Revendicare

DREPT CIVIL - REVENDICARE

DOSAR NR. 3768/204/2008

SENTINŢA CIVILĂ NR.2905/

Data 08.10.2010

Autor Judecătoria Câmpina

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 3768/204/2008 reclamanta PAROHIA "A.M.D.S.S.S." a chemat în judecată CONSILIUL LOCAL AL ORAŞULUI B., solicitând obligarea acestuia să-i lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă clădirea bisericii şi curtea bisericii, teren în suprafaţă de 4.400 m.p.,şi pe cale de consecinţă obligarea pârâtului  să-şi rectifice evidenţele privind domeniul public al oraşului, în sensul radierii poziţiilor 37 şi 38.

În motivarea cererii s-a arătat că prima biserică s-a ridicat pe acest loc în anul 1787, iar în anul 1828 biserica a fost refăcută, însă a fost afectată în timpul celui de-al doilea război mondial.

Arată reclamanta că odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 177/1948 şi a Decretului nr. 233/1949 privind aprobarea statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, în conformitate cu art. 178 din acest statut biserica a trecut în stăpânirea eparhiei pe teritoriul căreia se afla.

În drept acţiunea a fot întemeiată pe disp. art. 480 cod civ., Legea nr. 177/1948, Legea nr. 489/2006, art. 29 lin. 3 din Constituţie.

În dovedirea acţiunii s-a depus la dosar în copie următoarele înscrisuri: adresa nr. 1715/17.02.2008, adresa nr. 385/2008, adresa nr. 505/23.06.2008, nr. 607/14.07.2008, certificat de înregistrare fiscală, adresa Primăriei Băicoi din 03.03.2006, tabel nominal.

În şedinţa publică din data de 24.10.2008 reclamanta şi-a precizat acţiunea, menţionând că înţelege să se judece cu Oraşul B. prin primar.

La data de 17.10.2008 pârâtul a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea acţiunii.

În motivarea întâmpinării pârâtul a arătat că terenul solicitat de reclamantă face parte din inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al oraşului B, însuşit de CL prin hotărârea nr. 19/24.08.1999 şi aprobat prin HG nr. 1359/2001, unde acest teren figurează cu destinaţia de parc.

Prin încheierea de şedinţă din data de 13.03.2009 instanţa a admis cererea de sesizare a instanţei de contencios de administrativ pentru soluţionarea excepţiei de nelegalitate a Hotărârii nr. 19/24.08.1999 a C L B invocată de reclamantă.

Astfel Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia nr. 1141 din 24.06.2010 a admis excepţia de nelegalitate, în sensul constatării nelegalităţii HCL B nr.19/24-08.1999, privind poziţiile 37 şi 38.

Reclamanta a formulat cerere de repunere a cauzei pe rol la data de 09.08.2010.

Examinând actele si lucrările dosarului instanţa a retinut in fapt următoarele:

Prin cererea formulată reclamanta solicită ca pârâta să-i lase în deplină proprietate şi posesie "clădirea bisericii şi curtea bisericii".

Însă în realitate, aşa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză şi necontestat de părţi, chiar confirmat de acestea, biserica a cărei revendicare se solicită reprezintă numai o ruină, clar evidenţiată în planşa fotografică de la filele 69, 70.

Iar "curtea bisericii" o constituie un teren în suprafaţă identificată de d-nul expert de 4.161 m.p. şi având destinaţia de parc.

Acţiunea în revendicare, fondată pe art. 480 cod civ. este o acţiune reală prin care proprietarul neposesor cere instanţei să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun determinat.

Acţiunea în revendicare presupune un drept exclusiv şi determinat de proprietate asupra unor imobile individualizate, determinate.

Reclamanta menţionează faptul că nu are nici un titlu de proprietate pentru imobilele revendicate, însă susţine că dreptul de proprietate al parohiei înfiinţată prin hotărârea Permanenţei Consiliului Eparhial al Arhiepiscopiei Bucureştilor din data de 26.02.2008, a fost şi este reglementat prin lege, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 177/1948 şi a Decretului nr. 233/1949, cât şi prin coroborarea  prevederilor Legii nr. 489/2006 şi HG nr. 53/2008.

