Loviri şi alte violenţe

Prin sentinţa penală nr. 47 din 30 ianuarie 2014, pronunţată în dosarul nr. 7975/108/2013 – Tribunalul Arad, în baza art. 11 pct.2 lit. a raportat la art. 10 lit. d cod procedură penală, achită pe inculpatul M.D.F., pentru infracţiunea prevăzută de art. 180 alin.2 Cod penal.

Respinge acţiunea civilă formulată de partea vătămată P.A.M..

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, inculpatul M.D.F. a cunoscut-o partea vătămată P.A.M., cu care s-a raliat în concubinaj, relaţia lor încetând la începutul anului 2012.

După despărţirea celor doi, partea vătămată a încercat în mod insistent să refacă legătura cu inculpatul, fapt pentru care l-a sunat insistent o perioadă de timp sau se ducea la sala de sport unde inculpatul făcea antrenamente.

Din declaraţiile martorului P.I.G. rezultă că partea vătămată, după despărţirea de inculpat, a avut de mai multe ori ieşiri verbale violente la adresa acestuia.

Pe fondul tensiunilor existente între cei doi, în seara de 26.09.2012, inculpatul s-a întâlnit întâmplător cu partea vătămată P.A.M., pe Calea Aurel Vlaicu din Arad, în zona blocului X42, partea vătămată fiind însoţită de fiul său P.M. în vârstă de 5 ani.

Potrivit declaraţiilor inculpatului, dar şi a martorilor P.I.G. şi S.E.A., între cei doi a izbucnit o ceartă, motivul fiind despărţirea ce intervenise între ei, partea vătămată fiind afectată de acest lucru.

Pe fondul discuţiilor aprinse, între cei doi au apărut şi îmbrânceli pe fondul cărora partea vătămată a căzut.

Conform certificatului medico legal, partea vătămată a suferit în acele împrejurări leziuni la nivelul braţelor şi în regiunea lombară şi coapsa stânga.

Din declaraţiile ambilor martori oculari rezultă, în interpretări diferite, faptul că partea vătămată a fost cea care a exercitat primele acte de violenţă, astfel martora S.E. a declarat că a văzut cum partea vătămată a ridicat braţele spre inculpat, deşi acesta nu făcuse vreun gest violent iar martorul P.I. a declarat că a văzut cum partea vătămată trăgea de cămaşa inculpatului fără ca acesta anterior să o agreseze pe aceasta.

Din acest moment declaraţiilor celor doi martori diferă, fiecare dintre ei declarând că au văzut clar cele întâmplate.

Potrivit martorei S.E., după ce partea vătămată ar fi avut acea reacţie de ridicarea a braţelor spre inculpat, acesta a împins-o pe partea vătămată, aceasta dezechilibrându-se şi căzând pe trotuar. Martora mai declară că după ce partea vătămată a căzut, inculpatul ar fi lovit-o cu piciorul în zona coapsei, după care acesta a plecat cu autoturismul său, partea vătămată rămânând pe bancă în timp ce copilul său plângea.

Potrivit declaraţiilor martorului P.I., după ce partea vătămată a tras de cămaşa inculpatului, acesta a reuşit să scape iar apoi s-a urcat în autoturismul său, intenţionând să plece, dar partea vătămată s-a agăţat cu ambele mâini de oglinda din partea dreaptă a autoturismului.

Din declaraţiile aceluiaşi martor mai rezultă că inculpatul a coborât din autoturism şi a prins braţele părţii vătămate pentru a le desprinde de pe oglinda autoturismului, după care a împins-o pe partea vătămată spre trotuar pentru a putea pleca cu autoturismul. În timp ce se deplasau spre trotuar, partea vătămată s-a împiedicat şi a căzut iar inculpatul a ajutat-o să se ridice după care a aşezat-o pe o bancă după care a plecat.

Nefiind alţi martori oculari, pentru a stabili starea de fapt reală, se impune ca declaraţiile celor doi să fie coroborate cu alte mijloace de probă, neafectate de subiectivism, singurul mijloc de probă fiind în aprecierea instanţei, certificatul medico legal.

