Pretenţii. Antrenarea răspunderii speciale a statului justificată pentru eroarea judiciară constând în condamnarea iniţială a reclamantului urmată de achitare

Pretenţii. Antrenarea răspunderii speciale a statului justificată pentru eroarea judiciară constând în condamnarea iniţială a reclamantului urmată de achitare

Dreptul la libertate fizică a unei persoane nu poate fi un drept absolut, astfel încât acesta este susceptibil de limitări serioase. Convenţia impune două condiţii, care trebuie întrunite cumulativ pentru ca privarea de liberare a unei persoane să fie considerată licită: conformitatea măsurii cu dreptul intern şi obligativitatea ca măsura internă să se înscrie într-unul dintre cazurile prevăzute în Convenţie, măsuri instituite în scopul evitării detenţiei arbitrare a unei persoane.

Astfel, Convenţia impune ca măsura autorităţilor prin care o persoană este privată de liberate să fie luată în conformitate cu normele legale interne, prin urmare, orice violare a regulilor legale interne, de fond sau de procedură, conduce la constatarea violării art. 5, oricât de minoră ar fi consecinţa nerespectării normelor de drept intern.

 De asemenea, necesitatea respectării legislaţiei interne impune obligativitatea existenţei unui temei juridic al privării de libertate  a unei persoane pe toată durata detenţiei sale.

A doua condiţie este ca măsura privativă de liberate să se înscrie într-una din cele 6 cazuri enumerate de art. 5 din Convenţie, enumerare care este limitativă.

La stabilirea cuantumului compensaţiilor băneşti  pentru prejudiciu moral, instanţa are in vedere anumite criterii, respectiv importanta si gravitatea prejudiciului nepatrimonial suferit, precum si criteriul echităţii, întrucât aceste despăgubiri nu trebuie să reprezinte o îmbogăţire nejustificată a reclamantului şi nici o exploatare neîntemeiată a patrimoniului pârâtului.

Prin sentinţa civilă nr. 2070 din 22.11.2011 a Tribunalului Mureş, pronunţată în dosarul nr. 342/102/2010 s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul I.C.R., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.Mureş şi, în consecinţă, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 100.000 lei cu titlu daune morale şi a sumei de 113.147 lei cu titlu daune materiale, respingând celelalte pretenţii ale reclamantului.

De asemenea, Tribunalul a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 10.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art.504 alin.1 din Codul de procedură penală, antrenarea răspunderii speciale a statului fiind justificată pentru eroarea judiciară constând în condamnarea iniţială a reclamantului urmată de achitare.

În cuantificarea prejudiciului moral, instanţa a avut în vedere în primul rând durata mare a procedurii judiciare, aceasta fiind începută în anul 2001 şi finalizată în anul 2009, după parcurgerea a trei cicluri procesuale în dosarul de fond şi apoi alte trei cicluri procesuale în procedura revizuirii, precum şi fundamentul achitării reclamantului.

Tribunalul a reţinut că în urma implicării reclamantului în procedura judiciară penală, viaţa de familie a acestuia a fost afectată, au apărut tensiuni în relaţia cu soţia sa; în perioada derulării procedurii judiciare fiul reclamantului în vârstă de 7 ani (decedat) era grav bolnav, internat într-un spital din Italia, iar reclamantul era nevoit să îşi împartă timpul între copil şi proces (împrejurări confirmate şi prin înscrisurile depuse de reclamant).  S-a mai reţinut că a fost afectată imaginea reclamantului şi în localitatea natală, cu implicaţii asupra părinţilor. Aceste probleme majore în viaţa familială s-au suprapus cu problemele din viaţa profesională a reclamantului, cu consecinţe directe asupra familiei. Astfel, din probele testimoniale administrate instanţa a reţinut că în perioada în care reclamantul avea nevoie de bani pentru spitalizarea şi intervenţiile chirurgicale ale copilului şi-a pierdut locul de muncă de la SC Bere Bistriţa (unde ocupa o funcţie de conducere), nu a mai putut ocupa o altă asemenea funcţie la altă societate din cauza procesului penal, iar veniturile sale erau alocate şi costurilor cauzate de acea procedură penală. Câştigurile reclamantului au fost diminuate, acesta fiind nevoit să se împrumute de la prieteni. Tribunalul a mai reţinut şi faptul că reclamantul a fost nevoit să renunţe la o serie de activităţi pe care le practica în timpul liber ca hobby, respectiv  vânătoarea, întrucât i s-a reţinut permisul de vânătoare din cauza condamnării penale .

