Judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei. Soluţii

În cazul în care se constată, după admiterea cererii inculpatului de aplicare a dispoziţiilor art. 3201 C. pr. pen că faptei îi lipseşte una din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, nu există nici un impediment ca instanţa să pronunţe achitarea în baza art. 10 lit. b1 C. pr. pen, chiar în cadrul procedurii abreviate .

C. pr. pen., art. 320 ind.1, art. 11 pct. 2 lit. b, art. 10 lit. b ind.1

C. pen., art. 18 ind.1

Prin sentinţa penală nr. 162/20.02.2012 pronunţată de Judecătoria Târgu-Mureş s-au hotărât următoarele:

In temeiul art. 345 alin. 3 Cod procedură penală, raportat la art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală,  raportat la art. 10 alin.1 lit. b1 Cod procedură penală, raportat la art. 181 alin. 3 Cod penal:

-l-a achitat pe inculpatul C. I. de sub acuza savarsirii infractiunii de retinere si nevarsare cu intentie, in termenul legal, a sumelor reprezentand impozite sau contributii cu retinere la sursa prevazuta si pedepsita de art. 6 din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal;

-i-a aplicat inculpatului C. I. sanctiunea cu caracter administrativ a amenzii in cuantum de 1000 lei, prevazuta de art. 91 lit. c Cod penal.

In temeiul art. 346 alin.1 Cod de procedura penala, a respins ca ramasa fara obiect actiunea civila formulata de partea civila Statul Roman, reprezentat prin Agentia Nationala de Administrare Fiscala si prin Directia Generala a Finantelor Publice Mures in contradictoriu cu inculpatul C. I.

 In temeiul art.192 alin. 1 lit. c Cod de procedura penala, l-a obligat pe inculpat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:

In fapt, din punct de vedere al laturii obiective a continutului constitutiv al infractiunii sub aspectul careia a fost sesizata, in perioada ianuarie 2010 – aprilie 2011 in calitate de administrator al SC B. P. SRL, inculpatului C. I. in mod repetat si in baza aceleiasi rezolutii infractionale a retinut si nu a virat cu intentie pe destinatiile legale suma totala de 7074 lei, reprezentand impozite sau contributii cu retinere la sursa.

Din punct de vedere al laturii subiective, avand in vedere circumstantele reale ale savarsirii faptei, din care rezulta ca in perioada vizata a dispus efectuarea de plati catre furnizori si declaratiile inculpatului care a recunoscut ca neplata s-a datorat dificultatilor economice, instanta a dedus ca aceasta a fost savarsita de inculpata cu intentie directa, in conditiile art. 19 alin. 1 lit. a Cod penal si in realizarea aceleiasi rezolutii infractionale

Pentru a retine aceasta situatie de fapt instanta s-a intemeiat pe toate probele administrate in cauza si nu a inlaturat nicio proba.

In drept, in ce priveste calitatea de subiect pasiv al raspunderii penale, intrucat aceasta este personala, instanta a apreciat ca apartine persoanei care, fiind competenta sa o faca (in caz contrar s-ar putea pune problema comiterii unor alte infractiuni), a dispus in mod efectiv retinerea impozitelor sau contributiilor cu regim de retinere la sursa (respectiv impozite pe veniturile salariale sau dividende si contributii individuale ale salariatiilor la asigurarile sociale de stat, la asigurarile sociale de sanatate si la asigurarile pentru somaj), iar ulterior nu a dispus cu intentie virarea acestora la bugetul consolidat al statului.

