Partaj bunuri comune

Prin decizia civilă nr. 230/18.07.2014, tribunalul a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă GGM.

Pentru a pronunţa această hotărâre tribunalul a reţinut că, prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei A la data de 15.05.2012 sub numărul 4046/740/2012, reclamantul PFI a chemat în judecată pe pârâta GGM solicitând instanţei ca prin hotărârea ce  va pronunţa să dispună partajul bunului comun deţinut de părţi în cote de ½, constând în  imobilul apartament situat în A, str. D, bl. 591, sc. C, et. 1, ap. 46, judeţul T.

În motivare, reclamantul a arătat  că în perioada 1991 – 1995 a fost căsătorit cu pârâta, iar în anul 1993 a dobândit împreună cu aceasta apartamentul indicat mai sus cu cote de contribuţie de ½ , dar până în prezent nu s-a realizat partajul întrucât a aşteptat finalizarea studiilor copiilor.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 673 ind. 1-14 C. proc. civ. .

În susţinere, au fost ataşate cererii înscrisuri, în copie.

La data de 21.02.2013, pârâta a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat ca instanţa să stabilească că în masa bunurilor comune realizate de ea şi reclamant, alături de apartamentul din A, sunt cuprinse şi bunurile imobile şi mobile, rămase în posesia reclamantului şi primite de acesta prin tranzacţia încheiată de părţi în cadrul dosarului civil nr. 1359/1995 al Judecătoriei A; totodată, s-a solicitat să fie împărţite bunurile comune prin atribuirea în natură, în concordanţă cu aceeaşi înţelegere făcută de părţi.

În fapt, pârâta-reclamantă şi-a motivat cererea arătând că în anul 1994 s-a separat definitiv de pârâtul-reclamant, iar în anul 1994 s-a pronunţat divorţul. Din căsătorie au rezultat două fete, care, fiind minore la acea vreme, i-au fost încredinţate, tatăl lor (sn. reclamantul-pârât) fiind obligat la plata unei pensii de întreţinere.

Pârâta-reclamantă a precizat că iniţial, a mai existat o acţiune de partaj bunuri comune, finalizată cu o tranzacţie în urma căreia reclamantului-pârât i-au revenit un imobil, un autoturism şi toate bunurile mobile, însă prima hotărâre de partaj fost desfiinţată.  În fapt, situaţia dintre părţi a rămas oricum aceeaşi, respectiv pârâta-reclamantă a rămas cu apartamentul, maşina de spălat „Automatica”, aragaz cu butelie, boiler, iar reclamantul-pârât cu toate celelalte bunuri comune, inclusiv casa din comuna M, judeţul T.

Bunurile pe care pârâta a solicitat să fie introduse în masa de împărţit alături de imobilul apartament şi care au rămas în posesia reclamantului sunt o casă de locuit compusă din două camere şi dependinţe, la care au fost aduse multiple îmbunătăţiri, situată în comuna M, judeţul T şi curtea aferentă acesteia în suprafaţă de 1000 mp având ca vecini la R – FR, la A – Drum comunal, la MN – fost teren CAP; această casă a fost refăcută aproape complet în timpul căsătoriei, s-a edificat gard, săpat fântână, amenajat grădină (s-au plantat 4000-500 fire trandafiri şi 50-60 de pomi),  covor persan grena cu negru, congelator; două butelii (din care una rusească),  2 galerii,  masă bucătărie şi 6 scaune,  tv color „Prafex”,  aparat video,  3 oale Kukta, 3 lustre, aspirator „Rino”, un candelabru, lambriuri din lemn, autoturism marca „Wartburg”.

Pârâta-reclamantă a solicitat ca bunurile să fie împărţite în cote de ½ fiecare, iar în ceea ce priveşte lotizarea, a considerat că tranzacţia încheiată în dosarul nr. 1359/1995 îşi păstrează valabilitatea, fiind un acord de voinţă încheiat în faţa instanţei, pe care reclamantul-pârât nu l-a contestat niciodată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 119 şi următ. C. proc. civ. anterior.În susţinere, a pârâta-reclamantă a depus la dosarul cauzei, în copie, sentinţa civilă nr. 2799 din 05.08.1997 a Judecătoriei A, Încheierea nr. 235 din 29.01.1998 şi decizia civilă nr. 235/13.02.1998 a Tribunalului Teleorman.

