Clauză de neconcurenţă. Nelegalitatea stabilirii anticipate a întinderii prejudiciului provocat angajatorului prin nerespectarea clauzei de neconcurenţă de către salariat

Clauză de neconcurenţă. Nelegalitatea stabilirii anticipate a întinderii prejudiciului provocat angajatorului prin nerespectarea clauzei de neconcurenţă de către salariat

- Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată: art. 24

Libertatea muncii este asigurată şi prin reglementarea încetării contractului individual de muncă din iniţiativa salariatului, act care nu e supus niciunei limitări sau condiţii, în afara obligaţiei de preaviz. Chiar daca salariatul şi-a dat acordul cu privire la inserarea clauzei penale, aceasta urmează a fi interpretată în favoarea sa, neputându-i-se îngrădi libertatea muncii prin plata unei despăgubiri exorbitante în cazul încetării contractului de muncă.

Ori de câte ori se pune problema recuperării unui prejudiciu produs de către salariat angajatorului, acesta din urmă este obligat să dovedească existenţa şi întinderea lui.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 1763 din 11 iulie 2012, dr. C. P.

Prin sentinţa civilă nr. 847/15.03.2012, pronunţată în dosarul nr. 3948/30/2011, Tribunalul Timiş a respins cererea formulată de reclamanta SC „A” SRL Timişoara în contradictoriu cu pârâta F.C.M.M..

A luat act de renunţarea la judecată a capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la respectarea obligaţiei de neconcurenţă şi la încetarea raporturilor de muncă cu SC „H.M.” SRL.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că pârâta a fost salariata reclamantei, fiind angajată în funcţia de asistent medical, în baza contractului individual de muncă nr. 1763836/30.05.2005.

Prin actul adiţional la contract, înregistrat sub nr. 4/19.08.2010, părţile au negociat şi convenit asupra clauzei de neconcurenţă, în conţinutul căreia intra obligaţia angajatului ca, pentru o perioada de 24 de luni de la încetarea contractului de muncă, să nu desfăşoare activităţi ce caracterizează funcţia deţinuta în cadrul SC „A.” SRL la SC „G.” SRL, enumerare care nu este limitativă, putând fi modificată unilateral de către angajator, urmând să fie adusă la cunoştinţa salariatului.

Salariatului i-a fost interzis să desfăşoare orice activitate de hemodializă, dializă peritonială, nefrologie sau altă activitate conexă la alt angajator pe raza judeţelor Botoşani, Suceava, Mureş, Cluj, Bistriţa-Năsăud, Sibiu, Braşov, Alba, Harghita, Covasna, Oradea, Maramureş şi în Bucureşti, având dreptul de a i se plăti indemnizaţia lunară de 50% din media veniturilor salariale brute din ultimele şase luni de activitate în societate, pentru o perioadă de 24 de luni din momentul încetării contractului individual de muncă.

Contractul individual de muncă a încetat ca urmare a demisiei pârâtei, aşa cum rezultă din Decizia nr. 8/29.03.2011, ulterior pârâta încheind un contract de muncă cu SC „H.M.” SRL, de la data de 11.04.2011, pentru funcţia de asistent medical generalist, aşa cum rezultă din adresa nr. 65/15.02.2011, emisă de Inspectoratul Teritorial de Muncă Mureş.

La art. 11 din actul adiţional la contractul individual de muncă, înregistrat sub nr. 4/19.08.2010, s-a  prevăzut că, în cazul nerespectării clauzei de neconcurenţă, pârâta va fi obligată să restituie sumele primite cu titlu de indemnizaţie după încetarea raporturilor de muncă şi să plătească reclamantei daune-interese în cuantum de 50.000 euro pentru prejudiciul pe care l-a produs.

Art. 20 – 24 din Codul muncii reglementează clauza de neconcurenţă, ce se poate include în contractul individual de muncă. La art. 24 din Codul muncii se prevede că angajatul va fi obligat la restituirea indemnizaţiei şi, după caz, la daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care l-a produs angajatorului în cazul nerespectării clauzei.