In acest context, persoana competenta este administratorul societatii, care in calitate de organ al acesteia, executa obligatiile fiscale ale societatii administrate, retinand ca aceasta din urma si  nu inculpatul, este obligata in calitate de platitor-contribuabil  sa declare organelor fiscale, sa calculeze, sa evidentieze in contabilitate si in evidentele fiscale, precum si sa plateasca obligatiile fiscale care ii incumba,  in speta taxe si impozite cu regim de de retinere la sursa, in conformitate cu art. 22 din OG nr. 92/2003 republicata,

In concluzie, s-a reţinut că temeiul juridic al raspunderii penale a administratorului persoanei juridice in cazul stopajului la sursa il reprezinta art. 35 alin.1, 4 din Decretul nr. 31/1954 (cf tempus regit actum) deoarece potrivit legii societatilor comerciale administratorul/consiliul de administratie este organul executiv al acestora.

Se precizeaza ca temeiul juridic nu este reprezentat de art. 10 din Legea nr. 82/1991, care reglementeaza raspunderea contraventionala sau penala a administratorului pentru nerespectarea regulilor stabilite de lege pentru organizarea si conducerea contabilitatii, la art. 41, 42 si 43 din lege – singura incriminare fiind cea de fals intelectual si nici de dispozitiile Legii nr. 31/1990 republicata, care stabilesc la art. 72 si 73 raspunderea patrimoniala a administratorului catre societate in cazul incalcarii obligatiilor ce ii revin, precum si incriminari specifice in materie strict de drept societar, la art. 2703 – 2821 din lege.

De asemenea, s-a reţinut că temeiul juridic al raspunderii penale a administratorului nu este reprezentat nici de dispozitiile OG nr. 92/2003, care stabilesc incriminari specifice in materie de inregistrare fiscala si circulatie a produselor accizabile si care, la art. 219 alin.1 lit p din OG nr. 92/2003, reglementeaza ca si contraventie fapta de stopaj la sursa a platitorului, societatea comerciala, si nu a administratorului acesteia - cu trimitere la dispoziile legale care o incrimineaza ca si infractiune, fara mentiuni exprese cu privire la calitatea de administratoradministrator.

In aceste conditii, dat fiind temeiul juridic al raspunderii penale care a fost retinut, a rezultat ca pentru a fi stabilita raspunderea persoanei acuzate trebuie cercetate urmatoarele aspecte: daca aceasta avea calitatea de administrator, daca a dispus efectiv retinerea respectivelor sume cu plata in regim de retinere la sursa, asadar si daca a platit efectiv salarii sau dividende (pentru a se putea pune problema retinerii contributiilor sau impozitelor din acestea, care trebuie sa fie reala si nu fictiva) si in continuare daca in mod intentionat nu a dispus virarea acestora catre bugetul consolidat ulterior retinerii.

Altfel spus, este o distinctie intre declaratiile fiscale facute in numele societatii de administrator, care in cazul care sunt necorespunzatoare pot atrage raspunderea penala a acestuia in conditiile art. 43 din  Legea nr. 82/1991 pentru comiterea infractiunii de fals intelectual si posibilitatea de a deduce exclusiv din aceasta realitatea celor declarate si comiterea infractiunii de stopaj de catre administrator, deoarece acesta „raspunde” la modul generic, in temeiul dispoziilor din LSC, legea contabilitatii sau Codul de procedura fiscala.

Intrucat in perioada vizata inculpatul a avut calitatea de administrator al SC B. P. SRL, deoarece a administrat-o in mod efectiv singur si a platit furnizorii in loc sa vireze din acestea impozitele si contributiile cu regim de retinere la sursa a facut alte plati, instanta a apreciat ca fapta inculpatului constand in aceea ca in perioada ianuarie 2010 – aprilie 2011 in calitate de administrator al SC B. P. SRL, in mod repetat si in baza aceleiasi rezolutii infractionale cu intentie a retinut si nu a virat pe destinatiile legale suma totala de 7074 lei, intruneste atat pe latura obiectiva cat si pe latura subiectiva elementele constitutive ale infractiunii de retinere si nevarsare a sumelor reprezentand impozite sau contributii cu retinere la sursa prevazuta si pedepsita de art. 6 din Legea nr. 241/2005 cu aplic art. 41 alin. 2 Cod penal.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Tg-Mures la data de 20.06.2012 sub nr. 12954/320/2011 PARCHETUL DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA TÂRGU-MUREŞ şi partea civilă ANAF prin DGFP MUREŞ au declarat recurs împotriva sentinţei penale nr. 162/20.02.2012 pronunţată de Judecătoria Târgu-Mureş.