La data de 04.04.2013, pârâta-reclamantă a depus o cerere precizatoare, arătând că nu este de acord cu valoarea de 90000 ei pe care reclamantul a dat-o apartamentului din A. A mai arătat că valoarea îmbunătăţirilor aduse de ea apartamentului este de 12000 lei, însă cuantumul real urmează a fi stabilit prin expertiză şi  evaluat bunurile comune mobile rămase în posesia reclamantului la suma totală de 10000 lei.

Reclamantul-pârât a formulat întâmpinare la cererea reconvenţională, solicitând respingerea ca nefondată,  menţionând că tranzacţia din 1996 a fost făcută în frauda creditorului BS prin sentinţa nr. 2799/1997 tranzacţia  fiind anulată, soluţie menţinută prin decizia 235/1998, astfel că orice susţineri privind legalitatea tranzacţiei încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti anterior menţionate. În condiţiile în care pârâta doreşte şi împărţirea altor bunuri, urmează să dovedească existenţa acestora în patrimoniul comun, dar aceste bunuri nu mai există în prezent; aspectul că sunt indicate în practicaua sentinţei nr. 1748/1999 este irelevant în prezenta cauză, întrucât prin această sentinţă s-a respins cererea de partaj, aşa încât, în perioada 1999 – 2013 ele au rămas într-o prezumată posesie comună, în realitate inexistentă şi nedovedită.

A mai afirmat reclamantul-pârât că toate bunurile mobile au rămas în apartamentul ce face obiectul partajului şi nu cunoaşte câte din aceste bunuri mai există fizic sau ce valoare ar avea ele în prezent.

 În privinţa casei situate în comuna M şi terenului aferent, s-a susţinut că nu au fost şi nu sunt bunuri comune.

La data de 08.04.2013, prin serviciul registratură, reclamantul pârât a mai depus şi întâmpinare la cererea completatoare a cererii reconvenţionale, solicitând respingerea acesteia ca prescrisă, în principal, şi ca nefondată în subsidiar, cu motivarea că îmbunătăţirile de care aminteşte pârâta nu conferă acesteia decât un drept de creanţă asupra contravalorii acestora, drept pe care îl putea exercita în termen de 3 ani de la data realizării acestor lucrări, aşa încât dreptul la acţiune s-a prescris. Se susţine că nu există nicio îmbunătăţire adusă apartamentului în ultimii 3 ani, pârâta justificându-şi necesitatea acestor reparaţii prin degradările produse de reclamant, situând astfel temporal aceste lucrări undeva după anul 1996.

În cursul cercetării judecătoreşto a fost administrată proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriu, proba testimonială, precum şi proba cu expertiză tehnică judiciară specialitatea construcţii - raportul de expertiză tehnică întocmit de expert DT.

Reclamantul-pârât a renunţat la susţinerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al pârâtei-reclamante în solicitarea contravalorii îmbunătăţirilor aduse apartamentului.

