Pretenţii

Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamanţii C.J., C.M.C., în contradictoriu cu pârâta S.C V.R. S.A., având ca obiect anulare act PRETENŢII.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică nu se prezintă nimeni.

Procedura de citare este  legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, învederându-se instanţei faptul că atât mersul dezbaterilor cât şi concluziile părţilor au fost consemnate în încheierea de şedinţă din data de 24.10.2013, care face parte integrantă din prezenta, iar în vederea deliberării, s-a amânat pronunţarea cauzei la data de 31.10.2013, după care:

INSTANŢA

Prin cererea înregistrată la instanţă la data de 12 iunie 2013, sub dosar nr. 1191/187/2013, reclamanţii C. J şi C. M. C., au chemat în judecată pârâta V. R. S.A.B, solicitând instanţei:

-să dispună anularea clauzei prev. de art. 5 lit. a „ comision de risc” din Convenţia de credit nr. .. din data de 04.10.2007;

-anularea clauzei prev. de pct. 3 lit. d din Convenţia de credit privind posibilitatea revizuirii ratei dobânzii aplicate;

-obligarea pârâtei la restituirea sumei în echivalent lei la data plăţii, încasată drept comision de administrare, de la data de 4.10.2007 până la data introducerii plângerii 10.06.2013, actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii efective, precum şi a sumelor de bani cu acest titlu reţinute până la pronunţarea hotărârii, actualizat cu rata inflaţiei , având în vedere că acest comision îl plătesc lunar, până la finalizarea contractului de credit;

-obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea în fapt a cererii, se  arată că la data de  09.03.2007, prin

convenţia de credit nr. … din data de 04.10.2007, pârâta V.R. S.A. B., a acordat reclamanţilor un împrumut cu garanţie imobiliară în valoare totală de 25.000 Eur, cu o perioadă de rambursare de 300 luni.

În contractul încheiat între părţi, era prev. la art. 5 lit. „a”, o clauză referitoare la comisionul de risc de 0,125% aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadenţă, pe toată perioada de derulare a Convenţiei de credit.

Reclamanţii au arătat că acest comision de risc este nelegal, fiind nejustificată plata sa, întrucât creditul contractat de reclamanţi este garantat prin ipotecarea unui imobil extrem de valoros, respectiv un apartament cu 2 camere şi dependinţe, în suprafaţă utilă de 50,33 mp şi teren aferent în cotă de .. MP, din ….. reclamanţii au fost nevoiţi să încheie o poliţă de asigurare cu un asigurator agreat de bancă, fiind acoperite toate riscurile pentru pârâtă, acestea fiind preluate de asigurator.

Se arată că, pe de altă parte, comisionul de risc perceput abuziv de bancă nu se justifică întrucât reclamanţii suportă cheltuielile legate de poliţa de asigurare anual .

La data încheierii Convenţiei de credit, reclamanţi nu au avut posibilitatea să negocieze clauzele contractuale, întrucât convenţia era deja redactată în mod standard, pentru toţi clienţii băncii, astfel că art. 5 lit. „a” din Convenţia de credit nr….din data de 04.10.2007 este abuzivă şi încalcă în mod flagrant dispoziţiile Legii nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, resp. Prev. art. 1 din Legea nr. 193/2000 unde se stipulează că orice contract încheiat între comercianţi  şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate , cele ale alin. 2 prin care se dispune ca, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului şi cele ale alin. 3, al aceluiaşi articol prin care se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Reclamanţii arată că întrucât nu li s-a acordat posibilitatea să negocieze clauzele contractuale, respectiv clauza prev. de art. 5 lit. „a”, arată că aceasta este o clauză abuzivă în sensul definit de art. 4 din Lg. 193/2000 rep. conform căruia „ o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuziv, dacă prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor”.

De asemenea, rezervarea dreptului băncii de a revizui rata dobânzii curente în mod unilateral , fără a fi negociată cu reclamanţii, respectiv pct. 3 lit. „d” . din data de 04.10.2007  este în mod vădit abuzivă, deoarece nu asigură nici o posibilitate de control , astfel încât să fie îndeplinite cerinţele unui tratament egal, respectiv să se asigure un grad rezonabil de previzibilitate.

Conform art. 4 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 193/2000 o clauză contractuală va fi considerată ca fiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate, sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Se arată că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru declararea ca abuzivă a clauzei prev. de art. 5 lit. „a” din Convenţia de credit, întrucât reclamanţii au calitatea de consumatori, iar pârâta de comerciant, iar convenţia încheiată a fost una standard.

Dispoziţiile legii nr. 193/2000, invocate în prezenta cauză, transpun prevederile Directivei Consiliului European nr. 93/13/CEE din 05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, arătând că interesul reclamanţilor este legitim, născut şi actual, personal şi direct.

Pentru a fi incidente prev. art. 4 alin. 1 din Lg. nr. 193/2000 în privinţa dispoziţiei de la pct. 5 lit „a” din „ condiţiile speciale” ale convenţiilor de credit încheiate între părţi, este însă necesar şi ca această clauză să fie creat, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Reclamanţii arată că simpla prevedere  a unui comision de risc într-un contract de adeziune nu poate atrage caracterul abuziv al unei astfel de clauze în mod automat, fiind  necesar a se analiza proporţionalitatea cuantumului comisionului cu riscul implicat de acordarea creditului, avându-se în vedere şi cuantumul dobânzii percepute pentru acordarea împrumutului.