În motivarea recursului, procurorul invocă nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei atacate, pe considerentul că, pe de o parte, în cadrul procedurii simplificate instituite de disp. art. 3201 C. pr. pen se poate pronunţa doar o soluţie de condamnare şi nu una de achitare, cum greşit a apreciat prima instanţă, iar pe de altă parte, raportat la modalitatea concretă în care a fost săvârşită fapta, aceasta prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

În motivarea recursului, partea civilă solicită obligarea inculpatului la repararea integrală a pagubei materiale cauzate bugetului general consolidat al statului, prin admiterea în întregime a pretenţiilor formulate. A anexat în copie înscrisuri.

Examinând recursurile promovate, din prisma dispoziţiilor art. 3858, art. 3856 alin. 3, art. 3859 rap. la art. 52 şi art. 62-68  C. pr. pen, instanţa de control judiciar le găseşte nefondate, pentru următoarele considerente.

Sub aspectul stării de fapt, care a fost corect reţinută – pornind de la conţinutul materialului probator administrat pe parcursul desfăşurării procesului penal  – hotărârea instanţei de fond nu comportă nici un fel de critică, fiind justă soluţia la care s-a oprit prima instanţă, respectiv la achitarea inculpatului şi la aplicarea unei amenzi administrative.

Pentru a face o asemenea apreciere, instanţa de control judiciar, consideră că din conţinutul materialului probator administrat, rezultă fără putinţă de tăgadă faptul că inculpatul se face vinovat de comiterea faptei penale, în modalitatea descrisă, însă aceasta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Pe fondul cauzei, Curtea apreciază că în mod corect a reţinut prima instanţă faptul că suma datorată de inculpat nu este deosebit de însemnată, că inculpatul a achitat debitul principal integral pe parcursul procesului penal, că acesta nu este cunoscut cu antecedente penale.

Deşi încadrarea juridică este dată cu aplicarea disp. art. 41 alin. 2 C. pen privind forma continuată a infracţiunii, faţă de circumstanţele reale şi personale arătate mai sus, Curtea constată că fapta inculpatului a adus o atingere minimă valorii protejate prin norma de incriminare, este vădit lipsită de importanţă, astfel încât nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni şi pe cale de consecinţă nu atrage răspunderea penală a inculpatului.

Analizând motivul de nelegalitate a hotărârii atacate, invocat prin motivele de recurs ale parchetului, Curtea constată că şi acest motiv este unul neîntemeiat.

Judecătorul fondului a analizat detaliat posibilitatea şi a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile procedurale prevazute de art. 3201 alin. 1,2,3 Cod de procedura penala, pentru ca inculpatul a declarat formal ca recunoaste acuzatiile aduse, ca solicita judecarea in baza probelor administrate in faza de urmarire penala si ca isi insuseste respectivele probe.

Din perspectiva temeiniciei cererii de aplicare de procedurii simplificate de judecata, instanta a apreciat că sunt indeplinite cerintele prevazute in mod cumulativ de art. 3201 alin. 4,8 Cod de procedura penala.

Astfel, atunci cand a fost audiat, inculpatul a recunoscut pe fondul cauzei comiterea faptei imputate prin Rechizitoriu, mentinandu-si declaratiile in acest sens din faza de urmarire penala, nerezultand niciun dubiu asupra sensului vointei exprimate de acesta de a tranzactiona cu statul si, pe cale de consecinta, a respectarii dreptului sau la aparare prin aplicarea procedurii simplificate.