Prin senrinţa civilă nr. 1226/03.04.2014, Judecătoria A a admis în parte acţiunea principală având ca obiect partaj bunuri comune formulate de reclamantul PFI în contradictoriu cu pârâta GGM, a admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă GGM în contradictoriu cu reclamantul-pârât PFI, a dispus ieşirea din indiviziune a părţilor atribuind pârâtei-reclamante  imobilul-apartamentul cu nr. 46,  identificat potrivit contractului de schimb autentificat sub nr. 9002/27.07.1993 de către Notariatul de Stat judeţean T, situat în mun. A, str.  D, bl. 591, sc. C, et. 1, jud. T, imobil evaluat conform raportului de expertiză tehnică întocmit de expert judiciar DT, a obligat pe pârâta-reclamantă  la plata sumei de 21 362 lei către reclamantul-pârât, cu titlu de sultă, a obligat pe reclamantul-pârât la plata sumei de 1808,8 lei către pârâta-reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată. A obligat pe reclamantul-pârât la restituirea ajutorului public judiciar acordat sub forma scutirii taxei judiciare de timbru datorate,  în valoare de 1551 lei.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin încheierea din data de 19.12.2013-filele 133-136, pronunţată în conformitate cu disp. art. 673 ind. 6 C. proc. civ., s-a admis în parte acţiunea introductivă formulată de reclamantul-pârât şi cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă, respectiv a constatat că  părţile se află în indiviziune cu cote egale de contribuţie, asupra apartamentului cu nr. 46,  identificat potrivit contractului de schimb autentificat sub nr. 9002/27.07.1993 de către Notariatul de Stat judeţean T, situat în mun. A, str.  D, bl. 591, sc. C, et. 1, jud. T. Totodată, instanţa a constatat că îmbunătăţirile aduse imobilului apartament nr. 46,  identificat potrivit contractului de schimb autentificat sub nr. 9002/27.07.1993 de către Notariatul de Stat judeţean T, situat în mun. A, str.  D, bl. 591, sc. C, et. 1, jud. T,  constând în înlocuire ferestre din lemn cu tâmplărie tip termopan, înlocuire uşă intrare cu uşă metalică, înlocuire instalaţie sanitară şi de scurgere, inclusiv montat gresie, faianţă, cadă, w.c., bideu, montat gresie, faianţă în bucătărie, înlocuire instalaţie electrică, renovare balcon, lucrări de zugrăvit, precum şi orice altă îmbunătăţire adusă imobilului în ultimii 8-10 ani, reprezintă  dreptul propriu al pârâtei-reclamante, valoarea acestora constituind dreptul său de creanţă împotriva reclamantului-pârât.

În condiţiile în care căsătoria reclamantului-pârât  cu pârâta-reclamantă, încheiată la data de 09.02.1991,  a  fost desfăcută prin sentinţa civilă nr. 1456 din data de 25.04.1995-filele 3, 4, pronunţată de Judecătoria A, înainte de intrarea în vigoare a Codului Civil (s.n. 01.10.2011), regimul comunităţii bunurilor dobândite în timpul căsătoriei este guvernat de legea în vigoare la momentul dobândirii bunurilor, respectiv art. 30  Codul familiei, o astfel de soluţie  fiind în acord cu  Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil, care la art. 33 prevede că disp. art. 340 (ref. la bunurile proprii) şi ale art. 341 din Codul Civil (2011) sunt aplicabile şi căsătoriilor în fiinţă la data intrării în vigoare a Codului Civil, ori de câte ori actul juridic sau faptul juridic în temeiul căruia a fost dobândit bunul intervine după această dată.

Având în vedere cota egală de contribuţie a părţilor la dobândirea bunurilor comune, precum şi  solicitările ambelor părţi care s-au înfăţişat la judecată personal şi/sau prin apărători,  instanţa, în considerarea probei cu înscrisuri, coroborat cu declaraţiile martorilor propuşi de pârâta-reclamantă şi, reţinând că au fost formulate propuneri de lotizare a apartamentului cu nr. 46,  identificat potrivit contractului de schimb autentificat sub nr. 9002/27.07.1993 de către Notariatul de Stat judeţean T, situat în mun. A, str.  D, bl. 591, sc. C, et. 1, jud. T, în raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză (filele 149-155) care să confirme modalitatea concretă în care a fost utilizat şi întreţinut până în prezent  acest bun imobil ce reprezintă masa partajabilă, instanţa a apreciat toate aceste aspecte drept criterii pentru ieşirea părţilor din indiviziune şi atribuirea bunurilor, în temeiul art. 673 ind. 9 C. proc. civ. .

Instanţa a reţinut  raportului de expertiză tehnică judiciară specialitatea construcţii întocmit în cauză de expert DT, prin care a  fost evaluat imobilul – apartament,  expertul realizând evaluarea în două etape: 5.1. evaluarea bunurilor fără îmbunătăţiri şi 5.2. îmbunătăţiri făcute de pârâta-reclamantă PGM la apartament, fiind respectate dispoziţiile instanţei din încheierea de admitere în principiu (filele 133-136).