Reţinând criteriile prevăzute de art.505 alin.1 din Codul de procedură penală şi garanţiile cuprinse în art.5 pct.5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa a apreciat că pentru compensarea suferinţelor cauzate reclamantului, se impune obligarea pârâtului la plata de daune morale în sumă de 100.000 lei.

Tribunalul a mai reţinut că perioada de reţinere de 24 de ore nu se încadrează în cerinţele art.504 alin.2 din Codul de procedură penală, pentru a fi considerată eroare judiciară, nefiind încălcate garanţiile prevăzute de art.5 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Cu privire la daunele materiale pretinse, instanţa a avut în vedere adeverinţa nr.289005 din 3 decembrie 2010, conform căreia în perioada 07.03.2005-31.05.2007, reclamantul a fost angajat al SC T. SA având funcţia de şef birou, cu un salariu de 2781 lei. Potrivit adeverinţei, reclamantul a fost recrutat iniţial pentru funcţia de Director zonal, având negociat un salariu de 6000 lei, însă din cauza condamnării penale a fost incompatibil cu acea funcţie de conducere.

În consecinţă, Tribunalul a apreciat că diminuarea veniturilor cauzată de condamnarea penală urmează a fi avută în vedere în cuantificarea daunelor materiale  (6000 lei – 2781 lei = 3219 lei lunar timp de 26 luni, respectiv pentru perioada 07.03.2005-31.05.2007; rezultă o sumă totală de 83.694 lei).

Pe lângă aceste daune, instanţa a reţinut că reclamantul a dovedit o serie de costuri cauzate de procesul penal de fond, la cuantificarea daunelor materiale având în vedere costurile cauzate de cele 18 deplasări de la locuinţa reclamantului (Sâncraiu de Mureş) la Braşov şi retur, luând în calcul preţul combustibilului din perioada anilor 2002-2004 (şi anume o sumă medie de 30.000 rol, adică 3 lei/litru) şi numărul de kilometri parcurşi ( de 18 ori câte 350 km, adică 175 km X 2). Astfel, suma reţinută de instanţă a fost de  6300 km X3 = 18.900 lei.

S-a mai constatat faptul că reclamantul a dovedit cauzarea de cheltuieli cu deplasarea între aceleaşi localităţi şi pe perioada desfăşurării procedurii de revizuire, respectiv 11 deplasări de la locuinţa sa (Sâncraiu de Mureş) la Braşov şi retur, luând în calcul preţul combustibilului 3 lei/litru şi numărul de kilometri parcurşi (de 11 ori câte 350 km, adică 175 km X 2), instanţa reţinând o sumă de 10.553 lei.

Cele două chitanţe de plată a onorariilor avocaţiale depuse la dosar la ultimul termen de judecată, instanţa le-a înlăturat apreciind că nu probează daunele materiale cauzate cu procesul penal, întrucât avocatul pentru care s-au achitat aceste onorarii nu figurează în dosarul penal, ca fiind avocat al reclamantului.

De asemenea, a apreciat că înscrisurile privind costurile cauzate cu spitalizarea şi medicaţia fiului reclamantului nu pot fi avute în vedere în cuantificarea daunelor materiale, nefiind cauza directă a procesului penal, iar dimensiunea suferinţelor psihice cauzate reclamantului a fost avută în vedere în analiza daunelor morale.

De asemenea, s-a reţinut că , deşi martorii au amintit de o serie de împrumuturi la care a fost nevoit reclamantul să recurgă pentru a face faţă cheltuielilor din perioada procedurii judiciare, aceste aspecte nu au fost dovedite conform art.1191 Cod civil, iar chestiunile legate de inconvenientele cauzate de diminuarea mijloacelor materiale, au fost avute în vedere la stabilirea daunelor morale.

