Ordonanţă de plată. Inadmisibilitate. Aplicabilitatea dispoziţiilor o.u.g. nr. 119/2007 şi a Directivei 2000/35/ce privind combaterea întârzierii plăţilor în tranzacţiile comerciale, pe care o transpune în legislaţia românească.

Prin cererea înregistrată sub numărul de mai sus, creditoarea SC D SRL a solicitat emiterea unei ordonanţe de plată împotriva debitoarei SC C A SRL pentru suma de 34.100,00 lei reprezentând preţ neachitat şi pentru dobânda legală aferentă; cu cheltuieli de judecată.

În motivare arată că între părţi s-a încheiat contractul de prestări servicii nr. 284/14.12.2010 conform căruia contravaloarea serviciilor prestate va fi achitată în contul prestatorului în termen de 5 zile de la primirea facturii, care va fi emisă la un interval de 30 ha defrişate.În acest sens, a fost emisă factura fiscală nr. 149/05.04.2011 pentru suma de 34.100,00 lei, care a fost acceptată la plată de către reprezentantul debitoarei, însă nu a fost achitată.

În drept s-au invocat prevederile OUG 119/2007, art. 10 pct. 4 coroborat cu art. 12 C.pr.civ.

În probaţiune s-au anexat înscrisuri (f. 6-9).

Legal citată, debitoarea a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca inadmisibilă.

În motivare arată că prin contractul încheiat debitoarea s-a obligat să presteze servicii de curăţiri păşuni blocuri fizice pentru o suprafaţă totală de 190 ha, cu un preţ de 550 ron/ha. Mai arată că factura menţionată de creditoare nu a fost acceptată la plată de debitoare şi nu este emisă conform contractului de prestări servicii nr. 284/14.12.2010, nefiind o creanţă certă, lichidă şi exigibilă. Totodată, susţine că ordonanţa de plată a fost înaintată cu rea credinţă de către creditoare cu scopul de a obţine foloase necuvenite raportat la serviciile prestate.

În drept a invocat prevederile art. 379 alin. 3 şi 4 C.pr.civ., OUG 119/2007.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Art. 1 alin. 1 pct. 1 din OUG nr. 119/2007 prevede că „În sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: 1. contract comercial reprezintă contractul încheiat între comercianţi ori între aceştia şi o autoritate contractantă, având ca obiect furnizarea unor bunuri sau prestarea de servicii contra unui preţ constând într-o sumă de bani”.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 al. 1 din OUG nr. 119/2007, procedura ordonanţei de plată se desfăşoară, la cererea creditorului, pentru realizarea creanţelor certe, lichide şi exigibile ce reprezintă obligaţii de plată a unor sume de bani asumate prin contract comercial care atestă drepturi şi obligaţii privind executarea unor servicii, lucrări ori alte prestaţii. 

În conformitate cu prevederile art. 2 al. 1 din OUG 119/2007, o atare cerere poate fi admisibilă în condiţiile în care sunt întrunite cumulative şi concomitent trei condiţii, anume creanţa să fie certă, lichidă si exigibilă, caractere definite în art. 379 alin. 3 si 4 Cod procedură civilă. Creanţa este certă atunci când existenţa sa rezultă din însuşi actul de creanţă emanat de la debitor sau recunoscut de acesta. Creanţa este lichidă atunci când cuantumul ei este determinat prin actul de creanţă, ori determinabil şi este exigibilă atunci când a ajuns la scadenţă, putându-se trece la executarea ei.

Pe de altă parte, relevante sunt în cauză şi dispoziţiile art. 9 al. 1 şi 2 din ordonanţă care stipulează în mod expres că „(1) Sub sancţiunea decăderii, debitorul poate contesta creanţa prin întâmpinare. (2) În cazul în care debitorul contestă creanţa, instanţa verifică dacă această contestaţie este întemeiată.”

Astfel, primul aspect care trebuie clarificat este contestaţia formulată de către debitoare în termen legal şi susţinută în mod vehement pe întreaga durată a litigiului.

Din interpretarea dispoziţiilor OUG  nr. 119/2007 şi a Directivei 2000/35/CE privind combaterea întârzierii plăţilor în tranzacţiile comerciale, pe care o transpune în legislaţia românească, rezultă că se instituie o procedură rapidă care are ca scop combaterea întârzierii plăţilor în tranzacţiile comerciale, respectiv fapta culpabilă a debitorului de a nu respecta un termen contractual. Procedura instituita de OUG nr. 119/2007 este una simplificată, exclusiv destinată creanţelor necontestate, dar cu privire la care debitorul întârzie să facă plata. Această confirmare este dată şi de faptul că procedura limitează în mod incompatibil cu cerinţele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului dreptul la apărare al pârâtului, prin aceea că nu i se permite utilizarea altor mijloace de probă decât înscrisurile.

Pentru o clarificare a raporturilor juridice comerciale complexe dintre părţi, competenţa de soluţionare exclusivă este stabilită în favoarea instanţelor de drept comun, singurele ce au căderea de a tranşa fondul raportului juridic dintre părţi (existenţa obligaţiei, executarea ei etc).

Conform scopului declarat al acestei Directive a Comunităţii Europene ce a intervenit în materie legislativă în vederea simplificării  formalităţilor prin care un creditor deţinând o creanţă necontestată poate obţine un titlu şi, implicit, posibilitatea de a executa silit în mod facil un debitor care a întârziat în achitarea datoriei sale, se reglementează în acest fel o procedură pregnant administrativă de emitere a unui titlu executoriu în vederea satisfacerii unei creanţe certe, lichide şi exigibile, necontestate.