Îmbunătăţirile aduse apartamentului de pârâta-reclamantă, constând în înlocuire ferestre din lemn cu tâmplărie tip termopan, înlocuire uşă intrare cu uşă metalică, înlocuire instalaţie sanitară şi de scurgere, inclusiv montat gresie, faianţă, cadă, w.c., bideu, montat gresie, faianţă în bucătărie, înlocuire instalaţie electrică, renovare balcon, lucrări de zugrăvit,  sunt mai degrabă lucrări necesare şi utile unei normale folosinţe a unui imobil, pentru evitarea degradării acestuia şi, implicit, a deprecierii valorii sale de circulaţie. Instanţa a reţinut că odată evaluat imobilul identificat mai sus, potrivit cotei egale de contribuţie a părţilor la dobândirea lui, şi în contextul preocupării pârâtei-reclamante în a asigura o folosire normală acestuia prin efectuarea de îmbunătăţiri simple,  nerezultând că imobilul ar fi comod partajabil în natură, va fi  atribuit pârâtei-reclamantei, care urmează a plăti sultă reclamantului-pârât,  în valoare de 21 362 lei, cuantum rezultat prin aplicarea cotei de ½ la valoarea apartamentului, de 42724 lei, în urma deducerii creanţei pârâtei-reclamante.

Prin atribuirea bunului din masa partajabilă, instanţa a făcut aplicarea art. 740 şi următoarele Cod civil (1864), precum şi a art. 673 ind. 5 C. proc. civ. (1865), aplicabil cauzei conform art. 3 Legea nr. 76/2012. Reţinând cota egală de contribuţie a părţilor la dobândirea apartamentului-bun comun, dar şi dreptul de creanţă propriu al pârâtei-reclamante, a stabilit că aceasta  din urmă are un drept valoric de 30 338 lei (21 362 +8 976) şi primind bunul imobil în valoare de 51 700 lei, datorează sultă către reclamantul-pârât în sumă de 21 362 lei.

Referitor la capătul de cerere privind cheltuielile de judecată, instanţa a valorificat principiul disponibilităţii ce stă la baza procesului civil, raportat la disp. art. 274 şi art. 276 C. proc. civ., aşa încât a obligat pârâtul la plata sumei de 1 808,8 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, potrivit cotei sale de contribuţie, reţinând că onorariul expertizei judiciare încuviinţate şi administrate a fost achitat de fiecare parte (filele 140, 142), însă deşi soluţionarea litigiului profită ambelor părţi deopotrivă, se impune o distincţie în privinţa admiterii parţiale a cererii reconvenţionale formulate de pârâta-reclamantă,  referitor la reţinerea dreptului de creanţă a acesteia, iar asupra acestui  capăt de cerere, reclamantul-pârât a căzut în pretenţi şi urmează a suporta contravaloarea taxei judiciare datorate şi achitate (fila 59) şi, parţial, onorariu avocaţial.

Întrucât reclamantul-pârât urmează a dobândi un drept de creanţă a cărui valoare depăşeşte de 10 ori cuantumul ajutorului public judiciar acordat sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru datorate, în cuantum de 1551  lei (conform evaluării masei partajabile-51 700 lei-, realizate de expertul tehnic-fila 152), instanţa l-a obligat pe reclamantul-pârât la restituirea către stat a ajutorului public judiciar acordat, după rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri, astfel cum statuează disp. art. 50 ind. 2 O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termenul legal pârâta-reclamantă GGM criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemenicie solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate cu reţinerea în masa partajabilă şi a celorlalte bunuri solicitate prin cererea reconvenţională, respectiv imobilul casă de locuit situat în com. M, jud. T cu toate îmbunătăţirile, covor persan, congelator, două butelii aragaz, două galerii, masă de bucătărie cu 6 scaune, tv color Prafex, aparat video, trei oale Kukta, trei lustre, aspirator Rino, candelabru, lambriuri din lemn, autoturism marca Wartburg.

În motivarea recursului s-a arătat că în mod greşit a stabilit instanţa masa bunurilor de împărţit, întrucât în cauză au fost depuse actele doveditoare, respectiv hotărâri judecătoreşti, tranzacţie. Susţine recurenta că instanţa de fond trebuia să analizeze foarte atent hotărârile judecătoreşti depuse care trebuiau coroborate cu celelalte probe. Susţine recurenta că tranzacţia ce a făcut obiectul dosarului nr. 1350/1995 al Judecătoriei A  şi de care instanţa de fond nu a ţinut cont este rezultatul voinţei ambelor părţi din prezentul dosar, nefiind niciodată atacată de vreunul dintre ei, ci de un terţ presupus creditor personal al intimatului.

