Nemotivarea sentinţei. Consecinţe

Asupra recursului de faţă Tribunalul,  constată următoarele;

Prin sentinţa nr.15514 din 19.12.2012, pronunţată de Judecătoria Oradea, s-a admis acţiunea formulată şi precizată de reclamantul CA împotriva pârâtei S.C. BM S.A. prin Sucursala Bihor.

S-a constatat că art.3 punctul 1 alin. 2 şi 3, precum şi art. 3 punctul 4  din Contractul de Credit nr. 0810140136/28.10.2008 constituie o clauză abuzivă, în sensul art. 4, alin. 1 din Legea nr. 193/2000.

S-a dispus modificarea clauzelor contractuale în sensul eliminării acestor prevederi din contract menţinând ca valabile restul dispoziţiilor convenţiei de credit.

S-a dispus obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamantului a despăgubirilor, constând în suma plătită cu titlu de comision de administrare aferent perioadei 20.11.2008-20.11.2012, în cuantum de 16 117,47 lei.

A fost obligată  pârâta să procedeze la modificarea ratei lunare prin înlăturarea din aceasta a sumei plătită cu titlu de comision de administrare.

A fost obligată  pârâta să-i plătească reclamantului cheltuieli de judecată în cuantum de 1500 lei.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele;

La data de 28.10.2008 s-a încheiat Convenţia de credit nr. 0810140136 între reclamant, în calitate de împrumutător şi pârâtă, în calitate de împrumutat, pentru suma de 50.100 Euro, instituindu-se în favoarea băncii, pentru garantarea împrumutului, o ipotecă asupra imobilului descris în convenţia menţionată.

Instanţa de fond a constatat că acest contract de credit bancar intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, întrucât împrumutatul are calitatea de consumator, iar banca pe aceea de comerciant.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, ,,o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligaţiile părţilor’’.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat asupra posibilităţii instanţelor naţionale de a analiza caracterul abuziv al unor clauze contractuale care privesc noţiunile de obiect al contractului şi de preţ, la care face referire art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13  prin hotărârea din 3 iunie 2010, dată în cauza C 484/08, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare, în cadrul procedurii judiciare iniţiate de Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid c. Asociación de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc) şi prin ordonanţa din 16 noiembrie 2010, dată în cauza C-76/10, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare, în cadrul procedurii judiciare iniţiate de Povotovost c. Iveta Korckovska, reţinând că instanţele judecătoreşti au posibilitatea de a analiza caracterul abuziv al unei clauze, chiar şi atunci când aceasta vizează obiectul principal sau preţul unui contract. De asemenea, în analiza aceleaşi probleme de drept, CJUE s-a pronunţat şi prin Hotărârea Oceano Grupo Editorial SA v Rocio Murciano Quintero, C-240/1998 prin care a statuat că instanţele judecătoreşti sunt obligate să analizeze chiar şi din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

Din jurisprudenţa CJUE, care în temeiul Constituţiei şi a Tratatului de Aderare a României la Uniunea Europeană, este obligatorie pentru instanţele naţionale, rezultă că Directiva 93/13, în transpunerea căreia s-a adoptat în dreptul naţional Legea 193/2000, vizează protejarea drepturilor consumatorilor care sunt partea slabă în contract având în vedere faptul că puterea lor de negociere este limitată, ei fiind practic obligaţi fie să accepte clauzele impuse de profesionişti, fie să nu încheie contractul. 

Dacă interpretăm prevederile art. 4 din Legea 193/2000 deducem că pentru ca o clauză să poată fi considerată abuzivă este necesar ca ea să îndeplinească în mod cumulativ două criterii: să fie o clauză standard, preformulată şi prin introducerea ei să se creeze un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Instanţa de fond a reţinut că nu se poate susţine că simplul fapt al semnării contractului de către consumator şi informarea prealabilă a acestuia despre comisioanele percepute, echivalează cu negocierea clauzelor contractului între părţi, cu atât mai mult întocmirea de către pârâtă a unui act adiţional care să modifice convenţia părţilor.

Codul civil consacră principiul libertăţii contractuale, dar art. 969 din Codul civil vechi, aplicabil în speţă în temeiul art. 223 din Legea 71/2011, conferă putere de lege doar convenţiilor legal făcute, Legea nr. 193/2000 reglementând tocmai situaţii în care clauze contractuale consimţite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind abuzive.

Prin urmare, clauza atacată îndeplineşte prima dintre condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea 193/2000, fiind, fără îndoială, clauza standard cuprinsă într-un contract de adeziune.

Pentru a fi incidente prevederile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 în privinţa dispoziţiei de la art. .3 punctul 1 alin. 2 şi 3, precum şi art. 3 punctul 4  din Contractul de Credit nr. 0810140136/28.10.2008 , este  necesar şi ca aceste clauze să fi creat, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Instanţa de fond subscrie faptului că acordarea de credite reprezintă o operaţiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, dar aceste riscuri trebuie analizate raportat la situaţia fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuţi în vedere factori precum solvabilitatea probabilă viitoare a clientului, garanţiile acordate pentru aprobarea împrumutului etc.

Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului nu se opune constatării incidenţei sancţiunii civile a  nulităţii unor clauze contractuale. O interpretare contrară a Convenţiei nu poate fi admisă, deoarece ar însemna ca protecţia dreptului de proprietate, în înţelesul autonom conferit acestei noţiuni de Convenţie, să se extindă şi asupra cazurilor în care un astfel de drept este dobândit contrar cerinţelor de legalitate prevăzute de dreptul naţional.