Din analiza acestuia, instanţa apreciază că oricare dintre variantele prezentate de martori poate fi susţinută, dar prin coroborarea acestora cu leziunile descrise, se pare că varianta martorului P.I.. ar putea fi mai aproape de adevăr în ceea ce priveşte mecanismul producerii leziunilor.

Astfel, martora S.E. a relatat că partea vătămată ar fi căzut din împingere, după care inculpatul ar fi lovit-o cu piciorul.

Această descriere nu se coroborează cu certificatul medico-legal din care rezultă existenţa leziunilor la nivelul ambelor braţe ale părţii vătămate. Aceste leziuni confirmă susţinerile martorului P.I. din care rezultă că inculpatul ar fi prins-o pe partea vătămată de ambele mâini cu scopul de a le desface de pe oglindă.

Potrivit art.52 din vechiul C.proc.pen., în vigoare la data comiterii faptei „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă”, iar potrivit art.66 C.proc.pen. inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia. Fiind o prezumţie relativă, prezumţia de nevinovăţie poate fi răsturnată prin dovedirea vinovăţiei în cursul procesului penal; în cazul în care există probe de vinovăţie, inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.

În dispoziţiile art. 4 din Codul de procedură penală actual, se prevede că „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă” iar în alineatul 2 se prevede că „După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.”

Aceste aspecte se interpretează în sensul că răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie poate fi făcută numai prin probe certe de vinovăţie. Când, urmare a administrării tuturor probelor necesare soluţionării cauzei, se ajunge la îndoială asupra vinovăţiei, prezumţia de nevinovăţie, nu este înlăturată, căci orice îndoială este în favoarea inculpatului.

Analizând starea de fapt reţinută din probatoriul enunţat, instanţa apreciază că în ceea ce-l priveşte pe inculpatul M.D.F., prezumţia de nevinovăţie nu a fost răsturnată şi în consecinţă urmează să dea eficienţă principiului „in dubio pro reo”

Potrivit acestor considerente, instanţa, în baza art. 11 pct.2 lit. a raportat la art. 10 lit. d cod procedură penală, va achita pe inculpatul M.D.F., pentru infracţiunea de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 180 alin.2 Cod penal, reţinând că din probatoriul administrat nu rezultă intenţia acestuia de a lovi partea vătămată sau de a exercita violenţe asupra acesteia.

Având în vedere soluţia adoptată în latura penală a cauzei, instanţa apreciază că inculpatul nu poate fi obligat la despăgubiri civile, fapt pentru care va respinge pretenţiile civile în sumă de 10.000 euro solicitate de parte vătămată pentru fiul său minor.

Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad şi partea civilă P.A.M..

În motivarea apelului, Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad a arătat că instanţa de judecată printr-o incompletă şi injustă apreciere a materialului probator a stabilit o situaţie de fapt neconformă cu adevărul când a conchis că inculpatul prin acţiunile sale nu a intenţionat să lovească sau să execute acte de violenţe asupra victimei.

Prin memoriul depus la data de 18.03.2014 partea civilă P.A.M. a solicitat casarea sentinţei şi condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii pentru fapta comisă şi obligarea acestuia la plata sumei de 10.000 euro cu titlu de daune morale.

În motivarea apelului formulat partea civilă a arătat faptul că în dovedirea vinovăţiei inculpatului au fost administrate mai multe probe care coroborate ar fi trebuit să ducă la concluzia existenţei faptei de natură penală comisă cu vinovăţie de către inculpat şi implicit la condamnarea acestuia.

De asemenea se arată faptul că în cuprinsul certificatului medico-legal sunt descrise mai multe leziuni care nu ar fi putut apărea în urma unei căzături ci doar în urma unei lovituri provocată de către inculpat, iar instanţa de judecată în motivarea dată s-a limitat doar la două probe administrate fără a înlătura motivat celelalte probe.

Prin decizia penală nr. 393/A din 5 mai 2014 – Curtea de Apel Timişoara, în baza art. 421 alin.1 pct.2 lit.a Cod procedură penală admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad şi partea civilă P.A.M. împotriva sentinţei penale nr. 47 din 30 ianuarie 2014 a Tribunalului Arad, pe care o desfiinţează şi rejudecând, în baza art. 80 Cod penal dispune renunţarea la aplicarea pedepsei faţă de infractorul M.D.F. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 180 alin.2  Cod penal anterior.