Dovada imobilului din com. M şi a calităţii acestuia de bun comun a fost făcută în cauză, această casă fiind situată lângă cea a părinţilor recurentei prezumându-se astfel natura sa . susţine recurenta că tranzacţia semnată de ambele părţi şi care a fost depusă în dosarul iniţial de partaj este o dovadă solidă a naturii şi existenţei bunurilor invocate prin cererea reconvenţională.

În drept au fost invocate disp. art. 299, 304/1, 312 C. proc. civ.

În dovedire a fost propusă proba cu încrisuri, expertiză, martori.

Intimatul PFI a formulat întâmpinare solicitând respingerea ca nefondat a recursului.

În motivare s-a arătat că imobilul casă de locuit situat în com. M şi terenul aferent nu au fost niciodată bunuri comune, ci au fost dobândite de intimat anterior căsătoriei, preţul fiind achitat în totalitate de el, nefăcându-se nici o dovadă nici în sensul naturii de bun comun a sumei de bani plătită cu titlul de preţ. Martorul B a relatat faptul că nu cunoaşte cu ce bani a fost achiziţionat acel imobil neştiind dacă părinţii recurentei, oameni nevoiaşi au contribuit cu ceva. Casa a fost înstrăinată de intimat în data de 21.03.1996 ulterior desfacerii căsătoriei celor doi soţi, părţi în dosar.

Susţine intimatul că cererea de introducere la masa de împărţit a acestui bun care aparţinea la momentul cererii reconvenţionale unui terţ este inadmisibilă, în condiţiile în care recurenta nu a solicitat şi introducerea terţului în proces.

Tranzacţia din anul 1996 a fost expresia unei fraude la lege aspect reţinut cu putere de lucru judecat de către instanţa de judecată care a arătat că tranzacţia a fost încheiată cu intenţia de se crea stare de insolvabilitate. Aceasta este lipsită de valoare probatorie atâta timp cât a fost întemeiată pe intenţie frauduloasă. Mai arată intimatul că la momentul 30.08.1996 când a fost încheiată tranzacţia, imobilul în discuţie fusese înstrăinat încă din 21.03.1996.

În privinţa bunurilor mobile se arată că existenţa acestora la un moment dat în patrimoniu devălmaş nu a fost dovedită prin nici un titlu. De asemenea, recurenta nu a făcut dovada că acestea ar mai exista în prezent în natură. Martorul B nu a putut specifica cu certitudine bunurile a căror existenţă o susţine recurenta.

Martorul M nu cunoaşte detalii ale relaţiei dintre părţi decât începând cu perioada 2005  până în 2013; martorul B are relaţii indirecte auzite.

Nu au fost invocate dispoziţiile legale incidente.

Nu au fost propuse probe noi.

În cursul cercetării judecătoreşti a recursului nu au fost administrate probe noi.

Verificând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate prin prisma motivelor invocate şi având în vedere prevederile art. 304 C. proc. civ., instanţa apreciază că soluţia instanţei de fond a fost dată cu aplicarea şi corecta interpretare a dispoziţiilor legale incidente pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Văzând argumentele de susţinere a criticilor afirmate în contra hotărârii instanţei de fond, instanţa le încadrează din punct de vedere legal în limitele disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta apreciind hotărârea ca fiind lipsită de temei legal prin greşita apreciere a probatoriilor administrate în cauză.

Conform disp. art. 129 teza finală coroborate cu disp. art. 167 C. proc. civ., partea are obligaţia să-şi probeze pretenţiile şi apărările prin mijloace de probă legale, pertinente, concludente şi utile cauzei şi în condiţiile de admisibilitate prevăzute de textele în vigoare.