Totuşi instanţa are în vedere faptul că regula înscrisă în art. 1169 cod civ., potrivit cu care cel care face o propunere, adică cel care pretinde ceva înaintea judecăţii, trebuie să o dovedească, este aplicabilă şi în materia dovedirii dreptului de proprietate în cadrul unei acţiuni în revendicare. Reclamantul este cel care trebuie să facă dovada pozitivă, în sensul că el este titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.

Astfel, într-o decizie de speţă, instanţa supremă a stabilit cu valoare de principiu că într-o acţiune prin care se cere "retrocedarea imobilului" şi "restabilirea situaţiei anterioare" în favoarea fostului proprietar, ce semnifică o acţiune în revendicare, este necesar, în primul rând, ca reclamantul să facă dovada dreptului său de proprietate (decizia nr. 239/2000).

Pârâtul posesor are o situaţie pur pasivă, de aşteptare, în favoarea lui operând o prezumţie de proprietate, dedusă din simplul fapt al posesiei.

Referitor la temeiurile legale invocate de reclamantă şi pe care le apreciază ca făcând dovada dreptului său de proprietate, instanţa are în vedere în primul rând faptul că Legea nr. 177/1948, a fost abrogată, iar la art. 29 aceasta prevedea "Bunurile mobile şi imobile ale cultelor religioase, ale diferitelor părţi constitutive, aşezămintelor, asociaţiunilor, ordinelor şi congregatiunilor, vor fi inventariate de organele lor statutare", dar nu s-a depus nici un asemenea inventar.

De asemenea şi Decretul nr. 233/1949 a fost abrogat şi prevedea la art. 168 că "Totalitatea bunurilor aparţinând Patriarhiei, Mitropoliilor, Episcopiilor, Protopopiatelor, Parohiilor şi Mănăstirilor constituie averea bisericeasca.", astfel că bunurile trebuiau mai întâi dobândite de acestea, iar susţinerea reclamantei în sensul că prin intrarea în vigoare a acestor acte normative bisericile şi monumentele istorice aparţin de drept eparhiei, este neîntemeiată.

Instanţa are în vedere şi că Legea nr. 489/2006, care a abrogat Legea nr. 177/1948, prevede la art. 27 faptul că cultele recunoscute şi unităţile lor de cult pot avea şi dobândi în proprietate sau în administrare, bunuri mobile şi imobile, asupra cărora pot dispune în conformitate cu statutele proprii.

De asemenea la alin 2 şi 3 al acestuia articol se prevede că bunurile sacre, stabilite conform statutelor proprii în conformitate cu tradiţia şi practicile fiecărui cult, dobândite cu titlu, sunt insesizabile şi imprescriptibile şi pot fi înstrăinate doar în condiţiile statutare specifice fiecărui cult., iar aceste prevederi nu afectează redobândirea bunurilor sacre confiscate în mod abuziv de stat în perioada 1940-1989, precum şi a celor preluate fără titlu.

Nici dispoziţiile din HG nr. 53/2008 nu stabilesc existenţa de drept în proprietatea parohiilor a bisericilor şi curţilor aferente acestora, aşa cum precizează reclamanta numindu-le "bunuri sacre", în condiţiile în care nu se face dovada nici măcar a existenţei vreunei biserici.

În art. 170 alin. 3 din HG 53/2008 se stipulează că "Sunt bunuri sacre cele care prin sfinţire sau binecuvântare sunt destinate cultului divin, precum: lăcaşurile de cult (catedrale, biserici, paraclise, capele etc.), odoarele şi veşmintele bisericeşti, cărţile de ritual, cimitirele etc.", iar la alin. 9 faptul că apartenenţa unui bun la categoria bunurilor sacre, în caz de îndoială, se stabileşte de către Sinodul mitropolitan.