Astfel, dispoziţiile Codului muncii prevăd posibilitatea includerii în contractul de muncă a unei obligaţii de neconcurenţă aplicabilă după încetarea contractului de muncă, iar sancţiunea în cazul nerespectării, cu vinovăţie, a clauzei de neconcurenţă constă în aceea că salariatul poate fi obligat la restituirea indemnizaţiei acordate şi, dacă este cazul, la daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care l-a produs angajatorului.

Prin urmare, salariatul are o răspundere patrimonială faţă de angajator în situaţia nerespectării clauzei de neconcurenţă. Însă părţile nu pot prevedea o clauză prin care salariatul să fie obligat la plata unei sume de bani, stabilită anticipat, în ipoteza nerespectării obligaţiilor de neconcurenţă asumate, întrucât în dreptul muncii clauza penală nu este posibilă, angajatorul putând beneficia doar de plata unor daune-interese corespunzătoare prejudiciului care i s-a produs.

În speţă, reclamanta solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 50.000 euro, stabilită anticipat la art. 11 din actul adiţional la contractul individual de muncă, înregistrat sub nr. 4/19.08.2010. Această clauză penală este nulă întrucât nesocoteşte limitele libertăţii încheierii unui act juridic, şi anume normele imperative din legislaţia muncii, astfel că pentru angajarea răspunderii patrimoniale a pârâtei, ca formă a răspunderii contractuale, trebuia dovedită existenţa unui prejudiciu, ca o condiţie necesară şi obligatorie antrenării acestei răspunderi.

Reclamanta nu a solicitat instanţei daune-interese corespunzătoare prejudiciului suferit, ci plata de către pârâtă a clauzei penale inserată în actul adiţional la contractul individual de muncă, astfel că tribunalul, având în vedere principiul disponibilităţii şi limitele investirii instanţei, a constatat că acţiunea în pretenţii pentru plata unor astfel de despăgubiri, fără să existe dovada unui prejudiciu, este nefondată, motiv pentru care, faţă de starea de fapt prezentată şi temeiurile de drept indicate, a fost respinsă cererea formulată de către reclamantă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, reclamanta SC „A.” SRL Timişoara, solicitând admiterea recursului şi modificarea în tot a sentinţei recurate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului se arată, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat în mod greşit prevederile art. 24 din Codul muncii, din cuprinsul cărora nu rezultă inadmisibilitatea inserării în contractul individual de muncă sau în actele adiţionale la acest contract a unei clauze penale, respectiv a cuantumului daunelor materiale ce trebuie plătite de către salariat în cazul nerespectării obligaţiei de neconcurenţă, astfel cum nelegal a reţinut prima instanţa.

Doar pentru că legea foloseşte sintagma „daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care l-a produs angajatorului” nu se poate susţine că o eventuală clauză penală, prin care părţile stabilesc de comun acord, cu anticipaţie, valoarea daunelor-interese, în temeiul art. 969 Cod civil, inserată în actul adiţional la contractul individual de muncă este nulă.

Legea nu interzice în mod expres inserarea unei clauze penale în contractul individual de muncă sau în actele adiţionale la acesta, iar conform principiilor de drept tot ceea ce nu este interzis în mod expres este permis

Atât inserarea unei clauze penale în contractul individual de muncă, cât şi cuantumul acestei clauze penale sunt lăsate la libera negociere a părţilor, o atare clauză neputând fi interpretată ca având caracterul unei clauze de adeziune.

În speţă, salariata a semnat actul adiţional la contractul individual de muncă în mod liber, fără să fie constrânsă în vreun fel, în cadrul unei şedinţe de sindicat, împreună cu ceilalţi salariaţi ai societăţii, moment în care le-a fost explicat conţinutul actului adiţional şi consecinţele semnării unui astfel de act. Prin urmare, aceasta este obligată să respecte clauzele stabilite de comun acord, în temeiul art. 969 Cod civil.