În fine, în temeiul art.274 Cod procedură civilă instanţa a dispus şi obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 10.000 lei cu titlu cheltuieli de judecată constând în onorariul avocaţial, conform chitanţei de la fila 123 din dosar.

Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs atât reclamantul I.C.R., cât şi pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Mureş.

Recurentul reclamant a solicitat modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro în lei, la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând 800.000 euro daune morale şi 200.000 euro daune materiale, pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării sale.

În motivarea recursului reclamantul a arătat că instanţa de fond a apreciat greşit că privarea de libertate de o zi nu se circumscrie dispoziţiilor art. 504 alin. 2 din Codul de procedură penală şi că prin aceasta nu s-au încălcat dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Astfel, o reţinere pe nedrept şi măsurile penale ce au urmat acesteia au produs reclamantului şi familiei sale suferinţe în plan moral, social şi profesional, lezându-le demnitatea, onoarea şi libertatea individuală, iar prejudiciul moral justifică acordarea compensaţiei materiale de către stat, care răspunde patrimonial şi pentru erorile judiciare.

Reclamantul a mai arătat că deşi nu există o legătură de cauzalitate directă între condamnare şi decesul fiului său, există o legătură de cauzalitate indirectă, întrucât în loc să se ocupe de fiul său, care ar mai fi avut o şansă dacă boala sa ar fi fost depistată la timp, a fost nevoit să meargă lunar în faţa instanţelor de judecată şi să cheltuiască banii necesari efectuării transplantului pentru minor, cu avocaţii şi cu deplasările timp de 10 ani cât s-au desfăşurat procedurile penale.

Recurentul a mai arătat că instanţa a greşit respingând restul pretenţiilor sale, referitoare la cheltuieli cu onorariile altor avocaţi, întrucât avocaţii pot să acorde şi numai consultaţii juridice, iar reclamantul a recurs la a solicita aceste servicii, având în vedere situaţia disperată în care se afla.

În drept, recurentul reclamant a invocat dispoziţiile art. 504 alin. 1,2, art. 505-507 din Codul de procedură penală, art. 52 alin. 3 din Constituţia României şi art. 304 ind. 1 din Codul de procedură civilă.

Recurentul pârât Statul Român, prin M.F.P., a solicitat modificarea hotărârii atacate şi respingerea acţiunii reclamantului, arătând că hotărârea nu este motivată, instanţa reţinând starea de fapt expusă de către reclamant, fără a face referire în concret la probele administrate şi fără a face o analiză a acestora.

Recurentul pârât a mai arătat că solicitările reclamantului trebuiau respinse, pe de o parte, prin raportare la temeiul juridic invocat, respectiv 998-999 din Codul civil, întrucât nu există nicio prevedere legală care să stabilească răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a statului, iar pe de altă parte, întrucât prejudiciul moral pretins nu a fost dovedit de către reclamant.

Sub aspectul cuantumului daunelor morale, recurentul a arătat că instanţa a făcut o apreciere greşită ignorând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, sens în care a invocat cauzele Ţară Lungă împotriva României, Temeşan împotriva României, Cenoiu şi alţii împotriva României.

Recurentul pârât a mai criticat hotărârea atacată şi sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată acordate, apreciind că este exagerat şi a solicitat a se face aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. 3 din Codul de procedură civilă, referitor la reducerea cuantumului onorariului avocaţial.

În drept, recurentul pârât a invocat dispoziţiile art. 304 ind. 1, art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, art. 506 alin. 5 din Codul de procedură penală.

Examinând sentinţa atacată din perspectiva motivelor invocate, precum şi a dispoziţiilor art. 304 ind. 1 Cod procedură civilă, instanţa de control judiciar a constat că recursurile promovate sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente:

În fapt,  prin sentinţa penală nr. 1065 din 6 mai 2003 pronunţată de Judecătoria Braşov, desfiinţată în apel prin decizia penală nr.1702/2003 a Tribunalului Braşov şi definitivă prin decizia penală nr.644/R din 21.07.2004 a Curţii de Apel Braşov, s-a dispus condamnarea recurentului reclamant I.C.R. la o pedeapsă rezultantă de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune, fals, uz de fals.