În baza art. 81 Cod penal instanţa aplică infractorului un avertisment. Menţine în rest dispoziţiile sentinţei atacate.

Analizând sentinţa penală apelată prin prisma motivelor de apel invocate cât şi din oficiu, instanţa de apel a constatat apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad şi partea civilă ca fiind întemeiate în parte urmând a le admite pentru următoarele considerente:

Astfel cum a reţinut şi prima instanţă, între partea vătămată şi inculpat a existat o relaţie de concubinaj, aceasta încetând la începutul anului 2012. După despărţirea celor doi, părţile au încercat să refacă legătura însă fără a se putea stabili care dintre acestea nu a mai dorit continuarea relaţiei, fiecare dintre părţi afirmând că cealaltă parte dorea continuarea relaţiei în mod insistent, fără a putea produce probe în acest sens.

Cu toate acestea, instanţa a putut reţine că între părţi au existat o serie de tensiuni, acestea fiind manifestate în mod evident în seara de 26.09.2012, dată la care inculpatul s-a întâlnit întâmplător cu partea vătămată P.A.M. pe Calea Aurel Vlaicu din Arad, în zona blocului X42, partea vătămată fiind însoţită de fiul acesteia minor în vârstă de 5 ani.

Astfel cum a reţinut şi prima instanţă atât din declaraţiile inculpatului şi a martorilor P.I.G. şi Ş.E,A, între inculpat şi partea vătămată a izbucnit o ceartă motivul fiind despărţirea ce intervenise între ei. Această discuţie aprinsă purtată între părţi a degenerat, părţile ajungând la îmbrânceli.

Conform certificatului medico-legal aflat la fila 23 dosar u.p., partea vătămată a suferit leziuni la nivelul braţului drept, la mâna dreaptă, la braţul stâng, pe coapsa stângă şi în zona lombară, leziuni ce au necesitat un număr de 2-3 zile îngrijiri medicale pentru vindecare.

Chiar dacă prima instanţă nu a putut stabili cu certitudine, date fiind variantele diferite relatate de către părţi şi de către martorii propuşi de aceştia, a modului concret în care s-au derulat faptele între partea vătămată şi inculpat, Curtea coroborând probatoriului administrat în cauză reţine că în oricare dintre cele două variante a existat un contact fizic între inculpat şi partea vătămată.

Mai mult decât atât, Curtea reţine ca fiind plauzibilă varianta relatată de către inculpat şi martorul propus de acesta (P.I.G.) respectiv aceea că partea vătămată s-ar fi agăţat cu mâinile de oglinda retrovizoare a autoturismului inculpatului, iar acesta pentru a putea pleca a prins braţele părţii vătămate pentru a le desprinde de pe oglindă, după care a împins-o pe partea vătămată spre trotuar.

Acest lucru se poate deduce cu uşurinţă nu doar din declaraţia inculpatului şi a martorului P.I. ci şi din cuprinsul certificatului medico-legal unde sunt descrise leziunile prezentate de către partea vătămată, şi unde sunt arătate la primele trei poziţii faptul că aceasta prezenta mai multe echimoze de culoare palid verde-galben-brună de diferite dimensiuni la nivelul braţului drept al mâinii drepte şi al braţului stâng.

Aceste leziuni astfel cum au fost ele descrise au putut fi produse de către inculpat în momentul în care a încercat să desprindă braţele părţii vătămate de pe oglinda autoturismului.

În varianta în care am da crezare în întregime declaraţiei martorei Ş. E., respectiv faptul că inculpatul doar a împins-o pe partea vătămată iar aceasta s-a dezechilibrat şi a căzut pe trotuar, fiind lovită în continuare de bărbat cu un picior, nu ar putea fi justificate, multiplele leziuni pe care partea vătămată le-a avut la nivelul braţelor.