Se reţine astfel că temeiurile legale invocate de reclamantă nu fac dovada faptul că reclamanta a avut vreodată în proprietate bunurile imobile pe care le revendică şi nici că acestea ar fi fost preluate abuziv.

Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că s-a aprobat înfiinţarea reclamantei, respectiv a PAROHIA "A.M.D.S.S.S.", prin hotărârea Permanenţei Consiliului Eparhial din 26.02.2008, precum şi numirea tânărului N I în postul de preot paroh la această parohie, a altor persoane în postul de epitropi casieri.

Rezultă că deşi reclamanta a fost înfiinţată în 2008 revendică un imobil pe care eparhia, respectiv, Arhiepiscopia Bucureşti îl avea în proprietate încă din 1948, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 177/1848.

De asemenea înscrisurile de la dosar fac dovada faptului că s-a încercat de către Arhiepiscopia Bucureşti să reconstituie Biserica Sfinţii Împăraţi în oraşul B, purtând în acest sens o corespondenţă cu Primăria Oraşului B. care nu s-a opus refacerii capelei Sfinţii Apostoli, însă a învederat faptul că  ruinele capelei se găsesc pe terenul situat în B., ce aparţine domeniului public al oraşului, cu destinaţia de parc, astfel că propune o altă locaţie.

Aşadar numai aceste adrese fac referire la existenţa unei capele, nicidecum a unei bisericii sau bun sacru, pe terenul în litigiu.

S-au mai depus la dosar nişte schiţe cadastrale unde apare denumirea de "monument", dar fără indicarea proprietarului.

Se constată şi faptul că în dosarul prin care s-a soluţionat excepţia de nelegalitate, s-a mai depus o schiţă  unde apare ca proprietar un anume D.N.S, şi nicidecum reclamanta sau Arhiepiscopia Bucureşti.

Nu în ultimul rând instanţa reţine şi faptul că iniţial Arhiepiscopia Bucureşti a apreciat că terenul aferent bisericii este în suprafaţă de numai 1300 m.p., iar nu de 4.400 m.p, (cum se solicită prin prezenta acţiune) potrivit cererii formulate de aceasta către comisia specială de retrocedare, aceasta din urmă apreciind că actele depuse la dosar sunt insuficiente pentru dovedirea dreptului de proprietate.

Din raportul de expertiză tehnică rezultă faptul că terenul revendicat de către reclamantă este cel care figurează în inventarul bunurilor ce aparţin domeniului public al localităţii B.

Prin decizia nr. 1141 din 24.06.2010, Curtea de Apel Ploieşti a constatat nelegalitatea Hotărârii C L B nr.19/24.08.1999, privind poziţiile 37 şi 38, hotărâre prin care s-a aprobat inventarul bunurilor din domeniul public, incluzând terenul în litigiu.

În această situaţie instanţa constatând că niciuna din părţile în conflict nu are titlu, comparând posesiile apreciază că posesia pârâtului este mai bine caracterizată.

Astfel reclamanta nu numai că nu a făcut dovada faptului că a avut vreodată titlu de proprietate pentru imobilele revendicate, însă nu s-a făcut nici dovada faptului că a exercitat vreodată posesia acestor imobile.

Rezultă incontestabil faptul că terenul revendicat are destinaţia de parc şi s-a aflat în posesia pârâtului cel puţin din anul 1999 când prin Hotărârea nr. 19 a fost inventariat în domeniul public al oraşului, inventar atestat prin Hotărârea de Guvern nr. 1359/2001, încă în vigoare.

Se are astfel în vedere şi susţinerile pârâtei în sensul că prin art. 71 din OUG nr. 195/2005 se interzice schimbarea destinaţiei parcurilor sau reducerea suprafeţelor acestora, indiferent de regimul juridic al acestora.

În considerarea celor analizate instanţa a lua act de renunţarea la cererea privind obligarea pârâtului să îşi rectifice evidenţele privind domeniul public şi a respins acţiunea de revendicare ca neîntemeiată.

1

Domenii speta

Spete similare