Ulterior, prin sentinţa penală nr.1842 din 6 noiembrie 2007 a Judecătoriei Braşov, definitivă prin decizia penală nr.437/R/25.06.2009 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, s-a admis cererea de revizuire şi, pe cale de consecinţă, s-a anulat în parte sentinţa penală nr.1065/2003, în ceea ce-l priveşte pe I.C.R. şi, în rejudecarea cauzei, s-a dispus în temeiul art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.c din Codul de procedură penală, achitarea acestuia de sub acuza săvârşirii infracţiunilor de fals, uz de fals şi înşelăciune.

Potrivit dispoziţiilor art. 504 alin.1 din Codul de procedură penală, persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.

Faţă de cele reţinute anterior, Curtea a constat că instanţa de fond a apreciat în mod legal incidenţa textului legal anterior menţionat şi antrenarea răspunderii speciale a statului  pentru eroarea judiciară constând în condamnarea iniţială urmată de achitare.

Din această perspectivă urmează a fi înlăturate argumentele recurentului pârât referitoare la împrejurarea că nu ar fi îndeplinite în cauză condiţiile angajării răspunderii statului pentru eroarea judiciară invocată de reclamant.

Referitor la perioada de reţinere de 24 de ore invocată de recurentul reclamant, Curtea constată că instanţa de fond a apreciat în mod legal în sensul că  această situaţie nu se încadrează în cerinţele art.504 alin.2 din Codul de procedură penală şi că nu sunt încălcate garanţiile prevăzute de art.5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 504 alin. 2 din Codul de procedură penală are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal a fost privată de libertate, ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor alin. 3 al aceluiaşi text legal privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. 1 lit. j, ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. 1 lit. j.

Analizând actele şi lucrările întocmite în cursul desfăşurării procedurii judiciare penale, Curtea constată că nu există nici un act emis de procuror sau de instanţă care să stabilească faptul că măsura reţinerii a fost nelegală, respectiv că la luarea acestei măsuri nu s-au respectat prevederile legale incidente.

Prin urmare, privarea de libertate prin luarea măsurii reţinerii a fost o măsură licită prin raportare la prevederile de drept intern aplicabile.

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 5 pct. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii.

Dreptul la libertate fizică a unei persoane nu poate fi un drept absolut, astfel încât acesta este susceptibil de limitări serioase. Convenţia impune două condiţii, care trebuie întrunite cumulativ pentru ca privarea de liberare a unei persoane să fie considerată licită: conformitatea măsurii cu dreptul intern şi obligativitatea ca măsura internă să se înscrie într-unul dintre cazurile prevăzute în Convenţie, măsuri instituite în scopul evitării detenţiei arbitrare a unei persoane.

Astfel, Convenţia impune ca măsura autorităţilor prin care o persoană este privată de liberate să fie luată în conformitate cu normele legale interne, prin urmare, orice violare a regulilor legale interne, de fond sau de procedură, conduce la constatarea violării art. 5 , oricât de minoră ar fi consecinţa nerespectării normelor de drept intern. În speţă, la luarea măsurii reţinerii s-au respectat dispoziţiile legale incidente.

 De asemenea, necesitatea respectării legislaţiei interne impune obligativitatea existenţei unui temei juridic al privării de libertate  a unei persoane pe toată durata detenţiei sale, condiţie îndeplinită în cauză astfel cum, am arătat anterior.

A doua condiţie este ca măsura privativă de liberate să se înscrie într-una din cele 6 cazuri enumerate de art. 5 din Convenţie, enumerare care este limitativă.

Astfel, art. 5 par. 1 lit. c din Convenţie  permite statelor să dispună privarea de libertate a unei persoane suspectate de comiterea unei infracţiuni în cadrul unei proceduri penale. O astfel de privare de liberate este justificată de necesitatea prezentării suspectului în faţa unei instanţe care să decidă asupra fondului acuzaţiei penale îndreptate împotriva sa. Aceasta nu înseamnă neapărat că orice reţinere sau arestare preventivă trebuie să conducă, cu necesitate, la un proces penal şi o condamnare a celui reţinut sau arestat, pentru a fi compatibilă cu prevederile art. 5 din Convenţie. Curtea a refuzat să constate o violare a art. 5 par. 1 lit. c  rezultată din simplul fapt că o persoană arestată nu a fost ulterior condamnată penal pentru fapta care a condus la arestarea sa. (hot. Brogan, hot. Murray).