Toate aceste aspecte privind prejudiciile produse societăţii prin angajarea salariatei la o societate concurentă şi negocierea clauzelor actului adiţional ar fi putut fi dovedite cu martori şi cu interogatoriu, însă tribunalul a respins în mod nelegal şi neîntemeiat cererea de probaţiune cu martori şi cu interogatoriul pârâtei, formulată de către societatea comercială.

Scopul inserării unei clauze penale în contractul individual de muncă sau în actul adiţional la acest contract este acela de a evalua anticipat cuantumul prejudiciului şi de a scuti părţile de a face dovada prejudiciului creat.

Cu toate că legea nu prevede obligativitatea dovedirii prejudiciilor în cazul stipulării unei clauze penale, dând dovadă de bună-credinţă, angajatorul a depus, la dosarul cauzei, înscrisuri din care rezultă cuantumul efectiv al prejudiciului care i-a fost cauzat ca urmare a încălcării de către salariată a obligaţiei de neconcurenţă, de minim 259.000 Euro, pentru a proba că, cuantumul clauzei penale nu este unul excesiv de mare, ci, din contră, mult mai mic, raportat la prejudiciul care a fost efectiv creat, sens în care sunt actele adiţionale la contractul de furnizare servicii încheiat cu CNAS.

Prin negocierea şi inserarea în actul adiţional la contractul individual de muncă a unei clauze penale, nu se poate considera că se încalcă art. 38 din Codul muncii. Prin acest text de lege, legiuitorul nu a urmărit să interzică orice convenţii, ci doar acelea prin care salariatul ar renunţa la drepturile sale imperativ prevăzute de lege. Semnificaţia clauzei penale este aceea de a determina anticipat şi convenţional despăgubirile datorate pentru încălcarea obligaţiilor, iar clauza penală va fi datorată de către partea în culpă.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 coroborate cu cele ale art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea a constatat că este neîntemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Raţiunea instituirii art. 21 din Codul muncii constă în protecţia angajatorului, iar interesul inserării unei clauze de neconcurenţă aparţine acestuia, întrucât el cunoaşte dacă poate fi prejudiciat de încadrarea fostului salariat la un concurent. Fiind instituită în favoarea angajatorului, nulitatea unei astfel de clauze poate fi invocată doar de către salariat, singurul în măsură să indice dacă s-a realizat sau nu un compromis rezonabil între principiul libertăţii muncii şi principiile economiei de piaţă şi concurenţei loiale. Prin clauza de neconcurenţă, salariatul este de acord cu limitarea libertăţii sale de a munci, iar o astfel de limitare nu poate fi permisă decât cu respectarea condiţiilor expres prevăzute de Codul muncii.

Din contractul individual de muncă nr. 1763836/30.05.2005 rezultă că pârâtă a fost angajată a reclamantei, în funcţia de asistent medical, până la data de 29.03.2011, când acest contract a încetat ca urmare a demisiei, înregistrată sub numărul 139/24.03.2011.

Prin actul adiţional nr. 4 la contractul individual de muncă, pârâta s-a obligat să nu presteze, în interes propriu sau al unui terţ, o activitate care se află în concurenţă cu cea desfăşurată la angajatorul său.

Prin acelaşi act adiţional, în articolele 3 şi 4, s-a prevăzut faptul că salariatei îi este interzisă desfăşurarea activităţii ce caracterizează funcţia deţinută în cadrul reclamantei, arătându-se, în mod concret, că îi este interzis să îşi desfăşoare activitatea, în favoarea următoarelor terţe persoane fizice şi juridice, „SC G. SRL”, precizându-se, totodată, în alineatul 2 al art. 4, faptul că „această enumerare nu este limitativă, putând fi modificată unilateral, de către angajator, urmând ca, ulterior, să fie adusă la cunoştinţa salariatului”.

