea în despăgubiri – nici dispoziţiile art. 504 şi următoarele  Cod pr. penală  şi  nici  prevederile dreptului comun din materia răspunderii civile delictuale, respectiv art. 998 – 999 Cod civil.

Nu poate fi luată în considerare  susţinerea potrivit căreia, chiar dacă nu sunt îndeplinite  condiţiile angajării răspunderii Statului în temeiul  codului de procedură penală (acţiunea reclamantului nici nu este întemeiată pe dispoziţiile acestui cod),  ar putea fi incidente prevederile dreptului comun din materia răspunderii civile delictuale, respectiv art. 998-999 Cod civil, în condiţiile în care exista dispoziţii legale exprese, aplicabile reparării pagubei materiale sau a daunei morale, in cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal.

Potrivit disp. art. 998 Cod civil „orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar conform art. 999 Cod civil „omul este responsabil nu numai pentru  prejudiciul  ce a cauzat  prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat din neglijenţa sau imprudenţa sa”. Din aceste prevederi legale rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale  se cer îndeplinite cumulativ, următoarele condiţii: existenţa unui prejudiciu,  existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat. Aceste  condiţii nu sunt îndeplinite cumulativ, aşa cum corect a constatat şi instanţa de fond.

Astfel, cercetarea penală  şi trimiterea în judecată a reclamantului nu poate  constitui în sine o faptă ilicită atâta timp cât s-a circumscris unui cadru legal, neprezentând  nicio  abatere de la normele  procedural penale. A interpreta  altfel situaţia de fapt ar însemna ca orice trimitere în judecată finalizată cu o soluţie de achitare  să constituie o faptă ilicită a organului  judiciar, de natură să atragă răspunderea Statului  pentru prejudiciile suferite de  reclamant în cursul procesului, ceea ce este de neacceptat.

De asemenea, doctrina în materia dreptului obligaţiilor a reţinut în unanimitate existenţa unor cauze care înlătură caracterul ilic al faptei: legitima apărare, starea de necesitate, îndeplinirea unei activităţi impuse sau permise de lege, îndeplinirea unei activităţi din ordinul  superiorului, exercitarea unui drept subiectiv  şi consimţământul victimei. Aşadar, deşi de natură a aduce prejudicii unui drept subiectiv,  fapta cauzatoare nu va avea şi caracter ilicit, prin urmare nu se poate pune problema angajării răspunderii civile atunci când ea a fost săvârşită în îndeplinirea unei prevederi legale ori cu permisiunea legii.

Astfel, nu este de ajuns să fi existat o faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci este necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei, adică autorul să fi comis fapta cu vinovăţie.

În consecinţă,  nu poate fi vorba  de incidenţa art.998-999 Cod civil, aplicabile fiind exclusiv art. 504 Cod procedură penală şi art.96 din Legea nr.303/2004, iar pe de altă parte, aspectele prezentate se înscriu între cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei în general şi între împrejurările care înlătură vinovăţia, ca element constitutiv al răspunderii  civile delictuale, în special.

Pentru considerentele expuse mai sus, acţiunea reclamantului s-a apreciat a fi  nefondată şi pentru că nu se mai pot face discuţii nici asupra cuantumului daunelor morale solicitate paratului Statul Român atâta vreme cât reclamantul nu se afla în una din situaţiile expres reglementate de lege care să-i confere calitatea de victima a unei erori judiciare, săvârşită într-un proces penal.

Domenii speta

Spete similare