De asemenea, instanta a apreciat ca toate actele si masurile dispuse de organele judiciare in faza de urmarire penala au fost indeplinite cu respectarea conditiilor prevazute de lege pentru efectuarea valabila a acestora, inclusiv probatoriile, care au fost administrate legal si cu respectarea drepturilor legale ale inculpatilor, aceste aspecte nefiind contestate nici de inculpat.

In conditiile in care instanta a retinut ca fapta penala asupra careia inculpatul a tranzactionat (atat in privinta raspunderii atrase de comiterea ei, renuntand la a o contesta formal si prin administrarea de probe, cat si asupra limitelor de sanctiune) nu reprezinta infractiune, lipsindu-i in concret trasatura esentiala a pericolului specific unei infractiuni, a cercetat care sunt solutiile permise procedural de procedura simplificata de judecata.

Daca se admite ca art. 3201 alin. 4 si 8 Cod de procedura penala epuizeaza toate solutiile care se pot pronunta in procedura simplificata de judecata, respectiv solutionare in sensul admiterii, cu trimitere la art. 3201 alin. 7 Cod de procedura penala si respingere, atunci se ajunge la o concluzie absurda; respectiv ca nu exista un cadru procedural asigurat de procedura simplificata pentru rezolvarea situatiei in care starea de fapt a fost stabilita in baza unui probatoriu suficient, partile raportului juridic penal de conflict au tranzactionat legal, cu respectarea conditiilor formale avute in vedere de art. 3201 alin. 1,2,3 Cod de procedura penala, insa nu este posibila o solutie de condamnare.

Astfel, imposibilitatea pronuntarii solutiei de condamnare poate rezulta daca se constata cu ocazia deliberarii ca a intervenit prescriptia, amnistia raspunderii penale, decesul inculpatului, sau ca dupa solicitarea aplicarii procedurii a fost retrasa plangerea prealabila sau a intervenit impacarea (de exemplu cauza a suferit amanare in conditiile art. 334 Cod de procedura penala) sau ca exista autoritate de lucru judecat, prevazute la lit. a, b, c, d, e, i1 ale art. 10 alin.1 Cod de procedura penala, ca reprezentand cauze de impiedicare a exercitarii actiunii penale. De asemenea, instanta poate aprecia cu ocazia deliberarii ca fapta nu prezinta pericolul unei infractiuni, sau ca in concret se impune inlocuirea raspunderii penale cu raspunderea ce atrage o sanctiune administrativa

In concluzie, constatarea intervenirii unei cauze generale de inlaturare a raspunderii penale sau aprecierea magistratului, facuta in limita marjei de apreciere permisa de lege prin criteriile prevazute la art. 181 si art.  90 Cod penal, in sensul ca,  desi fapta exista, este prevazuta de legea penala si a fost comisa de inculpat cu vinovatia ceruta de norma de incriminare, totusi nu va atrage raspunderea penala a acestuia, ar impiedica judecatorul sa admita  cererea formulata de inculpat, care a solicitat sa fie condamnat si sa  ii fie aplicata o pedeapsa redusa.

Pe de alta parte, nici solutia de respingere a cererii inculpatului nu este legala, deoarece s-ar incalca prevederile exprese ale art. 3201 alin. 8 Cod de procedura penala, care conditioneaza solutia de respingere de insuficienta probelor administrate in cauza, ceea ce indiscutabil nu este posibil.

S-a reţinut că singura solutie o reprezinta inlaturarea ipotezei care a condus la consecinte absurde si interpretarea legii, acolo unde este posibil.

In concret, s-a propus interpretarea extensiva a alin 4. al art. 3201 Cod de procedura penala, in sensul ca sintagma „constituie infractiune” exclude numai solutii de achitare pe fondul cauzei si totodata in sensul ca permite solutii de achitare intemeiate pe lit.  b1, f, g, h, i ale art. 10 alin.1 Cod de procedura penala, care ofera o solutie procedurala de admitere a cererii de aplicare a procedurii simplificate in situatia in care, desi sunt indeplinite toate conditiile procedurale de aplicare a acesteia, totusi nu este posibila o solutie de condamnare.