Având în vedere ansamblul acestor elemente, instanţa de fond a apreciat că prin stipularea comisionului de risc s-a creat, în detrimentul reclamantului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor semnatare ale convenţiei de credit.

În consecinţă, apreciind că sunt îndeplinite toate cerinţele impuse de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, instanţa de fond a constatat că art.3 punctul 1 alin. 2 şi 3, precum şi art. 3 punctul 4  din Contractul de Credit nr. 0810140136/28.10.2008 constituie o clauză abuzivă, în sensul art. 4, alin. 1 din Legea nr. 193/2000; să dispună modificarea clauzelor contractuale în sensul eliminării acestor prevederi din contract menţinând ca valabile restul dispoziţiilor convenţiei de credit.

De asemenea, a dispus obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamantului a despăgubirilor, constând în suma plătită cu titlu de comision de administrare aferent perioadei 20.11.2008-20.11.2012, în cuantum de 16.117,47 lei, precum şi a obligat-o la modificarea ratei lunare prin înlăturarea din această sumă, a sumei plătită cu titlu de comision de administrare.

Fiind în culpă procesuală, pârâta a fost obligată să-i plătească reclamantului,  cheltuieli de judecată în sumă de 1500 lei reprezentând onorariu avocaţial, în baza prevederilor art.274 Cod pr. civilă.

Împotriva acestei sentinţe în termen legal a declarat recurs pârâta S.C. BM S.A. solicitând modificarea ei şi respingerea cererii.

În motivare se arată că deşi a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra ei, fiind esenţială stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie. În condiţiile în care intimatul a cunoscut sau trebuia să cunoască diminuarea patrimoniului de la data încheierii contractului, acel moment se impunea a fi reţinut ca început al prescripţiei.

În considerentele hotărârii se face trimitere la comisionul de risc, deşi dispozitivul acesteia face trimitere expresă la un comision de administrare, astfel încât argumentele pe care le-a expus prin întâmpinare nu au primit nici un răspuns din partea instanţei de fond.

Perceperea comisionului de administrare este prevăzută de lege, fiind de neconceput ca în asemenea situaţie să se reţină că el ar fi abuziv. De altfel, în cuprinsul hotărârii nu se indică în mod exact de ce ar fi abuzive clauzele, astfel încât ea nu este motivată.

În drept au fost invocate prevederile art. 299 şi urm. C.pr.civ.

Procedând la analizarea recursului prin prisma prevederilor art. 304 1 şi 306 alin. 2 C.pr.civ. tribunalul reţine că acesta este fondat, urmând a fi admis, sentinţa casată în întregime, iar cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe. Astfel, potrivit art. 261 alin. 1 pct. 5 C.pr.civ. hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Textul legal instituie o garanţie esenţială pentru realizarea actului de justiţie  şi împotriva arbitrariului, constituind în acelaşi timp premisa exercitării controlului judiciar de către instanţa superioară. Pentru a da satisfacţie acestui principiu nu este necesar ca instanţa de judecată să examineze şi să discute în mod special toate argumentele invocate de părţi, fiind suficient ca ea să arate motivele de fapt şi de drept care au dus la adoptarea soluţiei.

Obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti a fost subliniată şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului  care a arătat că ea îşi are izvorul în dreptul oricărei părţi în cadrul procedurii să prezinte judecătorului observaţiile şi argumentele sale, combinat cu dreptul lor ca aceste argumente să fie examinate în mod efectiv ( Hotărârile pronunţate în cauzele Werner versus Austria şi Van der Hurk versus Olanda ). O hotărâre prin care se repetă mecanic prevederile textelor de lege aplicabile nu poate fi socotită o hotărâre judecătorească motivată ( cauza Dimitrellos versus Grecia ).

Motivarea nu trebuie să trateze separat fiecare dintre problemele punctuale ridicate de parte atâta timp cât instanţa a atins toate aspectele esenţiale ale argumentelor invocate de către părţi ( mutatis mutandis cauza Albina versus România ).

Din această perspectivă tribunalul reţine că pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, excepţie cu privire la care instanţa de fond s-a pronunţat la termenul din 12 decembrie 2012, astfel încât motivul invocat sub acest aspect nu poate fi reţinut.

În cuprinsul considerentelor se face însă trimitere în mod expres şi repetat la stipularea unui comision de risc, deşi în dispozitivul sentinţei s-a declarat ca fiind pretins abuzivă clauza de instituire a unui comision de administrare. În aceste condiţii nu se poate stabili cu certitudine dacă instanţa de fond a deliberat cu privire la fondul litigiului, referirile generale la caracterul abuziv al unor clauze contractuale fiind de natură să întărească această concluzie.

Soluţia se impune cu atât mai mult cu cât în cuprinsul hotărârii nu se face vreo referire la apărările formulate de către recurenta-pârâtă. Or, după cum reiese din jurisprudenţa mai sus amintită, o asemenea examinare nu satisface conceptul de motivare a hotărârii judecătoreşti, lipsind părţile de o garanţie esenţială în derularea procesului. Mai mult, lipsa motivării împiedică exercitarea unui real control de către tribunal asupra hotărârii atacate.

Faţă de toate acestea, consideră că singurul remediu procesual este casarea hotărârii în vederea realizării unei reale cercetări judecătoreşti a fondului litigios, sens care va şi dispune în baza art. 312 alin. 1 şi 3 C.pr.civ.

Domenii speta

Spete similare