În speţa de faţă, perceperea unui comision de risc poate fi justificată de riscurile implicate de scăderea valorii proprietăţilor imobiliare în contextul economic actual şi de posibilitatea existenţei unor dificultăţi în executarea silită a garanţiei reale imobiliare instituite în favoarea pârâtei. Cu toate acestea, prevederea unui cuantum al comisionului de risc de circa o treime sau de jumătate din cuantumul dobânzii care reprezintă practic preţul împrumutului acordat, apare ca fiind disproporţională cu scopul urmărit, având în vedere şi faptul că pârâta este o instituţie bancară al cărui obiect de activitate îl constituie tocmai acordarea de credite.

De asemenea, reclamanţii solicită ca instanţa să constate că nu este stipulată în contract posibilitatea restituirii către împrumutat a valorii, cel puţin parţiale, a comisionului de risc la  finele perioadei de derulare a convenţiei, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au materializat.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat asupra posibilităţii instanţelor naţionale de a analiza caracterul abuziv al unor clauze contractuale  care privesc noţiunile de obiect al contractului şi de preţ, la care face referire art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 prin hotărârea din 3 iunie 2010, dată în cauza C.., având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare, în cadrul procedurii judiciare iniţiate de Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid c. Asociacion de Usuarios de Servicios Bancarios ( Ausbanc) şi prin Ordonanţa din .., dată în cauza …, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare, în cadrul procedurii judiciare iniţiate de Povotovost c. Iveta Korckovska, reţinând că instanţele judecătoreşti au posibilitatea de a analiza caracterul abuziv al unei clauze chiar şi atunci când aceasta vizează obiectul principal sau preţul unui contract. Arată că în analiza aceleiaşi probleme de drept, CJUE s-a pronunţat şi prin Hotărârea Oceano Grupo Editorial SA v Rocio Murciano Quitero,C-240/1998 prin care a statuat că instanţele judecătoreşti sunt obligate să analizeze chiar şi din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

În drept, reclamanţii invocă dispoz. art.1, art. 2, art. 13 şi art. 14 din Legea nr. 193/2000 rep. , art. 5, art. 948 alin. 4 şi art. 966 din Codul civil, precum şi art. 5 lit. „a” şi pct. 3 lit. „d” din Convenţia de credit nr. 0123479 din data de 04.10.2007.

În susţinerea cererii, reclamanţii au depus la dosar în copie: Convenţia de credit nr. ….; plan rambursare credit; act adiţional nr. …. la Convenţia de credit nr. ….

La data de 11 iulie 2013, pârâta SC V. R. S.A. B., a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat instanţei respingerea acţiunii formulate de reclamanţi ca fiind neîntemeiată şi nefondată.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată cu privire la capetele de cerere 1 şi 2 prin care se solicită constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale  care vizează din punctul lor de vedere obiectul contractului. Arată că potrivit prev. art. 4 al Directivei nr. 93/13/CE şi dispoziţiile Legii 193/2000 nu se poate solicita, iar instanţa de judecată nu va putea constata caracterul abuziv al unor clauze contractuale atâta vreme cât acestea vizează însuşi obiectul acestui contract. Menţionează totodată că practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este constantă în acest sens, această opinie fiind menţinută şi prin Decizia nr.….

Pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere nr. 3 prin care se solicită plata retroactivă a unui comision de administrare, ca urmare a faptul că de la data semnării convenţiei de credit nr.…. şi până la momentul depunerii prezentei cereri, au trecut mai bine de 5 ani, iar dreptul la acţiune pentru perioada … fiind prescris. Arată că prescripţie dreptului la acţiune ar trebui să curgă din momentul efectuării primei prestaţii, fiind vorba despre prestaţii succesive principiul „ repunerii părţilor în situaţia anterioară” este inaplicabil în cazul contractelor cu executare succesivă.

Prescripţia dreptului la acţiune este o noţiune care a fost introdusă în dreptul civil tocmai pentru a sancţiona „ pasivitatea”, conduita consumatorului care indiferent de data promovării acţiunii sale are dreptul de a solicita restituirea unei sume de bani, numai în limita a 3 ani, obligaţie născută de la data efectuării primei prestaţii, fiind în prezenţa unui veritabil drept de creanţă, fără nici un fel de derogare. Prescripţia s-a introdus în dreptul civil pentru garantarea principiului securităţii raporturilor juridice civile şi totodată pentru a apăra dinamica raporturilor juridice civile, motiv pentru care chiar dacă o cauză contractuală devine ineficace, în cadrul dosarului de executare succesivă efectele acesteia, nu pot retroactiva pentru prestaţiile şi contraprestaţiile părţilor, putând cel mult să opereze pentru viitor. Faptul că reclamanţii au ales în mod aleatoriu o dată de referinţă la care să îşi formuleze cererea în judecată având ca obiect constatare clauze abuzive despre existenţa cărora au avut cunoştinţă încă din momentul semnării convenţiei de credit, nu îi îndreptăţeşte pe aceştia să deroge de la condiţiile generale privitoare la dreptul de prescripţie pentru a solicita restituirea unor sume de bani plătite în benevol Băncii, aceştia asumându-şi prevederile legale în materie. Reclamanţii nu se pot prevala de nerecunoaşterea legii nici în ceea ce priveşte legea 193/2000, nici în ceea ce priveşte Decretul Lege nr. 167/1958, ambele aplicabile raporturilor juridice deduse judecăţii.