Faţă de obiectul prezentei cauzei – partaj judiciar, părţile erau ţinute de a face dovada existenţei bunurilor atât la momentul introducerii acţiunii, cât şi anterior în patrimoniul devălmaş, obiectul partajului putând să-l formeze numai bunuri care au fost dobândite de soţi, prin contribuţie comună, în timpul căsătoriei.

Se constată, în raport de criticile afirmate de recurentă, că aceasta îşi fundamentează pretenţiile pe un mijloc de probă apreciat ca esenţial şi anume o tranzacţie încheiată între părţile prezentului dosar în anul 1996 când, incluzând în masa partajabilă şi un imobil casă de locuit din com. M, părţile  ar fi recunoscut natura de bun devălmaş al acestuia. Însă instanţa apreciază că acea tranzacţie nefiind validată de o instanţă de judecată, nu poate fi reţinută ca o dovadă pertinentă şi concludentă în susţinerea pretenţiilor recurentei.

Prin sentinţa civilă nr. 2799/05.08.1997 pronunţată de Judecătoria A în dosarul nr. 3640/1996 şi menţinută de Tribunalul T prin decizia civilă nr. 235/13.02.1998 pronunţată în dosarul nr. 3168/1997 – f. 96-105 dosar de fond , instanţa de judecată a admis acţiunea revocatorie formulată de un terţ creditor şi a anulat sentinţa judecătorească prin care se luase act de tranzacţie apreciindu-se asupra caracterului fraudulos al tranzacţiei, dedus din  acţiunea de partaj desfăşurată în lipsa creditorului şi în dispreţul drepturilor acestuia.

În acest context, instanţa apreciază că nu se poate vorbi nici măcar de puterea de început de dovadă a acestei tranzacţii, întrucât deşi aceasta emană de la partea căreia îi este opusă, intenţia de fraudare stabilită în mod irevocabil printr-o hotărâre judecătorească nu poate fi neglijată; un înscris se poate bucura de o anumită valoare probatorie dacă a fost întocmit în limitele legii. Or în cauză intenţia ambelor părţi a fost aceea de a încălca legea, aşa încât unul dintre părtaşii la fraudă, în speţă recurenta nu poate invoca propria atitudine nelegală pentru a obţine în prezentul dosar protecţia juridică a legii. Intenţia frauduloasă poate fi reţinută şi de prezenta instanţă dedusă din  faptul că tranzacţia intervenită la data de 30.08.1996 a vizat  imobilul  casă de locuit din com. M care fusese înstrăinat prin contract de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1428/21.03.1996 – f. 82 dosar fond.

De altfel, chiar de ar fi reţinută valoarea probatorie a tranzacţie ca început de dovadă scrisă, aceasta nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă, cu atât mai mult cu cât imobilul casă de locuit din com. M a intrat în patrimoniul intimatului anterior încheierii căsătoriei cu recurenta. În ciuda susţinerilor recurentei de comunitate asupra acestui bun, instanţa constată că imobilul în discuţie a fost achiziţionat în anul 1990 – f. 67 contract de vânzare cumpărare autentificat sub nr.4883/15.08.1990, căsătoria părţilor intervenind abia la data de 09.02.1991  astfel cum atestă hotărârea de divorţ – f. 3 dosar fond, în cauză recurenta nefăcând nici o dovadă a contribuţie comune la achiziţionarea imobilului în vederea încheierii căsătoriei.

În ceea ce priveşte bunurile mobile de care face vorbire, de asemenea nu se poate susţine critica recurentei în sensul că a făcut dovada acestora. Fiind vorba de o acţiune de partaj, se impune cu necesitate ca existenţa acestora să fie cert atestată, atât anterior acţiunii, în patrimoniul comun, cât şi la momentul introducerii acţiunii.  Nici unul dintre martori nu a putut furniza informaţii de individualizare a bunurilor invocate de recurentă, şi nici recurenta nu a putut prezenta înscrisuri în acest sens. Fundamentarea unei soluţii de reţinere în masa partajabilă a unor bunuri nu poate fi exclusiv rezultatul unor prezumţii simple cu atât mai mult cu cât nu se face în cauză dovada nici măcar a  faptului vecin şi conex celui ce se doreşte a fi dovedit.

Faţă de toate aceste considerente, instanţa a respins, ca nefondat, recursul declarat.

Domenii speta

Spete similare