Mai mult decât atât, Curtea a reţinut faptul că martora Ş.E. nu a putut vedea în întregime succesiunea în timp a evenimentelor, aceasta relatând totuşi în faţa instanţei că nu a văzut pe inculpat şi pe partea vătămată coborând dintr-o maşină şi că a văzut într-adevăr uşa deschisă a maşinii, ceea ce duce la concluzia că este posibil ca inculpatul să fi coborât din maşină şi să fi prins pe partea vătămată de mâini pentru a o desprinde de oglinda retrovizoare şi a o îndepărta de maşină prin împingere astfel încât în urma dezechilibrării partea vătămată să fi căzut pe trotuar.

Referitor la leziunile descrise la punctul 4 şi 5 din certificatul medico-legal, Curtea a reţinut faptul că acestea ar fi putut fi produse ca urmare a dezechilibrării şi căderii pe trotuar a părţii vătămate, însă certificatul medico-legal emis trebuie coroborat şi cu declaraţiile martorilor audiaţi în cauză precum şi ale părţii vătămate şi ale inculpatului.

În acest sens Curtea apreciază că în speţă nu se poate vorbi despre aplicarea principiului „in dubio pro reo” cu privire la întreaga activitate desfăşurată de către inculpat ci eventual numai cu privire la aplicarea de către inculpat a unei lovituri de picior părţii vătămate după aceasta se afla căzută pe trotuar.

Astfel cum mai sus am reţinut mecanismul de producere a leziunilor descrise la punctul 4 şi 5 din certificatul medico-legal putea fi produs şi numai ca urmare a dezechilibrării şi căderii victimei pe trotuar.

Cum victima a fost împinsă de către inculpat după care partea vătămată s-a dezechilibrat şi a căzut pe trotuar se poate reţine faptul că inculpatul a prevăzut posibilitatea unor leziuni ca urmare a căderii victimei, şi a acceptat producerea acestor leziuni.

Având în vedere funcţia deţinută de către inculpat în cadrul IPJ Arad precum şi faptul că acesta are nu doar pregătire militară (a urmat cursurile Şcolii de Subofiţeri de Poliţie Nicolae Golescu din Slatina, fila 12 dosar primă instanţă), ci este şi membru al lotului naţional de Karate KYOKUSHIN, instanţa apreciază că inculpatul ar fi avut posibilitatea îndepărtării părţii vătămate de lângă maşină şi fără a-i provoca acesteia leziuni, sau în orice caz, leziuni mult mai mici atât ca şi număr cât şi ca şi gravitate.

Posibila surescitare a inculpatului a făcut ca acesta să acţioneze disproporţional şi folosindu-se atât de calităţile sale fizice cât şi de cunoştinţele sale dobândite de-a lungul timpului, şi să cauzeze părţii vătămate multiple leziuni prin prevederea rezultatului faptei sale şi chiar dacă nu l-a urmărit a acceptat posibilitatea producerii lui.

Între activitatea ilicită a inculpatului, aceea de prindere a părţii vătămate de mâini şi împingerea acesteia şi leziunile cauzate există un raport de cauzalitate de la cauză la efect, astfel că în speţă instanţa apreciază că între-adevăr se regăsesc întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de lovire sau alte violenţe.

Cu toate acestea, instanţa având în vedere întrunite dispoziţiile art. 80 din actualul cod penal urmează a dispune renunţarea la aplicarea pedepsei faţă de inculpat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 80 C.p.” Instanţa poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă sunt întrunite următoarele condiţii:

a) infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura şi întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a fost comisă, motivul şi scopul urmărit;

b) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia.

Nu se poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă:

a) infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) şi lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;

b) faţă de acelaşi infractor s-a mai dispus renunţarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anteriori datei comiterii infracţiunii pentru care este judecat;

c) infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor;

d) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 5 ani.”

Astfel cum este relatat acest articol instanţa trebuie a efectua cercetări pentru a stabili dacă se regăsesc a fi îndeplinite condiţiile cu privire la fapta săvârşită, la făptuitor precum şi dacă convingerea instanţei este aceea că infractorul se poate îndrepta şi fără aplicarea unei pedepse.