 O astfel de solutie este atat preferabila cat si posibila, deoarece nu  presupune modificarea prin hotarare a obiectului tranzactiei facute de parti in conditiile art. 3201 alin. 1,2,3 Cod de procedura penala, nu este incompatibila de plano cu solutia de condamnare avuta in vedere de legiuitor si nici art. 3201 alin. 7 Cod de procedura penala, care mentioneaza expres solutia de condamnare in cazul procedurii simplificate, nu trimite decat implicit la prevederile art. 345 Cod de procedura penala.

In acelasi sens si din punct de vedere teleologic, judecatorul care a respins cu ocazia deliberarii cererea de aplicare a procedurii simplificate pentru motivele ca fapta nu prezinta pericolul unei infractiuni, ca a intervenit prescriptia, amnistia raspunderii penale, decesul inculpatului, impacarea partilor, sau daca se constata lipsa unei conditii pentru punerea in miscare a actiunii penale, sau pentru existenta autoritatii de lucru judecat, va deveni incompatibil pe fondul cauzei si nu aceasta a fost intentia legiuitorului atunci cand a reglementat procedura simplificata de judecata, ci reducerea timpului necesar unei condamnari pe fond daca inculpatul raspunde penal in conformitate cu acuzatia si nu se opune.

Cu alte cuvinte, procedura simplificata de judecata, reglementata de legiuitor pentru pronuntarea unor hotarari de condamnare daca inculpatul nu se opune tragerii sale la raspundere penala, nu exclude solutii de achitare determinate de cauze  exterioare  si ulterioare atat izvorului raspunderii penale cat si tranzactiei partilor asupra stingerii acesteia: marja de apreciere a instantei permisa de lege lit.  b1 si i , si respectiv intervenirea unor cauze legale de inlaturare a raspunderii penale a inculpatului: lit.  f, g, h, ale art. 10 alin.1 Cod de procedura penala.

In concluzie, intrucat sunt indeplinite in mod cumulativ toate conditiile legale procedurale si de fond, instanta a considerat judecarea cauzei pe calea procedurii simplificate de judecata solicitata de inculpat, ca admisibila si intemeiata.

Procurorul susţine prin motivele de recurs că prin aplicarea disp. art. 3201 C. pr. pen, nu se poate ajunge decât la o soluţie de condamnare şi nu la o soluţie de achitare pe baza disp. art. 10 lit. b1 C. pr. pen rap. la art. 181 C. pen, deoarece art. 3201 alin. 1, 4 C. pr. pen prevede că instanţa de judecată soluţionează latura penală atunci când din probele administrate în cursul urmăririi penale rezultă că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, iar instanţa respinge cererea, potrivit disp. art. 3201 alin. 8 C. pr. pen, atunci când constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.

Curtea constată că o astfel de interpretare nu reflectă intenţia legiuitorului.

În procedura instituită de disp. art. 3201 C. pr. pen, se cere ca inculpatul să recunoască săvârşirea „faptelor” reţinute în sarcina sa (alin. 1), că „fapta” există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat (alin. 4) iar cererea va fi respinsă atunci când se constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat (alin. 8).

În prezenta cauză nu se contestă că inculpatul a recunoscut fapta reţinută în sarcina sa prin actul de sesizare, că el este autorul acesteia. Procurorul contestă doar că în cadrul procedurii simplificate, nu se putea pronunţa o soluţie de achitare.

Potrivit alineatului 8 al art. 3201 C. pr. pen, se impune respingerea cererii, atunci când probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a se stabili că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.

