Reîncredinţare minor

Reîncredinţare minor

Pe rol fiind solutionarea cauzei civile intentata de reclamantul G.D. in contradictoriu cu parata G.M., avand ca obiect reincredintare minor.

La apelul nominal facut in cauza se prezinta  reclamantul asistat de avocat C.I. si av. S.T. pentru parata, lipsa fiind reprezentantul Consiliului Local  -autoritatea tutelară.

Procedura de citare este legal indeplinita.

S-a facut referatul cauzei, dupa care:

Aparatoarea reclamantului depune la dosar note de sedinta cu privire la exceptia de necompetenta a instantelor romane de a solutiona cauza  si inmaneaza aparatorului paratei un exemplar din acestea. In continuare, aparatoarea  reclamantei solicita respingerea exceptiei ridicata de catre instanta din oficiu iar aparatorul paratei solicita admiterea acesteia.

Instanta retine cauza in pronuntare cu privire la exceptia de necompetenta  a instantelor romane in a solutiona cauza.

C O N S I D E R E N T E:

I. Expunerea cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată sub numărul de mai sus reclamantul G.D. a chemat în judecată pe pârâta G.M. solicitând instanţei să dispună reîncredinţarea către reclamant spre creştere şi educare a minorului G.E.A., născut la data de 21.11.2002 şi obligarea pârâtei la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorului. Cu cheltuieli de judecată.

În fapt, reclamantul arată că prin SC 459/2008 a Judecătoriei Beclean minorul G.E.A. născut la data de 21.11.2002, a fost încredinţat pârâtei spre creştere şi educare considerându-se că la data respectivă, când locuia în România, pârâta avea condiţii corespunzătoare în acest sens. Arată că imediat după pronunţarea hotărârii şi înainte ca aceasta să rămână definitivă pârâta, care se afla în Anglia, a venit în România şi l-a luat cu ea pe minor, fără a se consulta cu reclamantul dacă acest gest  este sau nu în interesul minorului. De le acea dată pârâta nu a mai dat nici un semn de viaţă încălcând flagrant drepturile reclamantului de a avea legături personale cu minorul. Mai arată că situaţia avută în vedere la data încredinţării către pârâtă a minorului s-a schimbat radical în defavoarea minorului care are vârsta la care ar trebui să înceapă clasa I de şcoală, nu se cunosc condiţiile de locuit din Anglia ale pârâtei, precum şi condiţiile de creştere şi educare ale minorului. În acelaşi timp reclamantul a dobândit o situaţie materială favorabilă creşterii şi educării minorului şi a prezentat şi prezintă garanţiile morale necesare în acest sens, fiind profesor de limbă franceză titular de catedră, autor de manuale, cunoscut ca o persoană serioasă şi respectabilă.

În drept, reclamantul invocă prevederile art. 42, 86 şi 94 C. fam., art. 274 C. pr. civ.

II. Expunerea poziţiei pârâtei faţă de acţiune

Prin întâmpinare pârâta a solicitat respingerea acţiunii cu motivarea că ea şi minorul locuiesc în Anglia, este angajată aici cu contract de muncă şi câştigă incomparabil mai bine decât câştiga în România, îşi poate permite să locuiască în condiţii bune şi apreciază că îi poate asigura minorului o viaţă materială lipsită de griji şi o educaţie corespunzătoare, acesta fiind deja elev la o şcoală din Anglia. Mai arată că îl va aduce pe minor în România în vacanţa de vară pentru a se întâlni cu reclamantul.

III. Soluţia cu privire la excepţia invocată

Conform art. 189 din Tratat, regulamentele instituţiilor europene sunt de aplicabilitate generală, obligatorii în toate elementele lor şi direct aplicabile în fiecare stat membru. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în Cauza 6/64 Flaminio Costa v. ENEL, dar şi în altele, că aceste reglementări comunitare sunt cu aplicabilitate prioritară faţă de dreptul intern. Aceasta întrucât sistemul juridic născut din Tratat, izvor independent de drept, nu poate fi, datorită naturii sale speciale şi originale, surclasat de normele juridice interne, oricare ar fi forţa lor juridică, fără ca acesta să fie lipsit de caracterul său de drept comunitar şi fără ca fundamentul  juridic al Comunităţii să fie pus sub semnul îndoielii.