Invocă excepţia lipsei de obiect şi a lipsei de interes în formularea cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prev. de art. 5 lit. „a” din Condiţiile Speciale ale convenţiei de credit ca urmare a faptul că la data promovării prezentei cereri, clauza care reglementa comisionul de risc nu mai exista, fiind înlăturată prin efectele actului adiţional la contract implementat în baza prev. OUG nr. 50/2010 şi a Legii 288/2010.

Pârâta arată că,  Curtea de Apel Oradea în Decizia nr. 29/10.03.2009 a arătat că poate exista un interes în invocarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale atâta timp cât  clauzele respective sunt în fiinţă, or în prezenta speţă clauza prev. la art. 5 lit „a” nu mai exista prin implementarea tacită a actului adiţional la convenţia de credit în anul 2010.

Invocă excepţia lipsei de obiect şi a lipsei de interes în formularea cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzei prev. la pct. 3 lit. „d” din convenţia de credit nr. ……/04.10….. ca urmare a faptului că prin actul adiţional  nr. … semnat între părţi, dobânda contractată de 5,95% pe an, dobânda fixă, s-a modificat în dobândă variabilă, modificare permis atât în legislaţia bancară cât şi de Legea nr. 193/2000, modificarea semnându-se prin semnarea şi unui act adiţional între părţi prin acordul lor deplin de voinţă. Prev. art. 3 lit. „d” aşa cum se regăsea în contractul iniţial de credit nu mai există în acea formă, fiind exclusă total clauza a cărei nulitate se solicită prin acţiune. Prev. art. 3 lit. „d” din actul adiţional la convenţia de credit nr. … semnat de părţi prevăd o formulă de calcul a dobânzii variabile perfect legală şi care se află în deplină concordanţă cu legislaţia bancară.

Pe fondul cauzei, pârâta arată că prin convenţia de credit nr. …, s-a pus la dispoziţia reclamanţilor suma de 25.000 Euro cu titlu de împrumut în condiţiile şi termenele stabilite în mod expres şi asumate de ambele părţi, contractul de credit reprezentând legea părţilor în baza prev. art. 969 cod civil, în vigoare la data naşterii raporturilor juridice între părţi. Mai mult, în speţă există şi un act adiţional implementat în mod tacit de către părţi  ca urmare a lipsei comunicării din partea reclamanţilor  a unei notificări în termenul stabilit prin Legea specială … către bancă, valabilitatea acestui act adiţional fiind pe deplin recunoscută  de legislaţia specială amintită mai sus.

Arată că atâta vreme cât reclamanţi nu au notificat banca şi nu au făcut nici un fel de demers de contestare a niciunui comision, după apariţia lg. 288/2010 în termenul legal de 60 de zile implementat de această lege la art. 95, adică până cel târziu în data de 03.03.2011, dar nici anterior apariţiei cestei legi, reclamanţii nu pot solicita instanţei de judecată să intervină peste voinţa părţilor pentru modificarea sau înlăturarea vreunei clauze contractuale negociate şi asumată iniţial de părţi.

Arată că acţiunea reclamanţilor este neîntemeiată, iar instanţa de judecată nu ar trebui să intervină între părţi şi nu ar avea posibilitatea de a modifica clauze contractuale asumate  în mod expres sau tacit de acestea, doar pentru simplul motiv că, mult ulterior semnării contractului de credit şi derulării sale fără probleme, clienţii Băncii şi reclamanţii, consideră în mod brusc şi cu totul nejustificat ca anumite prevederi contractuale ( pct. 5 lit. „a”, pct. 3 lit. d”d2 di condiţiile speciale al convenţiei de credit nr. ..) asumate iniţial  fără nici un fel de protest  şi executate în timp, ar fi abuzive  prin prisma prev. art. 4 alin. 1 din legea 193/2000 în vigoare şi în momentul semnării convenţiei de credit, articol care reprezintă o transpunere a art. 4 din Directiva 93/13/CEE.

Conform art. 4 al Directivei 93/13/CEE din 1993 „ evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului contractului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj unor inteligibil.

Potrivit art. 4 din legea 193/2000, 1) o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi cin contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor; 2) o clauză contractuală va fi considerată ca fiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Pârâta arată că reclamanţii încearcă să inducă instanţei de judecată ideea că Banca „ profitând” de aşa-numitele nevoi ale consumatorului ar încerca să obţină un venit ilicit, contrar bunelor moravuri şi cu rea credinţă ar impune consumatorului „ necunoscător” un contract avantajos Băncii numai în scopul exclusiv de a obţine profit.

Arată că legea nr. 193/2000 este o normă cu caracter  special care prevede o procedură specială pentru constatarea caracterului abuziv al unui contract sau a unor clauze contractuale, în cazul în care sunt îndeplinite anumite condiţii şi cu consecinţa modificării doar pe viitor a acelui contract, concomitent cu sesizarea contravenţională. Astfel în temeiul acestei legi, nu se poate vorbi despre obligarea retroactivă la plata unei sume de bani către consumator, neavând nici un articol în legea 193/2000care să reprezinte temeiul juridic al unei atare solicitări, legea indicând în mod explicit consumatorului calea de urmat şi anume Codul civil.

Pentru a înlătura argumentele reclamanţilor, pârâta arată că, Contractul de credit  este un contract sinalagmatic specific activităţii bancare, în care ambele părţi îşi asumă drepturi şi obligaţii corelative, contractul de faţă fiind încheiat la solicitarea expresă a consumatorului şi din iniţiativa proprie. Consumatorul nu se află într-o poziţie de inferioritate faţă de Banca aleasă, acesta a optat în cunoştinţă de cauză pentru contractare după un studiu vast de piaţă efectuat şi după analizarea tuturor ofertelor existente la momentul respectiv pe piaţă.