Probele existente la momentul luării măsurii reţinerii nu trebuie să fie în măsură să justifice o măsură de condamnare, dar trebuie să existe indicii pentru a crea o suspiciune întemeiată obiectiv, cu atât mai mult cu cât instanţa, care dispune arestarea unei persoane, nu poate să se pronunţe asupra culpabilităţii acelei persoane acuzate penal, ci doar să verifice existenţa unor motive rezonabile de a crede că persoana a comis infracţiunea. Or, în speţă, la momentul luării măsurii reţinerii existau indicii în măsură să justifice presupunerea rezonabilă că învinuitul a săvârşit infracţiunile de care era acuzat.

Faţă de considerentele expuse, instanţa constată că ne aflăm în situaţia de excepţie prevăzută la art. 5 par. 1 lit. c din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că măsura privativă de libertate a fost legală, neexistând aşadar o încălcare a dreptului la libertate al recurentului.

Din această perspectivă, instanţa va înlătura argumentele recurentului în sensul că prin luarea măsurii reţinerii pentru 24 de ore a fost lipsit de libertate în mod arbitrar.

Referitor la criticile ce vizează despăgubirile acordate, Curtea a constat că, atât în privinţa constatării prejudiciului material şi moral suferit de reclamant ca urmare a condamnării sale, cât şi în privinţa stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite pentru repararea acestui prejudiciu, instanţa de fond a expus în considerentele hotărârii argumentele avute în vedere la pronunţare, făcând referire la probele administrate în cauză. Din această perspectivă, instanţa va respinge criticile recurentului pârât referitoare la faptul că hotărârea instanţei de fond nu ar fi motivată, în sensul că soluţia nu ar fi argumentată prin raportare la probele administrate. Dimpotrivă, instanţa de fond a făcut trimitere atât la înscrisurile relevante, cât şi la probele testimoniale administrate, care confirmă în totalitate starea de fapt reţinută.

În privinţa cuantumului despăgubirilor morale şi materiale acordate, Curtea constată că instanţa de fond a făcut o apreciere corectă şi echitabilă.

Astfel, în privinţa despăgubirilor materiale a apreciat în mod corect, în raport de adeverinţa nr.289005 din 3 decembrie 2010, conform căreia în perioada 07.03.2005-31.05.2007, reclamantul a fost angajat al SC T. SA având funcţia de şef birou, cu un salariu de 2781 lei, fiind  recrutat iniţial pentru funcţia de Director zonal, având negociat un salariu de 6000 lei, însă din cauza condamnării penale a fost incompatibil cu acea funcţie de conducere.

De asemenea, instanţa a făcut o analiză corectă a dovezilor administrate şi în privinţa cheltuielilor legate de procesul penal , cu deplasarea de la localitatea de domiciliu la sediul instanţei, precum şi cu onorariul avocaţial achitat.

Referitor la acesta din urmă, Curtea a constat că într-adevăr, la ultimul termen de judecată, reprezentantul reclamantului a depus la dosar două chitanţe de plată a onorariilor avocaţiale către d-na avocat A.B., însă instanţa le-a înlăturat în mod legal apreciind că nu probează daunele materiale cauzate cu procesul penal, întrucât avocatul pentru care s-au achitat aceste onorarii nu figurează în dosarul penal, ca fiind avocat al reclamantului. Susţinerile recurentului în sensul că era dreptul său să solicite consultaţii juridice şi altor avocaţi nu pot fi primite, întrucât acesta nu a făcut dovada că aceste consultaţii juridice au avut legătură cu procesul său penal. Din această perspectivă criticile recurentului reclamant pe acest aspect urmează a fi înlăturate.

În aceeaşi măsură Curtea a respins şi argumentele reclamantului referitoare la costurile spitalizării şi medicaţiei fiului său, apreciind că acestea nu pot fi avute în vedere în cuantificarea daunelor materiale, nefiind cauza directă a procesului penal. De asemenea, nu sunt fondate nici argumentele reclamantului referitor la existenţa unei legături de cauzalitate indirectă între procesul penal şi cheltuielile efectuate cu spitalizarea şi tratamentul fiului său, care ar justifica acordarea despăgubirilor solicitate.