Condiţia respingerii cererii inculpatului este reprezentată de insuficienţa datelor ce rezultă din probele de la urmărirea penală. În acest caz este logic ca instanţa să înceapă cercetarea judecătorească şi, în virtutea rolului activ, să administreze probele găsite de cuviinţă, deoarece în caz contrar, dubiul profită inculpatului şi se poate pronunţa o soluţie de achitare întemeiată pe disp. art. 10 lit. a C. pr. pen (fapta nu există), art. 10 lit. c C. pr. pen (fapta nu a fost săvârşită de inculpat) sau art. 10 lit. d C. pr. pen (faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive).

Ori, în prezenta cauză, este de necontestat existenţa faptei şi săvârşirea acesteia de către inculpat, precum şi întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii. Ce-i lipseşte faptei inculpatului nu este unul din elementele constitutive (situaţie în care, desigur, s-ar impune judecarea cauzei după procedura obişnuită), ci una din cele trei trăsături esenţiale ale infracţiunii, respectiv pericolul social al faptei.

A proceda conform motivelor de recurs, respectiv a respinge cererea inculpatului de aplicare a disp. art. 3201 C. pr. pen pentru considerentul că faptei îi lipseşte pericolul social, înseamnă ca judecătorul să aibă o idee preconcepută cu privire la soluţia ce urmează a fi dată în cauză. De asemenea, teza finală a art. 3201 alin. 2 C. pr. pen permite administrarea probei cu înscrisuri în circumstanţiere. Aşadar, există ipoteza în care să-i fie admisă cererea inculpatului de a fi judecat după procedura simplificată (din probele de la urmărire penală rezultând existenţa faptei, săvârşirea acesteia de către inculpat şi aceasta să constituie infracţiune), însă prin înscrisurile în circumstanţiere depuse în faţa instanţei, pericolul social concret al faptei să fie redus în aşa măsură, încât aceasta să nu mai constituie infracţiune. Ori, conform criticilor procurorului, ar însemna ca şi în această situaţie, judecătorul să revină asupra admiterii cererii inculpatului, lucru care însă nu este permis, aşa că soluţia care se impune a fi dată este cea de achitare în baza art. 10 lit. b1 C. pr. pen, chiar în cadrul procedurii simplificate.

Aşadar, sintagma că fapta „constituie infracţiune”, reglementată în alin. 4 şi alin. 8 ale art. 3201 C. pr. pen, se referă la întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii (pentru constatarea cărora, desigur că se impune judecata pe baza procedurii comune, în cazul în care probele de la urmărire penală nu sunt suficiente). Ori, în cazul în care se constată, după admiterea cererii inculpatului de aplicare a disp. art. 3201 C. pr. pen că faptei îi lipseşte una din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, instanţa poate pronunţa achitarea în baza art. 10 lit. b1 C. pr. pen, chiar în cadrul acestei proceduri.

Asupra recursului părţii civile, constatăm că aceasta a solicitat obligarea inculpatului la plata diferenţei rămase neachitate din debitul cauzat prin săvârşirea faptei, respectiv suma de 2.498 lei, aşa cum rezultă şi din înscrisurile anexate motivelor de recurs, iar inculpatul a depus la ultimul termen de judecată chitanţa seria TS9 nr. 0989816/19.11.2012 eliberată chiar de partea civilă, prin care face dovada că a achitat aceeaşi sumă, reprezentând diferenţa de debit pretinsă de recurentă, astfel încât recursul acesteia rămâne fără obiect.

Aşadar, prin prisma considerentelor mai sus expuse, recursurile declarate de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA TÂRGU-MUREŞ şi partea civilă ANAF prin DGFP MUREŞ împotriva sentinţei penale nr. 162/20.02.2012 pronunţată de Judecătoria Târgu-Mureş sunt nefondate, motiv pentru care, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b C. pr. pen, urmează a fi respinse.