Costurile creditului sau preţul creditului sunt elementul cel mai bine cunoscut şi analizat de consumator anterior şi concomitent semnării contractelor de credit , aceasta fiind şi dovada alegerii unei bănci care a prezentat pe piaţă o ofertă foarte avantajoasă, cum este cazul SC V. R. S.A.

Pârâta arată că reclamanţii susţine că Banca încălcând principiul bunei credinţe ar crea un dezechilibru în detrimentul consumatorului însă nu îşi analizează propria conduită  din momentul contractării  şi ulterior în derularea contractului cu banca.

Arată că nimeni nu îşi poate invoca propria culpă în executarea unui contract sau necunoaştere legii, Legea 193/2000 fiind în vigoare de peste 11 ani, deci şi în momentul semnării contractului de credit în speţă.

Făcând o analiză a fiecărui dosar de credit, pârâta arată că se va observa că atât dobânda negociată cât şi stabilirea comisionului de risc s-a făcut în mod diferit de la caz la caz, în urma analizei exigibilităţii fiecărui dosar în parte, acesta nefiind introdus în convenţia de credit decât în mod explicit şi exprimat într-un limbaj clar concis şi inteligibil fără a lăsa loc de nici un fel de interpretare  din partea niciuneia dintre părţi. Pe de altă parte, comisionul de risc , ca parte din preţul total al contractului a fost cunoscut de reclamanţi încă din momentul semnării contractului, fiind detaliat atât în  condiţiile speciale ale contractului cât şi în planul de rambursare, motiv pentru care nu se poate invoca de către reclamanţi că aceştia nu l-au cunoscut s-au nu l-au putu cunoaşte la momentul semnării contractului.

Mai mult, în prezenta cauză,  există un act adiţional la contractul de credit care a fost acceptat tacit de reclamant ca urmare a faptul că aceştia  nu au notificat banca în nici un fel în termenul legal, motiv pentru care actul adiţional a fost implementat şi ulterior executat în continuare de ambele părţi. În atare situaţie nu se poate vorbi despre o lipsă de iniţiativă de negociere  din partea Băncii referitor la Contractul de credit, fiind vădită lipsa de interes a reclamanţilor în derularea contractului de credit sau modificarea lui ca urmare a modificărilor legislative apărute în timp.

Cu privire la afirmaţia reclamanţilor, că pârâta nu ar fi negociat clauzele  ca urmare a faptului că Banca ar fi avut contracte pretipărite, pârâta solicită înlăturarea acestei motivaţii care este una generică şi superficială. Legea 193/2000 şi Directiva 93/13/CEE nu reprezintă instrumente de interzicere a unor tipuri de contracte, ci aceste legi stabilesc doar că trebuie respectate anumite criterii la întocmirea unui contract în scopul evitării creării unor dezechilibre în detrimentul consumatorilor. Arată că această lege nu trebuie folosită de consumatori decât în acest scop, nu abuziv şi speculativ cum este folosită în prezenta cauză.

Faţă de cele arătate, pârâta consideră că Banca este cea care acordă o prezumţie de bună credinţă clientului beneficiar al creditului – punând la dispoziţia acestuia integral o sumă mare de bani, urmând ca ea să fie restituită pe o perioadă lungă de 15-30 de ani. În atare situaţia nu se poate vorbi despre rea credinţă sau despre crearea unui dezechilibru în defavoarea consumatorului într-un astfel de contract, Banca executându-şi integral şi imediat obligaţiile sale. Ajungerea la bun sfârşit a contractului de credit depinde în mod exclusiv de client, care şi-a asumat în perfectă cunoştinţă de cauză atât prestaţia Băncii dar şi contraprestaţia sa.

Afirmaţia reclamanţilor privitoare la garantarea creditului cu o ipotecă nu îşi găsesc aplicabilitatea în speţă, ipoteca fiind complementară comisioanelor asumate şi negociate de părţi, ea având un cu totul alt rol în derularea contractului de credit.

Referitor la solicitarea reclamanţilor cu privire la anularea clauzei prev. la art. 3 lit. „d” din Condiţiile Speciale ale Convenţiei, pârâta arată că nici această clauză nu constituie o clauză abuzivă ţinând cont de toate susţinerile de mai sus şi ţinând cont de faptul că reclamanţii au negociat cu pârâta toate clauzele contractuale, nefiind aşadar întrunite prev. art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000 rep. ,iar pe de altă parte aceasta nu constituie o clauză abuzivă întrucât în aceste schimbări semnificative se încadrează şi modificarea dobânzii de referinţă, precum şi a dobânzii interbancare. Dobânda de referinţă şi dobânda interbancară reprezintă indicatori publici, despre care orice persoană, client sau nu al băncii, poate lua la cunoştinţă şi cu atât mai mult cunoaşte că ea poate fluctua, fiind vorba despre credite pe o durată foarte lungă de timp. De aceea, consideră că această clauză prev. la art. 3 lit. „d” din Condiţiile Speciale ale Convenţiei este întrutotul în acord cu prevederile legale, inserarea clauzei în contract neconducând la un dezechilibru contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care această dobândă revizuibilă poate avea atât un curs ascendent, cât şi descendent, în funcţie de variaţiile indicatorilor publici mai înainte menţionaţi, iar pârâta, nedeţinând nicio putere cu privire la variaţiile  acestor indicatori publici, eliminându-se orice presupusă influenţă a pârâtei în ceea ce priveşte modificarea unilaterală a dobânzii în propriul său interes.