De asemenea, părţile au prevăzut că, după încetarea raporturilor de muncă derulate în cadrul societăţii angajatoare, salariata este obligată să nu se angajeze la o societate concurentă, cu activitate similară sau identică, şi să desfăşoare activităţile prevăzute la art. 2 din prezentul act adiţional, iar ca o recompensă a acestui fapt, reclamanta îi va plăti salariatei, după încetarea contractului individual de muncă, o indemnizaţie lunară, în cuantum de 50% din media veniturilor salariale brute, ale salariatei, raportată la ultimele şase luni de executare a contractului individual de muncă. În acelaşi act adiţional, s-a stipulat că clauza de neconcurenţă îşi produce efecte pentru o perioadă de maximum doi ani după încetarea contractului individual de muncă.

În art. 11 din actul adiţional, s-a arătat că „în cazul nerespectării clauzei de neconcurenţă, salariata va fi obligată să restituie sumele primite, cu titlu de indemnizaţie, după încetarea raporturilor de muncă, şi să plătească angajatorului daune-interese în cuantum de 50.000 de euro, pentru prejudiciul pe care l-a produs”.

Astfel, părţile au stabilit, de comun acord, condiţiile de aplicabilitate ale clauzei de neconcurenţă, enumerând activităţile care sunt interzise salariatei, indicând aria geografică de aplicare a clauzei de neconcurenţă, care cuprinde judeţele Botoşani, Suceava, Mureş, Cluj, Bistriţa-Năsăud, Sibiu Braşov, Alba, Harghita, Covasna, Oradea, Maramureş şi Bucureşti, şi terţii, exemplificativ, ca fiind SC G. SRL, precum şi societăţile concurente de pe aria geografică indicată.

Clauza de neconcurenţă este legală şi conformă cu prevederile art. 21 alin. (1) şi (2) din Codul muncii, întrucât ea prevede, în mod concret, activităţile care sunt interzise pârâtei la data încetării contractului individual de muncă, cuantumul indemnizaţiei lunare de neconcurenţă, perioada pentru care clauza îşi produce efectele, terţii în favoarea cărora se interzice prestarea activităţii, precum şi aria geografică unde salariatul poate fi în reală competiţie cu angajatorul.

Curtea nu a primit susţinerea pârâtei că activităţile interzise au fost definite la modul general şi că ar lipsi nominalizarea, printre terţi, a SC H.M. SRL, astfel că, prin urmare, clauza nu îşi poate produce efectele, întrucât ar tinde la interzicerea exercitării profesiei sau a specializării pe care o deţine angajatul.

În cazul nerespectării, cu vinovăţie, a clauzei de neconcurenţă, salariatul poate fi obligat la restituirea indemnizaţiei şi, după caz, la daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care l-a produs angajatorului, conform art. 24 din Codul muncii.

În dreptul comun, clauza penală, reglementată de art. 1066 – 1072 C. civ, este acea convenţie prin care părţile unui contract determină anticipat întinderea daunelor – interese pe care debitorul va fi obligat să le plătească în cazul neexecutării sau executării necorespunzătoare ori cu întârziere a prestaţiilor la care s-a îndatorat. Clauza penală apare ca o modalitate de evaluare prealabilă a despăgubirilor, realizată pe cale convenţională.

Clauza penală, inserata în actul adiţional la contractul individual de muncă, nu poate produce efecte în condiţiile în care nu sunt întrunite cerinţele imperative ale legii. Mai mult, ţinând cont de raportul juridic de muncă, clauza penala trebuie analizată atât prin prisma art. 969 Cod civil, cât şi a dispoziţiilor speciale ale Codului muncii.

În dreptul muncii, libertatea contractuală este limitată de lege pentru asigurarea protecţiei salariaţilor, iar clauzele contractului individual de muncă se supun atât principiului legalităţii, cât şi principiului bunei-credinţe în desfăşurarea raporturilor de muncă, conform art. 8 Codul muncii. Aceasta concluzie rezultă şi din interpretarea „per a contrario” a dispoziţiilor art. 37 şi 38 Codul muncii, care prevăd că drepturile şi obligaţiile părţilor se stabilesc prin negociere şi că orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute prin lege salariaţilor sau limitarea drepturilor este lovită de nulitate. Or, unul din principiile fundamentale ale dreptului muncii, recunoscut şi de Constituţie, îl reprezintă neîngrădirea dreptului la muncă şi libertatea muncii. Libertatea muncii este asigurată şi prin reglementarea încetării contractului individual de muncă din iniţiativa salariatului, act care nu e supus niciunei limitări sau condiţii, în afara obligaţiei de preaviz. Chiar daca salariatul şi-a dat acordul cu privire la inserarea clauzei penale, aceasta urmează a fi interpretată în favoarea sa, neputându-i-se îngrădi libertatea muncii prin plata unei despăgubiri exorbitante, respectiv de 50 000 euro, în cazul încetării contractului de muncă.