Notă (judecător Mihaela Vasiescu): În practică nu există un punct de vedere unitar asupra chestiunii vizând posibilitatea achitării inculpatului, în temeiul art. 10 lit. b1 C. pr. pen., cu toate că acesta a fost judecat după procedura simplificată, prevăzută de art. 3201 C. pr. pen.

Astfel, într-o opinie, se susţine că aplicarea procedurii simplificate a judecăţii în cazul recunoaşterii vinovăţiei, reglementată în art. 3201 C. proc. pen., exclude pronunţarea unei soluţii de achitare, independent de temeiul pe care se sprijină aceasta, întrucât, conform art. 3201 alin. 4 C. proc. pen., instanţa de judecată soluţionează latura penală atunci când din probele administrate în cursul urmăririi penale rezultă că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat. Totodată, potrivit art. 3201 alin. 7 C. pr. pen., singura soluţie care poate fi adusă pricinii judecate după procedura simplificată este aceea de condamnare, iar în baza art. 3201 alin. 8 C. pr. pen., instanţa respinge cererea atunci când constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, în acest caz instanţa continuând judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun. În acest fel s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală prin decizia nr. 3116/3 octombrie 2012 într-o cauză în care s-a pus, însă, în discuţie achitarea pe temeiul prevăzut de art. 10 lit. d C. pr. Pen.

Într-o altă opinie, pe care o împărtăşesc, se consideră că procedura prevăzută de art. 3201 C. pr. pen. nu exclude ideea examinării sub toate aspectele a cauzei deduse judecăţii, inclusiv din perspectiva gradului de pericol social al faptei pretins comise. În caz contrar, ar însemna ca, în situaţia în care inculpatul recunoaşte comiterea infracţiunii şi solicită judecarea cauzei doar în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, instanţa să nu poată să dispună o altă soluţie decât condamnarea inculpatului, fără să facă o apreciere concretă asupra gradului de pericol social al faptei reţinute în sarcina sa, ceea ce nu a fost în intenţia legiuitorului.

În aceiaşi ordine de idei, noţiunea de condamnare, la care se referă art. 3201 alin. 7 C. pr. pen. trebuie interpretată în sens larg, înţelegând nu numai aplicarea unei pedepse, ci şi a unei sancţiuni administrative. Apoi, chiar alin. 1 al art. 3201 C. pr. pen pretinde ca inculpatul să recunoască „faptele”, nu „infracţiunile” reţinute în actul de sesizare a instanţei. Inculpatul nu contestă fapta, nici vinovăţia sa, iar judecătorul, dacă pronunţă achitarea bazată pe art. 10 lit. b1 C. pr. pen., constată că fapta există, că a fost comisă de inculpat şi întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii, dar nu îndeplineşte o trăsătură esenţială a acesteia, şi anume pericolul social concret.

Mai mult, în raport cu inculpatul care nu recunoaşte fapta şi doreşte ca judecata să se desfăşoare în procedura comună, este dezavantajat cel care a solicitat iniţial ca judecata să aibă loc în procedura simplificată, cererea lui fiind respinsă întrucât judecătorul a întrezărit o posibilă soluţie de achitare întemeiată pe art. 10 lit. b1 C. pr. pen., însă, cu toate acestea, în urma cercetării judecătoreşti, s-a ajuns totuşi la o soluţie de condamnare.

În sfârşit, art. 3201 C. pr. pen. nu exclude pronunţarea şi a unei alte soluţii procesuale decât condamnarea. Sunt avute in vedere situaţiile în care judecata a avut loc în procedura simplificată, însă, până la pronunţarea hotărârii, intervine un caz care lipseşte de obiect acţiunea penală: depunerea unui înscris autentic prin care partea vătămată îşi retrage plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat, când retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor produce efecte juridice; decesul inculpatului; intervenţia prescripţiei speciale; apariţia unei cauze de impunitate, cum este, de exemplu, retragerea mărturiei mincinoase, potrivit art. 260 alin. 2 C. pen.

Domenii speta

Spete similare