În acest sens, pârâta arată că prin Adresa nr.1795/19.04.2010 însăşi Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului dispune faptul că „ pentru clienţii V. care au contracte de credit în care nu se precizează faptul că dobânda este fixă, prin actul adiţional implementat în baza OUG 50/2010 se va înlocui clauza de la punctul 3 lit. „d” din Condiţiile Speciale ale Convenţiei de credit, cu clauza (…)rata dobânzii urmând să varieze în funcţie de evoluţia indicelui Euribor la 3 luni. Având în vedere această formulă de calcul al dobânzii a fost validată de către ANPC, iar pe de altă parte, această formulă nu poate decât să profite clientului Băncii ea nu poate fi calificată ca fiind abuzivă.

În acest sens s-a pronunţat şi Curtea de Apel Bucureşti într-o speţă similară prin Decizia nr. 482 din data de 19.11.2012, în dosarul nr. 29434/3/201 în care s-a reţinut faptul că  „ acordul dat de ANPC cu privire la mecanismul de stabilire a dobânzii reprezintă şi el o garanţie a conduitei corecte şi a bunei credinţe a Băncii în raporturile contractuale cu reclamantul, precum şi un prim filtru de legalitate din perspectiva atribuţiilor autorităţii, astfel cum rezultă din dispoziţiile cuprinse în art. 2 din HG nr. 882/2010 privind organizarea şi funcţionarea ANPC.

Mai mult decât atât, pârâta arată că în prezentul dosar dobânda variabilă este  explicitată şi stabilită în mod clar şi detaliat încă din anul 2009 prin semnarea actului adiţional nr. 1/04.11.2009prin care părţile în mod expres au agreat la o dobândă variabilă, astfel că instanţa de judecată nu poate să impună acum o dobândă fixă, această intervenţie fiind nelegală şi abuzivă raportat la faptul că dobânda variabilă nu este în afara cadrului legal şi nu crează un dezechilibru între drepturile  şi obligaţiile părţilor, având fluctuaţii atât pozitive cât şi negative în decursul timpului.

În drept, pârâta invocă prev. art. 969 Cod civil vechi în vigoare la data naşterii raporturilor juridice dintre părţi; Directiva 93/13/CEE dispoziţiile legii 193/2000, OG 50/2010; Legea 288/2010 intrată în vigoare la data de 2.01.2011 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

În susţinerea celor arătate, pârâta a depus la dosar Act adiţional nr. …. la Convenţia de credit nr. …; decizia nr. … pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul … ; Decizia civilă nr.…. pronunţată de Curte de Apel Bucureşti în dosarul nr. ..; Sentinţa civilă nr. …. pronunţată de Judecătoria Satu Mare în dosarul nr.…; sentinţa civilă nr….pronunţată de Judecătoria Oradea în dosarul nr. -----filele 46-86.

La data de 06.08.2013, reclamanţii au depus la dosar răspuns la întâmpinarea formulată de către pârâta SC V. R.S.A. B..

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată cu privire la capetele de cerere 1 şi 2 din cererea formulată de reclamanţi, solicită respingerea acesteia  ca nefondată .

În motivarea acestei susţineri, reclamanţii arată că pârâta a invocat includerea comisionului de risc în costul total al creditului, susţinând drept consecinţă  că, clauza impunând plata acestuia nu poate fi supusă unei evaluări privind eventualul său caracter abuziv, întrucât comisionul face parte din preţul contractului, al cărui justeţe şi al căprui caracter adecvat nu poate fi cenzurat de către instanţe potrivit disp. art.4 alin. 2 din Directivă resp. 4 alin. 6 din Legea de transpunere, nr. 93/2000.  Arată că nu se poate susţine de către pârâtă,  că la încheierea contractului de credit  a avut în vedere, în principal, faptul că împrumutatul va achita comisionul de risc. Arată că acest comision de risc  ascunde o clauză similară unei clauze penale, cu diferenţa că suma stabilită cu acest titlu se plăteşte nu în momentul neexecutării contractului, ci anticipat, prin perceperea lunară, cu acest titlu, a unui procent aplicat soldului creditului, banca evaluând şi încasând  astfel anticipa prejudiciul  cauzat acesteia prin eventuala neexecutare a contractului de către împrumutat şi încasând deci fără just temei contravaloarea unui prejudiciu care nu este nici cert, nici actual.

Mai mult Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat asupra posibilităţii instanţelor naţionale  de a analiza caracterul abuziv al unor clauze contractuale care privesc noţiunile de obiect al contractului şi de preţ, la care face referite art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13, prin hotărârea din 3 iunie 2010, dată în cauza C 484/08, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare, în cadrul procedurii judiciare  iniţiate de Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid c. Asociacion de Usuarios de Servicios Bancarios ( Ausbanc) şi prin Ordonanţa din 16 noiembrie 2010, dată în cauza C-76/20, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare, în cadrul procedurii judiciare iniţiate de Povotovost c. Iveta Korckovska, reţinând că instanţele judecătoreşti au posibilitatea de a analiza caracterul abuziv al unei clauze chiar şi atunci când aceasta vizează obiectul principal sau preţul unui contract. Arată că în analiza aceleiaşi probleme de drept, CJUE s-a pronunţat şi prin Hotărârea Oceano Grupo Editorial SA v Rocio Murciano Quitero,C-240/1998 prin care a statuat că instanţele judecătoreşti sunt obligate să analizeze chiar şi din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

Din jurisprudenţa CJUE, care în temeiul Constituţiei şi a Tratatului de Aderare a României la Uniunea Europeană, este obligatorie pentru instanţele naţionale, rezultă că Directiva 93/13, în transpunerea căreia s-a adoptat în dreptul naţional Legea 193/2000, vizează protejarea drepturilor consumatorilor care sunt partea slabă în contract având în vedere faptul că puterea lor de negociere este limitată, ei fiind practic obligaţi fie să accepte clauzele impuse de comercianţi, fie să nu încheie contractul.