În acest sens instanţa constată faptul că fapta comisă de către inculpat are o gravitate redusă având în vedere atât natura infracţiunii, întinderea urmărilor produse (fiind necesare un număr de 2-3 zile îngrijiri medicale pentru refacerea victimei), mijloacele folosite de acesta (inculpatul s-a folosit de forţa fizică precum şi de cunoştinţele sale dobândite atât în mediul şcolar cât şi sportiv), modul şi împrejurările comiterii faptei precum şi motivul şi scopul urmărit.

Curtea apreciază că într-adevăr fapta a fost comisă în urma escaladării unui conflict spontan ce a avut loc între părţi ca urmare a diverselor discuţii purtate de acestea în urma ruperii unei relaţii de concubinaj, iar inculpatul a urmărit doar îndepărtarea părţii vătămate de maşină pentru a putea părăsi locul respectiv, trecând la efectuarea faptei numai în urma prinderii părţii vătămate cu braţele de oglinda retrovizoare a maşinii.

În cadrul condiţiilor referitoare la inculpat Curtea a reţinut faptul că acesta chiar dacă nu a recunoscut în mod direct, a făcut o recunoaştere indirectă a faptei comise, făcând însă aprecieri eronate asupra intensităţii activităţii sale şi asupra intenţiei cu care a acţionat, însă acestea au putut surveni ca urmare a faptului că între părţi au avut loc mai multe discuţii contradictorii care au culminat în cele din urmă cu activitatea infracţională comisă de către inculpat, activitate care însă s-a produs spontan şi nu a fost premeditată.

Referitor la posibilităţile de îndreptare ale inculpatului, instanţa are în vedere atât pregătirea şcolară şi instruirea acestuia sportivă, precum şi starea materială a acestuia care îi permite să trăiască fără a apela la expediente pentru procurarea celor necesare lui, astfel încât există premizele concrete că persoana condamnată înţelege constrângerea pedepsei chiar şi fără executarea ei concretă, nemaifiind necesară aplicarea şi executarea pedepsei corespunzătoare faptei comise.

Având în vedere cele mai sus reţinute, instanţa apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei inculpatului, acestuia prin aplicarea unei pedepse putându-i-se înrăutăţi situaţia prin consecinţele pe care le-ar avea asupra sa atât sancţiunea aplicată cât şi eventuala perioadă de detenţie.

Constatând faptul că în speţă nu sunt regăsite niciuna dintre condiţiile negative prevăzute de art. 80 alin. 2 C.p., instanţa urmează ca ţinând cont de dispoziţiile art. 81 C.p. să aplice inculpatului sancţiunea avertismentului.

Referitor la plata despăgubirilor civile solicitate de către partea vătămată atât prin constituirea de parte civilă cât şi prin susţinerile orale în cadrul apelului instanţa apreciază faptul că inculpata a primit o satisfacţie morală tocmai prin decizia Curţii de Apel care a recunoscut comiterea faptei de către inculpat şi a aplicat acestuia o sancţiune.

Cu privire la daunele morale solicitate, Curtea apreciază că într-adevăr că în speţă nu se impune acordarea de astfel de daune atâta timp cât reacţia violentă a inculpatului a fost determinată de atitudinea părţii vătămate, care nu doar că a provocat şi întreţinut discuţia contradictorie cu inculpatul ci a încercat să-l determine pe acesta din urmă să rămână pentru a continua discuţia, prin prinderea cu mâinile de oglinda retrovizoare a maşinii inculpatului.

Prin acordarea de daune morale instanţa apreciază că în speţă s-ar produce o îmbogăţire fără justă temei a părţii vătămate în urma incidentului, cunoscut fiind faptul că atât literatura juridică cât şi practica de specialitate sunt unanime în a aprecia faptul că nimănui nu îi este permis a obţine satisfacţii morale în urma invocării propriei culpe.

Apreciind că situaţia tensionată a fost întreţinută şi nu doar provocată de către partea vătămată care aflându-se în locaţia respectivă împreună cu fiul său minor avea nu doar posibilitatea ci şi obligaţia de a încerca să nu poarte discuţii contradictorii cu inculpatul şi să încerce să părăsească cât mai repede locul respectiv fără a expune pe fiul său minor la discuţii şi evenimente ce ar putea marca negativ dezvoltarea psiho-fizică a acestuia.

Domenii speta

Spete similare