Curtea a constatat că ori de câte ori se pune problema recuperării unui prejudiciu produs de către salariat angajatorului, acesta din urmă este obligat să dovedească existenţa şi întinderea lui, conform art. 287 din Codul muncii anterior republicării. Nu este relevantă, în speţă, jurisprudenţa invocată de către recurentă, deoarece aceasta nu constituie izvor de drept.

În scopul dovedirii prejudiciului, reclamanta a depus, în primă instanţă, înscrisuri din care rezultă împrejurarea că pârâta a participat la instruiri specifice profesiei şi un raport de activitate semnat de un psiholog, din care rezultă că s-ar fi constatat o alterare a stării psihice în rândul pacienţilor. În recurs, a depus o notă de fundamentare, arătând că pierderile lunare ale societăţii sunt de 37000 euro, rezultate din plecarea a 27 de pacienţi, afectarea cash flow-ului companiei timp de 6 luni ca urmare a faptului că 30 pacienţi s-au întors, nefolosirea unui salon dată fiind plecarea pacienţilor (66000 euro) şi nefolosirea celor 8 aparate de dializă (80000 euro), precum şi dovezi privind plata indemnizaţiilor de neconcurenţă.  Totodată, a depus facturile emise de către reclamantă către CNAS, din care rezultă scăderea valorii facturate, tabel cu pacienţii care au plecat la societatea concurentă, cererile de adeziune ale pacienţilor societăţii recurente către societatea concurentă H.M.

Nota de fundamentare depusă de către recurentă este un înscris care emană de la partea în favoarea căreia s-a produs şi nu poate avea valoare de probă în lipsa coroborării cu alte înscrisuri. Curtea a mai constatat că, prin niciunul din înscrisurile depuse, nu s-a dovedit că pierderea tuturor pacienţilor, pentru care s-a indicat prejudiciul, a fost urmarea acţiunii pârâtei, aceasta în condiţiile în care reclamanta indică plecarea şi a altor salariaţi la societatea concurentă. Mai mult, o parte din pacienţi a revenit, astfel că nu se poate stabili cu certitudine dacă pârâta este cea care a determinat toate pierderile invocate de reclamantă sau dacă acestea sunt urmarea altor împrejurări.

 În aceste condiţii, Curtea a apreciat că nu a fost dovedită existenţa întinderii prejudiciului, ca o condiţie necesară a antrenării acestei forme a răspunderii.

Susţinerea recurentei că nu a putut dovedi întinderea prejudiciului datorită primei instanţe care a respins proba cu martori şi interogatoriul pârâtei şi nu a ţinut cont de înscrisurile depuse, nu a fost primită, dat fiind că reclamanta, prin acţiunea introductivă, nu a solicitat daune-interese corespunzătoare prejudiciului suferit, ci plata de către pârâtă a sumei de bani stabilită anticipat, conform clauzei penale. În aceste condiţii, în mod legal a apreciat prima instanţă că probele solicitate nu sunt utile în soluţionarea cauzei. De altfel, susţinerea că s-a făcut dovada întinderii prejudiciului a fost făcută pentru prima dată în recurs, ocazie cu care recurenta a depus noi înscrisuri în acest sens. 

Reţinând că hotărârea primei instanţe respectă toate cerinţele de legalitate şi temeinicie, iar criticile invocate sunt nefondate, Curtea, conform art. 312 C. pr. civ., a respins recursul formulat de către reclamantă.

Domenii speta

Spete similare