În acest sens, Curtea menţionează că şi raportul de cauzalitate este un element în funcţie de care se determină întinderea reparaţiei, însă dreptul la reparaţie poate fi recunoscut numai pentru daunele care sunt, neîndoielnic, consecinţa directă a faptei ilicite. Aşadar în cuantumul reparaţiei nu pot fi incluse daunele indirecte. Noţiunea de prejudiciu direct nu se confundă cu noţiunea de prejudiciu cauzat în mod direct. Sfera noţiunii de prejudiciu direct este mai largă, înţelegându-se atât prejudiciul cauzat printr-o legătură cauzală directă, cât şi printr-o legătură cauzală indirectă. Prejudiciul indirect presupune ca între el şi fapta ilicită să nu existe nici un raport de cauzalitate. Din această perspectivă criticile recurentului referitoare la neacordarea despăgubirilor materiale echivalente cu costurile spitalizării şi medicaţiei fiului său sunt nefondate.

În privinţa despăgubirilor acordate pentru repararea prejudiciului moral suferit de reclamant, Curtea a constat că instanţa de fond a apreciat în mod corect cuantumul acestora prin raportare la dovezile administrate în acest sens.

Astfel, ca urmare a erorii judiciare produse,  reclamantul a suferit, pe lângă prejudiciul material, şi un prejudiciu nepatrimonial, constând în suferinţe psihice.

In ceea ce priveşte acordarea daunelor morale, având in vedere ca prejudiciul este nu numai condiţia răspunderii civile delictuale, dar si măsura ei, instanţa constată ca prejudiciul suferit de reclamant este si nepatrimonial, neputând fi evaluat in bani, însa pentru a atenua suferinţele psihice ale reclamantului apreciază ca i se cuvin compensaţii băneşti.

Prejudiciul nepatrimonial, cauzat direct personalităţii afective şi sociale a reclamantului, constă în consecinţele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale ale acestuia, respectiv onoarea, demnitatea, reputaţia, cu efecte asupra psihicului său şi asupra vieţii de familie.

La stabilirea cuantumului compensaţiilor băneşti  pentru acest prejudiciu, instanţa are in vedere anumite criterii, respectiv importanta si gravitatea prejudiciului nepatrimonial suferit, precum si criteriul echităţii, întrucât aceste despăgubiri nu trebuie să reprezinte o îmbogăţire nejustificată a reclamantului şi nici o exploatare neîntemeiată a patrimoniului pârâtului.

Raportat la cele două criterii, Curtea a apreciat că suma pretinsă de reclamant este excesivă, instanţa de fond apreciind în mod corect faptul că suma de 100.000 lei  reprezintă o reparaţie echitabilă a suferinţelor psihice îndurate de reclamant ca urmare a erorii judiciare produse. Din această perspectivă Curtea a înlăturat şi argumentele pârâtului referitoare la faptul că suma acordată cu titlu de despăgubiri pentru daune morale ar fi excesiv de mare în raport cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În ceea ce priveşte critica recurentului pârât referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanţa de fond în prezenta cauză, Curtea a constat, pe de o parte, că acestea au fost justificate cu chitanţa aflată la fila 123, iar,  pe de altă parte, că onorariul avocaţial achitat nu este excesiv de mare în raport cu complexitatea cauzei şi munca îndeplinită de avocat. În consecinţă va înlătura argumentele recurentului pârât pe acest aspect.

Prin urmare, instanţa a constat că sentinţa recurată este legală şi temeinică, nefiind incident nici un motiv de nelegalitate, astfel că în temeiul prevederilor art. 312 din Codul de procedură civilă a respins ca nefondate recursurile promovate de reclamantul I.C.R. şi de pârâtul Statul Român prin M.F.P. împotriva sentinţei civile nr. 2070 din 22.11.2011 a Tribunalului Mureş, pronunţată în dosarul nr. 342/102/2010.

Domenii speta

Spete similare