Astfel încât, în speţă, instanţa urmează să-şi verifice competenţa prin raportare la norma comunitară, Regulamentul Consiliului Uniunii Europene nr. 2201/2003, iar nu la cele interne printre care şi Legea 105/1992 pe care reclamantul o invocă.  Conform art. 8 al acestui regulament, instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părinteşti privind un copil care are reşedinţa obişnuită în acest stat membru la momentul la care instanţa este sesizată, sub rezerva dispoziţiilor articolelor 9, 10 şi 12, răspunderea părintească fiind definită la art. 2 pct. 7 din acelaşi regulament ca “ansamblul drepturilor şi obligaţiilor conferite unei persoane fizice sau unei persoane juridice în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, în temeiul legii sau al unui acord în vigoare privind persoana sau bunurile unui copil. Aceasta cuprinde în special încredinţarea şi dreptul de vizită;”

Articolul 9 se referă la situaţia în care copilul se mută în mod legal dintr-un stat membru în altul şi dobândeşte o nouă reşedinţă obişnuită, caz în care istanţele judecătoreşti din statul membru al fostei reşedinţe obişnuite a copilului îşi păstrează competenţa, prin derogare de la articolul 8, pe o perioadă de trei luni de la mutare, pentru modificarea unei hotărâri privind dreptul de vizită pronunţată în acest stat membru înainte de mutarea copilului, în cazul în care titularul dreptului de vizită în temeiul hotărârii privind dreptul de vizită continuă să locuiască în mod obişnuit în statul membru al fostei reşedinţe obişnuite a copilului, afară de cazul în care titularul dreptului de vizită menţionat a acceptat competenţa instanţelor judecătoreşti din statul membru în care copilul are noua sa reşedinţă obişnuită prin participarea la o procedură în faţa acestor instanţe fără a le contesta competenţa, această situaţie nefiind incidentă în speţă în condiţiile în care minorul s-a mutat în Marea Britanie în anul 2008.

Articolul 10 se referă la competenţa în situaţia răpirii copilului de asemenea neincidentă în cauza de faţă.

Articolul 12 se referă la situaţia în care instanţele judecătoreşti din statul membru care exercită competenţa în temeiul articolului 3 cu privire la o cerere de divorţ, de separare de corp sau de anulare a căsătoriei sunt competente în orice chestiune privind răspunderea părintească în legătură cu această cerere, situaţie care iarăşi nu se regăseşte în cauza de faţă.

De altfel, raţiunea reglementării cuprinse în art. 8 al regulamentului rezultă din preambulul acestuia, pct. 12: “Temeiurile de competenţă stabilite prin prezentul regulament în materia răspunderii părinteşti sunt concepute în funcţie de interesul superior al copilului şi, în special, de criteriul proximităţii. Prin urmare, ar trebui să fie competente în primul rând instanţele statului membru în care copilul îşi are reşedinţa obişnuită, cu excepţia unor cazuri de schimbare a reşedinţei copilului sau ca urmare a unui acord încheiat între titularii răspunderii părinteşti.”

În speţă, reşedinţa minorului de află în Marea Britanie, Weald Hall Lane, Thornwood, Epping, CM 16 6ND  (f. 15 şi 21-22) acesta locuind aici alături de mama sa încă din anul 2008.

Iată motivele pentru care instanţa va admite excepţia necompetenţei instanţelor române în soluţionarea prezentei cauze şi va respinge acţiunea.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Admite excepţia necompetenţei instanţelor române în soluţionarea acţiunii având  ca obiect reîncredinţare minor, formulata de reclamantul G.D., în contradictoriu cu pârâta G.M.

Domenii speta

Spete similare