În acest sens, conform Preambulului Directivei: "(1) întrucât în rezoluţia privind programul complet în favoarea IMM şi a sectorului artizanal, Parlamentul European a solicitat Comisiei să înainteze propuneri de rezolvare a problemei întârzierii efectuării plăţilor." (16) Întârzierea efectuării plăţilor constituie o încălcare a contractului care a devenit atractivă din punct de vedere financiar pentru debitori datorită dobânzilor mici aplicate întârzierii efectuării plăţilor şi/sau procedurilor greoaie de acţiune." (23) Articolul 5 din prezenta Directivă impune ca procedura de recuperare a creanţelor necontestate să fie finalizată într-o perioadă scurtă în conformitate cu legislaţia internă [ ...]" Mai mult, procedura impusă de către Comunităţile Europene prin Directivă vizează în mod exclusiv creanţele necontestate, aşa după cum se prevede în mod expres prin art. 5, iar prin transpunerea în legislaţia română a Directivei se impune a se respecta scopul şi finalitatea acesteia, scopul său fiind, cum s-a arătat anterior, de a găsi rezolvare unei situaţii frecvente: întârzierea în plata obligaţiilor contractuale de către debitor, în condiţiile în care dobânzile percepute pentru întârziere sunt mai mici decât costurile asociate unei plăţi efective. 

Această concluzie este întărită de dispoziţiile art. 9 al. 3 din OUG nr. 119/2007 care arată că în măsura contestării de către debitor a obligaţiei de plată, având în vedere că se tinde spre analiza fondului raporturilor juridice dintre părţi, instanţa va respinge cererea creditorului printr-o încheiere irevocabilă, iar creditorul are deschisa calea stabilita de dreptul comun. Că este aşa o confirmă şi prevederile art. 10 al. 2 din ordonanţă care, în mod imperativ, instituie în sarcina judecătorului obligaţia de a emite o ordonanţă de plată doar pentru parte din debitul necontestat de debitor. Interpretând per a contrario acest alineat, rezultă că în situaţia contestării debitului în totalitate, se impune pronunţarea unei soluţii de admitere a contestaţiei debitorului şi, implicit, de respingere a cererii introductive, însă cu respectarea efectuării verificărilor scriptice asupra contestaţiei formulate prin întâmpinare şi doar în condiţiile în care aparenţa analizată face dovada minimă a temeiniciei acestei contestaţii.

În aceste condiţii, este evident că utilizarea procedurii speciale a ordonanţei de plată este inadmisibilă în condiţiile în care creanţa solicitată este contestată de către pârât şi în ipoteza necesităţii clarificării unor raporturi juridice complexe între părţi, respectiv în ipoteza în care pârâtul contestă creanţa pretinsă de către reclamant sau intervin alte aspecte ce ating fondul raporturilor juridice dintre părţi. 

Este binecunoscută practica creditorilor de a utiliza această procedură pentru rapiditatea ei, precum şi pentru costurile minime implicate, însă procedura ordonanţei de plată este inadmisibilă în condiţiile în care raporturile juridice dintre părţi sunt deteriorate, iar instanţei de judecată îi revine rolul de a stabili culpa contractuală în condiţii de probaţiune limitate la înscrisuri.

Astfel, în condiţiile în care instanţa de judecată învestită cu soluţionarea cererii de ordonanţă de plată este chemată să verifice: 1. existenţa unui liant obligaţional între părţi (nexum); 2.  existenţa  unor obligaţii contractuale nerespectate între părţi, conform contractului; 3. stabilirea unei culpe în neexecutare sau executare neconformă a obligaţiilor contractuale în sarcina uneia sau alteia dintre părţi; 4. existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile, derivând din contractul dintre părţi; 5. obligarea părţii în culpă la achitarea debitului, ţine de puterea evidenţei faptul că instanţa de judecată ar aborda fondul cauzei.

De asemenea, o soluţie de admitere a cererii de ordonanţă de plată în condiţiile speţei pendinte ar nesocoti un fundamental principiu de drept, respectiv dreptul la apărare ce se poate exercita în cadrul unui proces echitabil prin aceea că s-ar ignora pronunţarea asupra apărărilor şi contra pretenţiilor formulate de debitor.

Mai mult, toate aspectele arătate de către debitoare (prin care se contestă însăşi caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei) au dovedit necesitatea administrării unui probatoriu complex, specific dreptului comun, care nu poate fi limitat numai la înscrisuri, finalitatea unei hotărâri judecătoreşti fiind aceea de a se afla adevărul, aceasta cu atât mai mult cu cât ordonanţa de plată pronunţată în aplicarea dispoziţiilor OUG nr. 119/2007 este o hotărâre judecătorească cu deplina autoritate de lucru judecat pentru pretenţiile admise creditorului, care asigura tranşarea cu autoritate de lucru judecat şi cu celeritate a litigiului, ordonanţa precitată fiind un act normativ comunitar care, conform dispoziţiilor art. 1-6 din Tratatul fundamental si jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, are forţă juridică superioară normelor dreptului intern al statelor membre, aspect consacrat, de altfel, şi prin dispoziţiile art. 148 al. 2 din Constituţia României care prevăd în mod imperativ că dreptul european are prioritate în aplicare în faţa dreptului intern.

Aşa fiind, instanţa constată faptul că, obiecţiile şi apărările debitoarei privitoare la inexistenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile, conferă cererii un caracter contencios, ce impune administrarea unui probatoriu specific dreptului comun, motiv pentru care, în temeiul art. 9 alin. 3  din OUG 119/2007, va admite ca fiind fondată contestaţia debitoarei formulată prin întâmpinare şi, în consecinţă, va respinge ca inadmisibilă în cadrul procedurii pendinte cererea formulată de creditoare pentru emiterea unei ordonanţe de plată.

Instanţa nu va acorda cheltuielile de judecată solicitate de creditoare.

Domenii speta

Spete similare