Cu privire la excepţia prescrierii dreptului material la acţiune pentru pretenţiile din petit, invocată de către pârâtă prin întâmpinarea depusă la dosar, reclamanţii solicită respingerea acesteia ca neîntemeiată  având în vedere că potrivit disp. art. 1 din decretul lege nr. 167/1958 dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.

Conform art. 2 din decretul lege nr. 167/1958 nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fir pe cale de acţiune, fir pe cale de excepţie.

Conform art. 3 din acelaşi act normativ consacră termenul general de prescripţie de 3 ani.

Articolul 7 din Decretul lege nr. 167/1958 statua că prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită.

Reclamanţii arată că în cazul de faţă, în care pe lângă constatarea nulităţii se solicită şi restituirea prestaţiilor, nu se poate susţine că termenul de prescripţie de 3 ani pentru restituirea prestaţiilor începe să curgă de la data plăţii fiecărei rate contractuale, deoarece o astfel de interpretare ar fi natură a lipsi de orice utilitate posibilitatea invocării nulităţii absolute oricând. Prin urmare, în cazul în care prin aceeaşi acţiune se solicită atât constatarea nulităţii absolute a unui act juridic sau clauze contractuale cât şi restituirea prestaţiilor, termenul de prescripţie pentru petitul privind restituirea prestaţiilor nu începe să curgă decât din momentul în care se constată nulitatea absolută a contractului sau clauzei contractuale. Prin urmare, având în vedere că până în prezent termenul de prescripţie extinctivă pentru restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul clauzelor pretins abuzive nu a început să curgă, solicită respingerea acestei excepţii ca nefondată.

Cu privire la excepţia lipsei de interes pentru constatarea clauzelor abuzive invocată de către pârâtă prin întâmpinare, reclamanţii solicită respingerea acesteia ca neîntemeiată, având în vedere că interesul lor este legitim, născut şi actul, personal şi direct, arătând că în cauză sunt aplicabile prev. art. 95 din OUG 50/2010 în forma anterioară modificării survenite prin Legea 288/2010.

Potrivit prev. art. 95 din OUG 50/2010, în forma în vigoare la data întocmirii actelor adiţionale „ pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligaţia ca , în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, să asigure conformitatea contractului cu dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.

Reclamanţii arată că din interpretarea acestor prevederi, rezultă că pârâta avea obligaţia de a modifica conţinutul contractelor încheiate cu ei, astfel încât acestea să devină conforme cu conţinutul prevederilor în vigoare la acel moment. Pârâta nu a făcut decât să redenumească comisionul de risc în comision de administrare.

Cu privire la excepţia lipsei de obiect şi interes pentru constatarea clauzei abuzive de la art. 3 lit. „d” din contractul de credit invocată de către pârâtă prin întâmpinarea depusă la dosar, reclamanţii arată că solicită respingerea acesteia ca neîntemeiată .

Reclamanţii arată că potrivit disp. art. 4 alin. 2 şi 3 din Legea 193/2000 o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate, sau condiţiile generale e vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant.

Cât priveşte negocierea contractului potrivit disp. art. 4 alin. 3 , teza finală din legea 193/2000, sarcina probei negocierii directe a clauzei cu consumatorul revine comerciantului, iar simplul fapt că, clauza ce prevede comisionul de risc este prevăzută sau nu în condiţiile generale ale convenţiei ci în cele speciale, invocată de pârâtă, nu este de natură a dovedi că această clauză a fost rezultatul negocierii directe cu consumatorul.

Arată că din acest punct de vedere, este esenţial ca, pentru consumator, să existe posibilitatea negocierii conţinutului clauzei contractuale, însă pârâta nu a făcut dovada existenţei concretizării unei astfel de posibilităţi.

Mai mult, nu s-a făcut dovada că, la momentul încheierii contractului, consumatorul a avut posibilitatea de a refuza stipularea acestei clauze, iar din examinarea în ansamblu a poziţiei pârâtei exprimată în cuprinsul întâmpinării, rezultă faptul că societatea bancară consideră acest comision drept absolut necesar pentru acoperirea unui risc privit real şi actual, necesitate care face puţin plauzibilă ipoteza înlăturării clauzei, în urma negocierii cu consumatorul.

Potrivit art. 3.5 din contract „ Condiţii speciale”, pentru punerea la dispoziţie a creditului , împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plăteşte lunar pe toată perioada creditului, modul de calcul şi scadenţa plăţii acestuia se stabilesc prin Condiţii speciale, astfel că rezultă existenţa obligaţiei de a stipula clauza privind comisionul de risc, consumatorului conferindu-i-se, ab initio, doar o vocaţie abstractă  de a hotărî asupra scadenţei obligaţiei şi asupra modului de calcul, nedovedindu-se în niciun mod  că acesta a putu influenţa aceste elemente ale contractului  prin exprimarea poziţiei sale în această privinţă şi luarea în considerare a acestei poziţii.

Cu privire la dovada existenţei în contract a unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor c şi condiţie a existenţei clauzei abuzive, reclamanţii arată că această condiţie este îndeplinită.

Arată că , în varianta sa iniţială, comisionul de risc a fost perceput de către bancă „ pentru punerea la dispoziţie a creditului” , de unde rezultă că obligaţia ce revine împrumutatului de a achita comisionul de risc are drept obligaţie corelativă obligaţia băncii de a-i pune acestuia la dispoziţie creditul. Acest comision este definit drept procent aplicat Soldului creditului, datorat şi plătibil de către împrumutat Băncii, lunar, pe toată durata creditului, la data scadentă stabilită la pct. 6 pentru administrarea de către bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către acesta prin punerea sumei principale la dispoziţie împrumutatului, în termenii şi condiţiile prevăzute în convenţie.

Se mai prevede că acest comision vizează administrarea riscului de credit şi a riscului de piaţă şi este calculat lunar, luând în calcul un număr de 30 de zile raportat la un an de 360 de zile utilizând următoarea formulă „ soldul creditului x Comisionul de administrare credit x 12 x 30/360, însă din lecturarea ansamblului drepturilor şi obligaţiilor părţilor ce îşi au izvorul în contractul încheiat, reclamanţii arată că , în realitate, împrumutatului îi revin, în schimbul obligaţiei societăţii bancare de punere la dispoziţie a creditului, respectiv în schimbul contraprestaţiei băncii constând în „ administrarea riscurilor creditului”, o serie întreagă de alte obligaţii şi de contraprestaţii, în special aceea de a achita dobândă la suma de bani împrumutată şi aceea de a garanta cu ipotecă de rang I restituirea creditului, acestei din urmă obligaţii fiindu-i asociată şi obligaţia de a încheia un contract de asigurare, cu o societate de asigurare agreată de bancă, cu privire la imobilul obiect al garanţiei reale imobiliare.

Reclamanţii arată că din ansamblul prevederilor contractuale se deduce că ponderea obligaţiilor împrumutatului este mult mai mare faţă de ponderea pe care o au obligaţiile corelative ale băncii, ceea ce rezultă şi din faptul că, în realitate, banca a creat un sistem de clauze menite să o asigure împotriva oricărui risc, eliminând posibilitatea ca vreunul dintre aceste riscuri să aibă repercusiuni asupra situaţiei financiare a băncii şi punând toate riscurile pe care le implică activitatea de creditare, în sarcina împrumutatului.

De asemenea reclamanţii solicită ca instanţa să constate că nu este stipulată în contract posibilitatea restituirii către împrumutat a valorii, cel puţin parţiale, a comisionului de risc la finele perioadei de derulare a convenţiei, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au materializat.

În şedinţa publică din data de 26.09.2013, instanţa faţă de excepţia  inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată cu privire la capetele de cerere 1 şi 2 prin care se solicită constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale, a arătat că de fapt nu este o excepţie, ci o apărare de fond şi numai după cercetarea fondului cauzei instanţa se va putea pronunţa dacă aceasta este admisibilă sau nu, motiv pentru care a  respins această excepţie.

Instanţa, faţă de excepţia  prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce

 priveşte capătul 3 de cerere, a arătat că o respinge având în vedere că este o prestaţie succesivă, respectiv fiind un contract de împrumut se plătesc rate lunare, iar termenul de prescripţie începe să curgă in opinia instanţei din momentul în care contractul este executat in întregime.

Instanţa, faţă de excepţia a lipsei de interes  în formularea cererii de

constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la pct. 5 lit. „a” din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit, a arătat că având în vedere că părţile din prezenta cauză sunt părţi şi în contract, respectiv au un interes, respinge această excepţie.

Instanţa a încuviinţat pentru reclamanţi proba cu înscrisurile depuse la dosar, iar pentru pârâtă proba cu înscrisurile depuse la dosar, precum şi proba cu interogatoriul reclamanţilor ( aflat la filele 126-133). 

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Prin convenţia de credit nr. …. din data de …. , pârâta V. R.S.A. B. , a acordat reclamanţilor un împrumut cu garanţie imobiliară în valoare totală de 25.000 Eur, cu o perioadă de rambursare de 300 luni.

În contractul încheiat între părţi, era prev. la art. 5 lit. „a”, o clauză referitoare la comisionul de risc de 0,125% aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadenţă, pe toată perioada de derulare a Convenţiei de credit.

Contractul de credit încheiat între părţi intră sub incidenţa legii 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori ,întrucât împrumutaţii au calitatea de consumatori iar banca pe cea de comerciant.

Potrivit art. 148 alin. 1-4 din Constituţia României, aderarea ţării noastre la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării de atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre, a competenţelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de două treimi din nr. deputaţilor şi senatorilor.  Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale UE, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.  Astfel, L. 193/2000 transpune prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din data de 5.04.1993, privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.  Art. 2 din această Directivă defineşte noţiunile de „condiţii inechitabile”, „consumator”, „vânzător sau furnizor”.

Art. 3 arată că o condiţie contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca fiind inechitabilă dacă, în contradicţie cu condiţia de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului. Astfel, o condiţie care nu s-a negociat individual este condiţia care a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influenţa conţinutul acestei condiţii, în special în cazul unui contract standard formulat în avans.

În jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene s-a pronunţat în repetate rânduri asupra interpretării Directivei nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Astfel de cauze au fost : Oceano Grupo Editorial SA c/a Rocio Murciano Quitero; apoi Maria Mostaza Claro c/a Centro Movil Milenium SL; Pannon GSM Zrt. c/a Erzsebet Sustikne Gyorfi. În toate aceste cauze, Curtea de Justiţie a decis că instanţa naţională are obligaţia de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elementele de drept şi de fapt necesare în acest sens.  Îi revine astfel instanţei naţionale obligaţia de a determina dacă o clauză contractuală întruneşte criteriile necesare pt. a fi calificată drept abuzivă în sensul art. 3 alin. 1 din Directiva 93/13.

Legat de aplicabilitatea prevederilor art. 4 din Legea 193/2000, instanta  retine urmatoarele:

-  Potrivit art. 1 alin. 3 din se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive in contractele încheiate cu consumatorii. Potrivit art. 4 alin. 1 o clauza contractuală care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva dacă, prin ea însăşi sau împreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor. La alin. 2 se arata ca o clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fără a da posibilitate consumatorului sa influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. Contractul încheiat de părţi este unul preformulat, standard, iar eventualele diferenţe dintre el si alte contracte nu se datoreaza negocierii cu clienţii, ci particularităţilor fiecărui client in parte. Prin urmare acest contract si clauzele lui nu au fost negociate de către părţi, nefiind dovedit acest lucru prin nici un mijloc de proba, conform art. 1169 Cod civil.

.Referitor la comisionul de risc perceput  instanta  reţine urmatoarele:

-Potrivit art.5 lit. a din convenţie denumit COMISIOANE  se calculează prin aplicarea unui procent de 1,25% aplicat la soldul creditului  lunar plătibil pe toată perioada de derulare a convenţiei de credit.

Reţine instanţa că în cadrul contractului nu s-a explicat natura acestui comision , în ce constă „ Urmărirea de riscuri „ , de ce comisionul este nerambursabil, nerestituibil la finalul creditului în situaţia neproducerii riscului sau dacă se poate restitui in anumite situaţii. Prin această clauză, care datorită modului în care este formulata si percepută, fără nici o posibilitate de negociere, are caracterul unei clauze abuzive şi s-a urmărit perceperea a unui nou comision, creând astfel un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor. Vor fi înlăturate  apărările intimatei exprimate prin  întâmpinare, şi în special cele privitoare la raţiunile perceperii comisionului de risc întrucât titularul contractului de credit , nu au avut altă posibilitate, în măsura in care dorea să beneficieze de serviciile băncii, decât sa accepte in bloc condiţiile prestabilite deaceasta, cu atât mai mult cu cât din cuprinsul contractului nu rezultă faptele care generează acest comision de urmărire riscuri.

Instanţa reţine că realmente acordarea de credite reprezintă o operaţiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător,însă aceste riscuri trebuie analizate de la  caz la caz ,raportat la situaţia fiecăruia dintre împrumutaţi ,având în vede re solvabilitatea acestora şi garanţiile acordate pentru împrumut. În cazul de faţă  executarea obligaţiei de rambursare a creditului a fost  garantată prin  constituirea unei ipoteci.

 Analizând  condiţia prin care se cere să se realizeze prin stipularea clauzei abuzive a unui dezechilibru  contractual semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor,,instanţa constată,din analiza planului  de rambursare că contravaloarea comisionului de risc perceput este mai mare decât jumătate din dobânda percepută.

În aceste condiţii ,prevederea unui cuantum de risc mai mare decât jumătate din cuantumul dobânzii ,care este preţul împrumutului acordat, apare ca fiind disproporţionată cu scopul urmărit şi care crează un dezechilibru dar numai pentru reclamantă.

În ce priveşte celelalte capete de cerere,respectiv cele referitoare la revizuire ratei dobânzii,cel privitor la comisionul de administrare,instanţa consideră că aceste clauze fac parte din  preţul contractului şi au fost clar stipulate.

Faţă de  considerentele mai sus expuse, instanţa va admite în parte acţiunea civilă formulată de către reclamanţii  C. J., şi C. M.C,  împotriva pârâtei SC V. R. S.A. BUCUREŞTI,  şi va  constata caracterul abuziv al prevederilor art.5 lit. a  din convenţia de credit nr. .. şi dispune anularea acesteia.

Va obliga pârâta la restituirea către reclamanţi a comisionului de risc încasat nelegal, începând cu data încheierii convenţiei şi până la înlăturarea acestuia din convenţie.

În baza dispoziţiilor art. 453 alin. 1 cod pr. civilă potrivit căruia „ partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată” va obliga pârâta SC V.R. S.A la plata către reclamanţi a sumei de 2000 lei cu titlu cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

 ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Admite în parte acţiunea civilă formulată de către reclamanţii  C. J., împotriva pârâtei SC V. R. S.A. B..

Respinge excepţia lipsei de obiect în formularea cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la pct. 5 lit. „a” din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit.

Constată caracterul abuziv al prevederilor art.5 lit. a  din convenţia de credit nr. …./ 04.10…. şi dispune anularea acestora .

Obligă pârâta la restituirea către reclamanţi a comisionului de risc încasat nelegal, începând cu data încheierii convenţiei şi până la înlăturarea acestuia din convenţie.

Obligă pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată.

Cu apel  în 30 de zile de la comunicare care se depune la Judecătoria Beiuş.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 31.10.2013.

PREŞEDINTE, GREFIER,

Domenii speta

Spete similare